Excursie AmFostAcolo în Ţara Haţegului

TIPĂREȘTE

Cu ocazia Întâlnirii anuale AmFostAcolo.ro desfăşurată în luna martie la Cinciş-Hunedoara, organizatorii au propus o excursie de o zi în Ţara Haţegului. Cu maşina personală sau cu microbuzul, după dorinţa participanţilor. Am optat, fără a sta pe gânduri, pentru transportul cu microbuzul. La cina de vineri am plătit 100 lei pentru două persoane, reprezentând costul transportului, biletele de intrare la Castelul Corvinilor şi o mică donaţie pentru bisericile pe care urma să le vizităm. Costul unei excursii organizate în Ţara Haţegului, în compania ghizilor excepţional pregătiţi de la SENS Hunedoara, este mult mai mare. Preţul plătit de noi îl pot considera simbolic, excursia la preţ redus fiind un dar din partea AmFostAcolo.ro. Un dar oferit din suflet pentru care eu şi soţul meu mulţumim la rândul nostru din suflet!

Vecina mea de masă, inimoasa @maria55, s-a luptat cu strânsul banilor şi cu evidenţa contabilă analitică. Cine merge cu microbuzul, cine cu maşina personală, ce fel de bilet la Castel plăteşte fiecare (pensionar, copil, bilet intreg)... Complicat dar Măria noastră s-a descurcat de minune.

Sâmbătă dimineaţa la ora 9, după micul dejun, ne-am strâns în parcarea hotelului Diamond Cinciş, gazda întânirii noastre de anul acesta, în jurul celor două microbuze. Adrinico a fost desemnată conducător de grup şi trezorier şef, misiune îndeplinită cu succes graţie energiei şi entuziasmului său molipsitor.

Am pornit în alai, cu microbuzele în frunte urmate de o mulţime de automobile. Cu veselie, ca la nuntă... cum bine a remarcat unul dintre colegii noştri. ”Parcă plecăm să luăm mireasa!”

Primul obiectiv turistic, cel mai apropiat de tabăra noastră de la Cinciş, a fost Castelul Corvinilor, cetatea medievală a Hunedoarei. Am beneficiat de reducere de grup, plătind pentru un bilet întreg 20 lei de persoană în timp ce pensionarii au plătit 8 lei. Adrinico a dus lupte grele la porţile Castelului, fiecare domniţă şi fiecare cavaler din Împărăţia AmFostAcolo fiind strigat după numele său şi trecut dincolo de zidurile groase de piatră alături de însoţitorul său. În timp ce aşteptam nerăbdători să ne vină rândul, pe pod a apărut un fioros apărător al cetăţii. Al nostru cavaler Dan, soţul Domniţei Ema, a scos arma din dotare, aparatul foto... adversarul său a ripostat şi a scos sabia... Uite ce să păţim noi care venisem cu gânduri paşnice! Pentru armele ce le deţineam fiecare (camere foto şi video) au vrut să ne pună la plată... nu ştiu cum s-a încheiat negocierea dar mie nu mi-a cerut nimeni bani în plus faţă de ce plătisem cu o seară înainte.

Din curtea interioară ne-a luat în primire Domniţa- ghid care ne-a însoţit prin sălile castelului şi ne-a oferit o mulţime de date istorice, colorate cu legende despre castel şi stăpânii săi. În curte şi pe terasele castelului ne-am întânit cu arcaşi, cavaleri, cu tânăra şi frumoasa castelană urmată de suita sa. Acorduri muzicale medievale ne-au însoţit... talentat menestrelul, frumoasă muzica din vremuri demult apuse!

Am aflat că ne aflăm în cel mai important monument de arhitectură gotică din Europa de Est, Castelul Corvinilor fiind considerat de specialişti o construcţie de inspiraţie franceză, unică în spaţiul dominat în evul mediu de Regatul Maghiar.

În topul celor mai înfricoşătoare locuri din lume întocmit de Lonely Planet, Castelul din Hunedoara ocupă locul al doilea. Vechimea, dimensiunile impresionante, arhitectura gotică dar şi legendele pierdute în negurile întunecatului ev mediu atrag turiştii dar şi producătorii de filme artistice, documentare şi spoturi publicitare din România şi din străinătate.

Povestea castelului este strâns legată de familia Corvinilor şi de destinul unuia dintre cei mai mari lideri politici şi militari ai evului mediu, Iancu de Hunedoara. Potrivit actului de danie, la 18 octombrie 1409, Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei dăruieşte lui Voicu, tatăl lui Iancu, Castelul Hunedoara cu toate pământurile ce ţineau de acesta, 35 de sate, vămi, mine de aur, argint, fier şi sare.

Ascensiunea şi cariera politică spectaculoasă a lui Iancu de Hunedoara, de la fiul unui cavaler român la curtea regelui Sigismund de Luxemburg la funcţia de voievod al Transilvaniei şi mai târziu la cea de guvernator al Ungariei, a fost o enigmă pentru cronicarii epocii şi continuă să fie un subiect controversat până în zilele noastre. Cum a fost posibil ca un român să conducă destinele Ungariei la mijlocul secolului al XV-lea? De sute de ani se caută răspunsul la această întrebare...

Documentele istorice consemnează originea românească a lui Iancu de Hunedoara, fiul lui Voicu despre care nu se ştie cu certitudine dacă îşi avea originea în Ţara Românească sau provenea dintr-o familie de cnezi români din Ţara Haţegului. Despre mama lui Iancu, Elisabeta de Margina, se spune că ar fi înrudită cu împăraţii bizantini.

Încă din secolul al XV-lea datează legenda potrivit căreia Iancu de Hunedoara a fost fiul regelui Sigismund de Luxemburg şi al unei domniţe dintr-o nobilă familie haţegană. Se spune că regele a dăruit un inel din aur viitoarei mame, ca semn al recunoaşterii pruncului şi a căsătorit-o cu unul dintre cei mai viteji cavaleri ai săi, Voicu. La doi ani după naşterea copilului, regele Sigismund l-a înnobilat pe Voicu şi i-a dăruit castelul de la Hunedoara. După câţiva ani, pe când Iancu se afla la vânătoare împreună cu familia sa, un corb a coborât din văzduh atras de strălucirea inelului lăsat pe un ştergar. Corbul a furat inelul dar Iancu a tras cu arcul şi a nimerit pasărea, recuperând preţioasa bijuterie. Aceasta este semnificaţia corbului cu inelul în cioc de pe blazonul nobiliar al Corvinilor, familie care a dat Europei două personaltăţi de prim rang, Iancu de Hunedoara şi fiul său Matei Corvin, regele Ungariei.

Iancu de Hunedoara a moştenit vechea fortificaţie înălţată pe stânca ce se ridică deasupra pârâului Zlaşti şi a transformat-o, după 1440, într-un castel cu rol de apărare şi de somptuasă reşedinţă feudală. De-a lungul vremii, Castelul Corvinilor a avut numeroşi proprietari, a trecut prin cinci incendii devastatoare şi a suferit o mulţime de transformări, cele mai importante fiind aduse de fiul lui Iancu, Matei Corvin şi, mai târziu în secolul al XVII-lea, de către principele Gabriel Bethlen. După 1918, Castelul Corvinilor a intrat în proprietatea statului român.

Vizita noastră a început cu Sala Cavalerilor, destinată în epoca de glorie a castelului meselor festive, aflată la parterul laturii vestice a castelului. În prezent în această sală sunt expuse arme de toate felurile şi armuri medievale care se „asortează” cu masiva arhitectură gotică. Am traversat apoi curtea interioară pentru a ajunge pe terasa de artilerie, o platformă deschisă destinată armelor masive de foc. Înainte de a urca scările de piatră ce duc spre terasă, ghida ne-a atras atenţia asupra fântânii despre care legenda spune că a fost săpată în piatră timp de 15 ani de trei prizonieri turci, unul dintre ei fiind fiul unui vizir. Iancu de Hunedoara le-a promis turcilor că după ce vor găsi apă bună de băut îi va elibera. Cei trei prizonieri au săpat 30 de metri în stâncă şi au dat de apă dar Iancu murise şi soţia sa, Elisabeta Szilagyi, a ordonat uciderea turcilor.

După ce am admirat de la înălţimea terasei împrejurimile castelului şi biserica Sf. Nicolae construită pe la mijlocul veacului al XV-lea, am revenit în curtea interioară a castelului şi ne-am continuat vizita cu capela care datează din vremea lui Iancu de Hunedoara. La origine ortodoxă (dovadă fiind orientarea altarului spre răsărit), capela a devenit catolică odată cu trecerea la catolicism a lui Iancu. Despre Castelul Corvinilor se spune că ar avea multe în comun cu castelele medievale din Franţa, de pe Valea Loarei iar capela ar fi copia în miniatură a catedralei de la Amiens în care au fost încoronaţi regii Franţei.

Capela adăposteşte sarcofagul pe care şi-l pregătise Iancu de Hunedoara, rămas gol. Cenuşa marelui apărător al creştinătăţii se află depusă în Catedrala romano-catolică de la Alba-Iulia. Iancu de Hunedoara a reuşit să învingă la Belgrad, la 4 iulie 1456, armata sultanului Mahomed al II-lea Cuceritorul. A fost cea mai mare victorie obţinută până atunci de creştinătate împotriva turcilor aflaţi în plină expansiune, victorie în cinstea căreia bat şi astăzi la amiază clopotele bisericilor catolice. Au urmat o lungă perioadă de linişte la graniţele regatului maghiar dar a fost ultima bătălie câştigată de Iancu de Hunedoara, mort de ciumă la 11 august 1456, în tabăra de la Zemun, astăzi suburbie a Belgradului.

După dispariţia prematură a lui Iancu de Hunedoara, castelul a revenit fiului său, Matia, care a reconstruit aripa nordică cu puternice influenţe renascentiste. Pictura logiei de la etajul I ilustrează legenda corbului cu inelul în cioc şi este considerată cea mai veche pictură laică din Transilvania care s-a păstrat până în zilele noastre. Din această logie am intrat în Camera de aur (dormitorul lui Matei Corvin) şi în Camera domniţelor. Mobilierul de mare valoare existent în castel până în secolul al XVI-lea a fost trimis în Germania, regăsindu-se în colecţiile imperiale. În prezent sunt expuse frumoase piese de mobilier cu elemente gotice şi renascentiste care reconstituie atmosfera medievală din epoca de glorie a castelului.

Ne-am pierdut de grupul nostru şi ne-am trezit ascultând ghidul care însoţea alt grup de turişti prin castel. Împreună cu aceştia am urcat în turnul Ne Boisa care n-a fost modificat din secolul al XV-lea apoi am ajuns în Sala Dietei, asemănătoare ca arhitectură şi dimensiuniune cu Sala Cavalerilor. Am coborât în grabă în curtea castelului pentru a ne regăsi colegii de drum. Ghida şi-a luat la revedere de la noi şi ne-a invitat să intrăm în temniţa castelului. A intrat doar soţul meu... am preferat să aştept afară, departe de poveştile de groază ale îndepărtatului ev mediu.

Am lăsat în urmă bătrânul castel înconjurat de misterele sale şi am pornit mai departe, spre alte locuri de legendă ale Ţării Haţegului. Următoarea oprire a fost la Rezervaţia de zimbri Slivuţ-Haţeg. Din drumul naţional am mers cu microbuzul cam 3 km. prin pădure până la porţile rezervaţiei. Aici ne-am întâlnit cu Laura şi Dacian, tinerii de la SENS Hunedoara, care ne-au fost ghizi pe parcursul întregii zile şi ne-au purtat prin istoria împletită cu legende a Ţării Haţegului pe care o promovează cu entuziasm. Am primit o hartă a obiectivelor turistice “musai de văzut” în Ţara Haţegului, ţinutul în care „legendele trăiesc”.

Taxa de vizitare a rezervaţiei este mică: 6 lei pentru adulţi, 4 lei pentru copii şi pensionari. Fiind un grup mai mare ni s-a făcut reducere, fiecare persoană a plătit doar 4 lei. Am mers pe jos prin pădure cam 10 minute până la ţarcul unde trăiesc zimbri. Plimbarea a fost plăcută, pădurea de stejari, carpeni şi brazi presărată cu flori se trezea la viaţă... păsările ne-au salutat cu trilurile lor vesele... Din loc în loc sunt măsuţe de lemn cu băncuţe unde te poţi odihni în liniştea deplină a pădurii dar noi n-am avut timp. Pădurea Slivuţ este declarată rezervaţie naturală şi se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 50 de hectare, fiind rest al unor întinse păduri de stejar ce au fost defrişate de-a lungul timpului.

Ghizii ne-au spus că ne aflăm în cea mai veche rezervaţie de zimbri din România. Zimbrul, cel mai mare animal european de uscat, a dispărut de pe teritoriul ţării noastre în urmă cu două-trei sute de ani. În prezent trăiesc în toată lumea aproximativ 3000 de zimbri. În pădurea Slivuţ a fost adusă prima pereche în toamna anului 1958. Se numeau Polonka şi Podarec şi proveneau din Polonia. La Slivuţ au venit pe lume mai mult de 50 de zimbrişori, mare parte fiind trimişi la alte rezervaţii şi grădini zoologice din ţara noastră. Toţi zimbri din România au primit nume care încep cu RO sau R- Romeo, Romulus, Roibu, Roşu, Rodica, Roxana, Romaniţa...

Am admirat şi am încercat să fotografiem masivele animale dar erau destul de departe de gardul ţarcului. Ne-am continuat plimbarea până la locul în care sunt ţinute căprioarele apoi ne-am întors la microbuz. Am mai fi stat dar aveam multe de văzut şi auzit până la lăsarea serii!

Următorul obiectiv turistic vizitat de noi a fost biserica reformată calvină SântăMărie Orlea din localitatea cu acelaşi nume aflată la sud de Haţeg, pe malul drept al Râului Mare. Ne-am aşezat cu toţii pe băncile de lemn din interiorul bisericii şi l-am ascultat cu atenţie pe administratorul acestui vechi lăcaş ce aparţine cultului reformat. Era foarte frig. În biserica din piatră nu se face foc niciodată pentru că picturile murale de mare valoare ar avea de suferit din cauza diferenţelor de temperatură.

Biserica Sântămărie Orlea, cea mai mare biserică medievală din Ţara Haţegului, a fost construită în jurul anului 1280 în stil romanic târziu cu influenţe gotice. A fost ridicată din piatră brută şi piatră făţuită provenită de la Sarmizegetusa şi este pardosită cu cărămidă de la vilele construite de romani în această zonă. La fel ca toate bisericile cisterciene a fost închinată Fecioarei Maria.

De-a lungul timpului s-a păstrat o aură de mister... nu se ştie cine au fost ctitorii nici care a fost caracterul confesional iniţial. Povestea bisericii o spune chiar pictura de pe pereţii acesteia prin intermediul explicaţiilor detaliate ale domnului administrator.

Biserica Sântămărie Orlea conservă un ansamblu mural unic prin suprapunerea celor trei straturi de pictură. Cele mai vechi sunt crucile de consacraţie din etapa de construcţie care dovedesc că la începuturi a fost biserică catolică. Peste crucile catolice s-au suprapus picturi în stil bizantin şi italian pe un ton cromatic brun-roşcat. În naosul bisericii este inscripţionat anul 1311 şi se crede că picturile descoperite aparţin unui pictor din sud-vestul Peninsulei Balcanice. În altar a pictat un zugrav local iar bogata pictură de pe pereţii laterali a fost realizată în jurul anului 1400 de un pictor occidental. Interesant este brâul pictat care împodobeşte arcada altarului, desfăşurat este coloana infinitului care va fi sculptată de Brâncuşi peste câteva veacuri.

Cel mai vechi ansamblu mural ortodox din România se păstrează în această biserică reformată din Ţara Haţegului. Alături de Sfântul Ierarh Nicolae, pictat în mărime naturală, apare anul 1311. Am fost uimiţi când am văzut că Sfinţii au ochii scoşi... Am aflat că acest sacrilegiu l-au săvârşit turcii când au intrat în biserică pentru ca sfinţii să nu vadă relele pe care la săvârşeau.

Iancu de Hunedoara a dăruit în anul 1447 satul şi biserica Sântămărie Orlea, familiei cnezilor Cândea din Râu de Mori, ca semn de recunoaştere a meritelor acestora în luptele cu turcii. Biserica parohială a devenit capela de curte a unei familii nobiliare ortodoxe din Ţara Haţegului. Familia Cândea a adăugat picturi în altar şi pe pereţii bisericii precum şi balconul de unde asista la slujbele religioase. După trecerea familiei Cândea, devenită Kendeffy, la catolicism biserica a redevenit catolică iar din 1555, reformată. Familia Cândea a permis timp de şase decenii desfăşurarea în paralel a slujbelor ortodoxe şi reformate după care ortodoxii n-au mai fost primiţi în biserică. Picturile murale ortodoxe au fost acoperite cu un strat gros de var pentru mai bine de trei secole, fiind descoperite abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Domnul administrator ne-a spus că în subsolul bisericii se află morminte vechi care nu au fost cercetate niciodată. De altfel, se pare că străinii sunt mult mai interesaţi decât românii de istoria acestor locuri. Fondurile pentru întreţinerea acestui monument istoric de mare valoare sunt puţine iar slujbe se fac rar, pentru că la Sântămărie Orlea mai locuiesc puţine familii reformate. Când biserica ortodoxă românească din localitate s-a aflat în renovare, slujbele ortodoxe s-au ţinut în vechea biserică reformată. Aflăm că Ţara Haţegului este un exemplu de convieţuire paşnică între diferite etnii şi confesiuni. În final, administratorul bisericii ne-a mărturisit că este ortodox dar se ocupă cu mare pasiune de biserica reformată Sântămărie Orlea, un tezaur istoric ce nu şi-a dezvăluit pe deplin misterele.

În timp ce Laura ne-a făcut poze, Dacian a profitat de faptul că stăteam cuminţi în bănci şi ne-a istorisit o mulţime de lucruri interesante despre Ţara Haţegului, la limita dintre legendă şi adevărul istoric. Membri grupului care au răspuns primii la întrebări au fost premiaţi cu cărţi despre Ţara Haţegului şi planşe cu arborele genealogic al unor familii regale şi imperiale din Europa şi Asia care îşi au rădăcinile pe meleaguri haţegane.

În Ţara Haţegului s-a născut Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei, regent şi guvernator al Ungariei. Fiul său, Matia (Matei) Corvin a rămas în istorie ca marele rege renascentist al Ungariei, Croaţiei şi Boemiei.

Se presupune că sultanul Mahomet Cuceritorul era văr primar cu adversarul său, Iancu de Hunedoara. Mama sultanului, răpită de turci şi dusă în harem la Istanbul, se pare că era soră cu mama lui Iancu. În acest fel, întreaga dinastie otomană care i-a urmat lui Mahomet Cuceritorul ar avea rădăcini în Ţara Haţegului. Cert este că, după moartea lui Iancu de Hunedoara, Mahomed Cuceritorul a ţinut doliu o lună întreagă şi nu a ezitat să-şi facă publică preţuirea faţă de marele erou al creştinătăţii. Se ştie că un musulman ţine doliu după un creştin doar atunci când îi este rudă de sânge...

Este cunoscut ataşamentul prinţului Charles al Marii Britanii faţă de Transilvania şi oamenii ei. Casa Regală a Angliei, Casa de Windsor, are strămoşi în Ţara Haţegului din familia Kendeffy, înrudită la rândul ei cu familia lui Iancu de Hunedoara.

Se la Sântămărie Orlea am pornit spre Sarmizegetusa. Am plătit 10 lei de persoană pentru biletul care asigură vizitarea complexului arhelogic, muzeului şi intrarea la Legendarium. Domnul Florin, ghidul local, ne-a prezentat ruinele capitalei provinciei romane Dacia -Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.

Oraşul fondat de împăratul Traian după cucerirea Daciei, între anii 108-110 d. Hr., a fost construit pe o suprafaţă de circa 33 ha. în interiorul zidurilor cetăţii. În exteriorul zidurilor au fost descoperite morminte, case particulare, monumente publice pe o suprafaţă mult mai mare, de aproape 80 ha. Istoricii apreciază că oraşul lui Traian, considerat de dimensiunii medii la scara Imperiului Roman, a avut în perioada sa de maximă înflorire o populaţie de circa 30.000 de locuitori. În afara zonei oraşului, pe un teritoriu întins, au fost descoperite ruine ale fermelor romane (villa rustica) şi chiar băi termale, la Germisara-Geoagiu Băi.

După retragerea armatei şi administraţiei romane la sud de Dunăre ca urmare a atacurilor repetate ale popoarelor migratoare şi ale dacilor liberi (271-275 d. Hr.), Ulpia Traiana Sarmizegetusa a continuat să existe, cu o populaţie împuţinată numeric şi sărăcită, până în sec. IV-V. Se presupune că vechiul oraş a încetat să existe odată cu năvălirea hunilor.

În evul mediu, ruinele romane au fost sursa de material de construcţie pentru locuinţele şi bisericile din zonă. Vechile biserici de la Densuş, Sântămărie Orlea, Peşteana şi din alte locuri au fost clădite cu blocuri de piatră, coloane de marmură, cărămidă şi pietre de mormânt de provenienţă romană. Ghidul nostru ne-a spus că până de curând au funcţionat la Sarmizegetusa varniţe ce aveau ca materie primă marmura din ruinele cetăţii. Piese romane au ajuns de-a lungul timpului în muzeele din Viena, Budapesta, Bucureşti, Cluj, Deva.

Doar o mică parte din vestigiile romane au fost excavate şi cercetate de arheologi (circa 10%), restul aflându-se sub casele, livezile şi păşunile oamenilor din zonă.

Domnul Florin ne-a strâns în interiorul amfiteatrului şi ne-a povestit cu pasiune despre Mica Romă din Ţara Haţegului. În interiorul amfiteatrului încăpeau mai mult de 5000 de oameni care asistau la luptele de gladiatori, la întreceri sportive sau la reprezentaţii de teatru. Persoanele importante ale cetăţii aveau rezervate bănci din piatră în apropierea arenei în timp ce oamenii de rând ocupau băncile de lemn din partea de sus. În zona tribunelor a fost descoperit un tezaur de monede din bronz. Interesant este faptul că la Sarmizegetusa nu s-a găsit nicio monedă din aur. După retragerea aureliană, populaţia rămasă la Ulpia Traiana Sarmizegetusa a folosit amfiteatrul ca loc de refugiu pentru a se apăra de atacurile popoarelor migratoare.

În apropierea amfiteatrului a fost descoperit templul zeiţei Nemesis, venerată de gladiatori. Au fost recuperate capiteluri de coloane care se păstrează la muzeu.

După ce am părăsit zona amfiteatrului ghidul ne-a invitat să-l urmăm, printr-o livadă de pomi fructiferi, spre alte vestigii ale trecutului. Palatul Augustalilor, Palatul Procuratorului Financiar, Forul lui Traian, temple, locuinţe, necropole, therme... o mică parte din oraşul antic fondat de împăratul Traian. Fundaţia Drumului imperial s-a păstrat de aproape două milenii şi este folosită încă de localnici.

Era destul de mult de mers... afară se răcise brusc... recunosc, l-am tras pe soţul meu de mânecă şi am rămas tot mai în urma grupului până am făcut cale- întoarsă spre parcare. M-am simţit vinovată ca o şcolăriţă care chiuleşte de la activităţile şcolare... Am intrat să ne încălzim şi să mâncăm ceva într-unul din micile restaurante. Credeam că suntem singurii dezertori dar ne-am revenit când am regăsit o parte a grupului la masă. Am comandat specialităţi locale, virşli (un fel de crenvurşti din carne de capră) şi plăcinta cu urdă şi mărar ce seamănă mai mult cu langoşii pe care-i ştiam eu. Să vedeţi ce întâmplare... am stat la masă cu @andreea c din Timişoara şi @elviramvio. Tragerea la sorţi la tombola organizată de Paşte a hotărât ca eu să fiu Iepuraş pentru Andreea şi Elvira să fie Iepuraşul meu!

După ce am mâncat am traversat şoseaua spre Legendarium unde am găsit grupul pe care-l părăsisem „discret” printre ruinele Sarmizegetusei. În sud-estul Europei există doar două expoziţii de tip Legendarium, ambele în Ţara Haţegului: Casa Legendelor Britoniei din Sarmizegetusa şi Casa Legendelor Haţegane din satul General Berthelot. Părinţii acestor două expoziţii în care istoria se împleteşte cu fantezia sunt tinerii de la organizaţia SENS.

Sarmizegetusa a fost cunoscută în evul mediu sub numele Britonia. Casa Legendelor Britoniei spune vizitatorilor Legenda Muntelui Retezat, Legenda anticelor bătălii de la Tapae, Legenda Cnezilor Roşii ai Britoniei, Legenda descoperirilor arheologice ale Zsofiei Torma şi reconstituie o cameră de tortură romană. Am ascultat istorisirile tinerilor noştri ghizi care îmbină istoria cu file de poveste şi am savurat un sirop natural buuun de tot!

Interesantă povestea Zsofiei Torma, născută în anul 1832 într-o familie nobilă, care a moştenit pasiunea pentru arheologie a tatălui său devenind prima femeie arheolog şi antropolog din ţara noastră. Zsofia a descoperit în 1874, pentru prima dată în Europa sud-estică, existenţa unei scrieri preistorice la Turdaş, lângă Alba-Iulia. A fost prima care a propus efectuarea de săpături arheologice ample la Sarmizegetusa Regia. Cea mai mare parte a activităţii sale este legată de Orăştie unde a înfiinţat Muzeul de arheologie şi etnografie.

N-am mai avut timp pentru Muzeul arheologic de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, fondat în 1924 de arheologul Constantin Daicoviciu. Ne-ar fi trebuit o zi întreagă în aceste locuri ce ascund comori necercetate ale istoriei poporului nostru...

În drum spre Densuş am trecut prin Peşteana dar era deja târziu şi n-am mai oprit la Muzeul Satului Haţegan, unul dintre multele obiective turistice din Ţara Haţegului. Biserica de piatră din Densuş cu hramul Sf. Ierarh Nicolae şi Sf. Prooroc Ieremia, înălţată pe vărful unui deal albăstrit de florile începutului de primăvară, înconjurată de pomi fructiferi şi de cimitirul satului, m-a impresionat atât de mult încât cuvintele nu pot reda sentimentele care m-au încercat... Nu seamănă cu nicio altă biserică pe care am văzut-o, nu poate fi încadrată în niciun stil arhitectural... în niciun tipar omenesc... îşi poartă între pereţii de piatră misterele peste secole.

Istoricul de artă Vasile Drăguţ o numeşte „cel mai problematic monument medieval din spaţiul românesc”. Niciuna din minţile luminate care au cercetat-o n-a putut spune cu siguranţă care a fost destinaţia sa iniţială, cine a construit-o ori în ce epocă istorică. Sunt multe păreri, adesea contradictorii... puţine certitudini... dar majoritatea specialiştilor au fost de acord că este cea mai veche biserică din România în care se slujeşte neîncetat Sfânta Liturghie şi una dintre cele mai vechi din lume.

În inima misteriosului Regat Dac, biserica de piatră din Densuş s-a născut odată cu poporul român. Se presupune că la origine a fost un mausoleu ridicat de împăratul Traian în cinstea prietenului său, generalul Longinus, care a fost prins de daci şi s-a sinucis în captivitate. După alte păreri, a fost un templu păgân închinat Zeului Marte, transformat în sec. III d. Hr. în basilică creştină.

Biserica din Densuş a fost construită cu materiale de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Blocuri de piatră, statui, coloane de marmură, pietre funerare... se îmbină în chip ciudat şi zămislesc o biserică venită parcă dintr-o altă lume. Turnul bisericii se sprijină pe opt pietre funerare romane din sec. II-III, una dintre ele aparţinând generalului Longinus. Masa din Sfântul Altar este tot o piatră funerară iar ferestrele înguste prin care abia pătrunde un fir de lumină sunt conducte romane.

Biserica a fost atestată documentar în anul 1360. Pomelnicul bisericii începe cu preotul Dalc in secolul al XIV-lea iar la începutul secolului al XVIII-lea sunt pomeniţi în acelaşi timp un preot ortodox şi unul calvin, semn că biserica era folosită în paralel de cele două culte.

În contrast cu exteriorul masiv, interiorul bisericii este mic. Pictura valoroasă, opera a trei zugravi diferiţi ca stil şi formaţie artistică, a fost restaurată cu sprijin financiar din partea Ambasadei Statelor Unite. A fost descifrată parţială o inscripţie în slavona veche din care rezultă că biserica a fost pictată în anul 1443 de zugravul Ştefan despre care se crede că provenea din Ţara Românească. Iconostasul din lemn a fost pictat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi păstrează o încripţie în limba română cu caractere chirilice-1789, Popa Simion Zugravul. Sfânta Treime de la Densuş, cu Isus copil îmbrăcat în cămaşă cu motive populare româneşti este unicat. La fel ca la Sântămărie Orlea, sfinţii au ochii scoşi. Ca şi în alte bisericii ortodoxe din Ardeal, pictura a fost acoperită de calvini cu un stat gros de var şi descoperită de restauratori după sute de ani.

Preotul bisericii ne-a aşteptat şi ne-a vorbit cu multă căldură. În tăcerea bisericii de piatră se aude „Frumoasă biserică aveţi Părinte!” „Da... dar nu este a mea, este a lui Dumnezeu...” Altcineva întreabă: ”Dumneavoastră sunteţi preotul bisericii?” Răspunsul a venit după o clipă de tăcere: ”Eu sunt doar un călător... Ca şi dumneavoastră, cu toţii suntem doar călători...”

În urma noastră, preotul a încuiat uşa bisericii de piatră şi l-am privit cum se îndepărtează încet pe poteca din livadă. Am mulţumit tinerilor noştri ghizi care ne-au invitat să revenim vara în Ţara Haţegului. Dacă se poate o săptămână... o zi e mult prea puţin!

Vremea a fost rece şi înnorată, programul excursiei destul de încărcat... Cu toate acestea, excursia în Ţara Haţegului n-o voi uita toată viaţa. Nota 10 pentru Dacian şi Laura, ghizii noştri de la SENS Hunedoara! Mulţumim AmFostAcolo.ro care ne-a oferit posibilitatea de a participa la această excursie. Mai vrem şi cu altă ocazie!

---

VIZUALIZĂRI: 3140 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI