Drakospito [Styra] — casele megalitice din Evia, ridicate de dragoni?!

TIPĂREȘTE

Dinainte de a ajunge în Evia văzusem la tv, la un post cu profil turistic, o emisiune despre insulă în care se vorbea, printre atâtea aspecte interesante specifice locului, şi despre drakospito ca despre cele mai misterioase lucruri, nemaiîntâlnite în altă parte. Desigur că mi-a fost stârnită curiozitatea şi, între timp, m-am mai documentat asupra subiectului zicându-mi că merită atenţie cu atât mai mult cu cât știam că vom fi în preajma lor.

Dar ce reprezintă drakospito, sau cum am văzut că este tradus termenul în engleză, dragonhouses? Drakospito sunt case megalitice preistorice, unice în bazinul mediteraneean, construite exclusiv din bucăți de piatră, așezate una peste cealaltă, fără ca acestea să fie ”legate” prin vreun alt material. Modul uluitor în care au fost „conectate” blocurile de piatră reprezintă o adevărată provocare arhitectonică. Unicitatea caselor conduce la concluzia că cei care le-au construit au avut abilități excepționale în sculptura pietrei și cunoștințe foarte bune despre statică și arhitectură, sunt de părere specialiştii. Acestea au dimensiuni variabile, de la 6 mp, la 15 mp, iar înăuntrul lor au fost descoperite multe obiecte din ceramică datând din vremuri îndepărtate până la anii de dominaţie romană, ceea ce denotă că au fost locuite fără întrerupere.

Acoperișul acestor case este realizat prin suprapunerea inexactă a plăcilor enorme de ardezie în continuarea pereților, așa încât se creează o construcție piramidală în partea superioară. Grecii au denumit acest sistem „ekforiko”, adică ridicare în etape. În dreptul ușilor și al ferestrelor, se regăsesc blocuri de piatră mari sub forma unor buiandrugi, special pentru a le susține pe cele de deasupra. Și atunci se pune problema cine ar fi fost în stare de o asemenea capodoperă? Au fost atribuite unor ființe supranaturale drako, interpretate în prezent ca fiind dragoni, adică ființe considerate a fi creaturi mitice gigantice. La urma urmei, cine altcineva ar avea puterea de a ridica și de a muta megaliții în lumea antică?

Deși, oamenii de știință nu au ajuns la o opinie unanimă în această privință, există teorii care susțin că sclavii ar fi fost capabili să construiască asemenea structuri și că, de fapt, acestea reprezentau sanctuare de venerare ale zeilor Hera, Zeus sau Poseidon, presupunând-se că datează din secolele VII-VI Î. C.

Ceea ce este cu adevărat uimitor, este faptul că toate cele douăzeci și trei de asemenea case descoperite numai în Evia sudică sunt situate la altitudine mare, ceea ce face ca greutatea și dimensiunea megaliţilor să fie și mai șocante. Constructorii trebuiau să găsească o modalitate de a transporta astfel de blocuri de piatră de la o altitudine mai mică și apoi să construiască casele la o înălțime de unde locuitorii lor puteau urmări cu ușurință tot ce se desfășura în vale. Mai mult, fiecare casă are în acoperiș o deschidere mai mică sau mai mare, probabil destinată pătrunderii soarelui sau a luminii ce ar proveni chiar de la lună pentru a le asigura un interior lipsit de întuneric.

Se pare că cea mai mare și mai bine conservată, deci cea mai reprezentativă drakospito, s-ar afla în vârful muntelui Ochi din sudul Eviei. Nu altitudinea de 1.398 m la care s-ar găsi, ar fi de speriat, ci faptul că până acolo nu se poate ajunge decât după ce ai lăsat mașina și urci pe cărări de munte încă 13 km ceea ce, în afara efortului care nu e chiar de neglijat, durează o jumătate de zi, ceea ce nu mai aveam la dispoziție.

Însă, fiindcă tot ne mai aflam încă în sudul Eviei, prilej cu care vizitaserăm Karystos și Marmari, pe când ne îndreptam spre sud, ne-au atras atenția în mod deosebit indicatoarele către drakospito, atât la intrarea în Styra, cât și la ieșirea din Styra. Atunci ne-am hotărât, ca la întoarcerea spre Kymi, să dăm curs săgeților ce ne arătau că trebuie s-o luăm la dreapta, pentru a vedea ce este cu acestea.

Primele drakospito le-am zărit chiar pe când ne îndreptam dinspre sud, către Styra, privind mai atent la munții ce străjuiesc șoseaua, printre pini, acestea fiind situate la înălțime cu o bună perspectivă asupra împrejurimilor. Nu aveam cum să ajungem la ele, dar ne-am oprit și am fotografiat. Apoi, am dat de primul indicator care ne-a condus destul de repede și de ușor la o drakospito destul de mare. Am parcat, am coborât și am trecut la cercetarea locului care n-a fost deloc dificilă. Am privit casa și acareturile cu multă curiozitate, casa părându-mi-se ca o cazemată pe care o făceam în joacă pe când eram copii. La început, am avut o oarecare reținere dacă să intru sau nu înăuntru, apoi am intrat și am rămas surprinsă că era destul de curat în interior. Modul cum au fost așezate minuțios pietrele, unele peste altele pentru ridicarea zidurilor, precum și stivuirea acestora în formă de solzi de pește, dar piramidal, pentru realizarea acoperișului, trezește toată admirația privitorului. Nu reziști să te întrebi cine ar fi fost în stare de o asemenea ispravă, dar imediat mi-a venit în minte că a rămas o enigmă, încă. După fireasca ședință foto ce se impunea și în acest caz, ne repunem la drum cu gândul să vedem și ce se află în spatele celuilalt indicator către drakospito, de la celălalt capăt al satului Styra.

Styra este o localitate micuță prin care trece șoseaua spre Marmari și Karystos, un sat care nu iese în evidență cu nimic, nici nu ai intrat bine în acesta, că ai și ieșit după ce ai depășit o intersecție mare și drumul face un cot la 90 grade lângă o tavernă destul de mare, vecină cu biserica. Ceea ce atrage atenția în mod deosebit privind spre mare, ar fi localitatea Nea Styra devenită în ultimii ani o înfloritoare stațiune litorală situată într-un golf superb, arcuit, pe țărmul sud-vestic al Eviei. Ea este preferată de mulți atenieni deoarece transportul cu feribotul dinspre continent, de la Rafina, este calea cea mai ușoară de a ajunge la casele de vacanță ridicate aici de ei înşişi sau, pur și simplu, la hoteluri și pensiuni.

Revenind la celălalt capăt la localității Styra, ne apare în fața ochilor și celălalt indicator către drakospito fără să fie precizată distanța până la acestea. Soțul meu, încurajat de faptul că pe prima drakospito am găsit-o uşor şi văzând că drumul secundar pe care intraserăm era bun, asfaltat, îmi spune că e curios cum arată și celelalte case, nebănuind ce avea să urmeze. După trei km, asfaltul se termină și intrăm pe drum de pământ, relativ bun la început, apoi a început un adevărat coșmar: un urcuș cu o pantă destul de abruptă, serpentine strânse, drum din care ieșea un praf roșu, roșu și nici țipenie de om.

Din când în când, la vreo bifurcație, mai vedeam câte un mic indicator către drakospito sau vreo mănăstire, atât cât să înțelegem că suntem pe drumul corect, că bun nu era oricum. Am mers așa vreo șase km până am dat de o platformă construită dar neterminată, deci nefuncțională, nu am înțeles în ce scop, probabil de popas, făcută cu bani europeni așa cum reieșea din panoul aferent. Am oprit să admirăm priveliștea de la înălțime, am fotografiat văile din jur și ne-am repus în mișcare nedumeriți cât mai aveam până la drakospito.

În același stil, am mai urcat încă vreo patru km, făcându-mi-se milă de-a dreptul de mașină care, deși nu e una de teren, ci una destul de joasă, e vitează foc judecând după locurile prin care a fost băgată. În total, 13 km de suiș, până în vârful unui munte unde constructorii de structuri megalitice găsiseră de cuviință să-și ridice acele case sau, poate, temple în miniatură. Ultimul indicator, situat într-un loc mai plat, cu rol de parcare, ne arăta că de-acolo mai aveam de străbătut, la picior, pe o potecă de munte încă o sută de metri, ceea ce mi se părea o bagatelă pe lângă ceea ce avuseserăm de parcurs. Am lăsat mașina parcată și ne-am lansat pe cărare urcând pieptiș în zgomot de tălăngi și behăit de oi, ceea ce ne-a dat de înțeles că prin apropiere s-ar afla ciobani cu turme la păscut. Pe un panou mic, la un moment dat, erau vopsite săgeți către ansamblul A și către ansamblul B.

Prima dată am vizitat ansamblul A cu trei case destul de mari, amplasate în trepte, într-una am găsit chiar o policioară care m-a făcut să scap un zâmbet în colțul gurii. Apoi, pe când am mai urcat ceva către b]ansamblul B, am sesizat că mai sosise o mașină cu doi turiști, mirați și ei că s-au mai întâlnit cu cineva. Casele cocoțate din b]ansamblul B. sunt mai mici, dar mai bine conservate și beneficiază de o panoramă mai generoasă asupra arealului.

Am explorat și am fotografiat de zor structurile megalitice punându-mi și eu aceleași întrebări la care n-au reușit încă cercetătorii să răspundă: cine le-o fi construit și în ce scop. Se pare că, de la începutul secolului al XIX-lea, de când au intrat în atenția oamenilor de știință, persistă aceleași necunoscute, nefăcându-se prea multe progrese în dezlegarea tainelor cu privire la aceste construcții ciudate, din pietre mai mari sau mai mici. Deci, vestitele drakospito, rămân încă învăluite în mister, până ce istoricii se vor pune de acord asupra acestora.

Făcând cale întoarsă, în mașină ne întrebam dacă a meritat efortul pentru abaterea noastră de mai bine de trei ore în căutarea drakospito și tot noi, ne-am răspuns că da, altfel rămâneam cu regretul că am fi pierdut acest „fenomen” unic, întâlnit nicăieri altundeva decât în sudul Eviei.

Vă rog, atașați următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=S-D7AsE4zw0

---

VIZUALIZĂRI: 4611 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI