Câteva zile prin județul Hunedoara (II) - Părți de Rai în Țara Hațegului

TIPĂREȘTE

Pensiunea Dacica a reprezentat baza de plecare în drumețiile din partea a doua a sejurului hunedorean.

Plecasem chitit de acasă pentru a ajunge în Fundătura Ponorului, un loc descoperit în perioada pregătirii vacanței și despre care citisem că mai este denumit” Mâna lui Dumnezeu” și se află în primele locuri ale clasamentelor celor care vizitaseră locații frumoase din România.

Auzind cei de la pensiune despre visul meu, m-au catalogat cam cutezător, având în vedere distanța pe care o aveam de parcurs și, mai ales, îndrăzneala de a mă aventura doar împreună cu Adriana până acolo.

Ca pregătire sumară a drumeției și pentru a-mi fi de folos cât de cât, am primit de la unul dintre angajații pensiunii – care mai făcea uneori pe ghidul pentru turiști – câteva fotografii pentru a mă putea orienta în spațiu: o iei pe cărare prin pădure pânâ vezi piatra asta, faci stânga și urci, ajungi să vezi un drumeag asemănător terasamentului de cale ferată, apoi casa din a treia poză și trebuie să ajungi prin dreapta ei la un drum forestier ce se vede în următoarea, etc, indicații destul de vagi pentru unul care nu călcase prin respectivele locuri.

Dar te pui cu băiatul când i se urcă ceva la cap? Mai ales vreun loc ce promitea a fi mișcător! Fie ce-o fi, aveam vreo 10 ore să ajungem pânâ acolo și să ne întoarcem, înainte de căderea serii. Iar de dimineață era soare, călduț și un albastru infinit deasupra noastră.

Încălecăm pe biciclete, prima parte a traseului urmând a ne folosi de ele, le vom lăsa să se odihnească la tanti Minodora iar de acolo o luăm la pas, încercând să ne orientăm în spațiu după pozele depozitate în telefon.

Prima parte a drumului, cam 3 kilometri, este ușoară, doar coborâm prin pădure, după care urmează un drum excelent asfaltat pentru pustietatea în care ne aflăm, ce se undeiește paralel cu un pârâu printre munți.

De la un moment Adriana renunță la traseul inițial, devenea tot mai obositor în urcare iar bicicletele nu erau de anduranță și mergeau greu, și rămân singur pe drumul meu, mărindu-mi viteza de deplasare.

Pedalez prin locuri superbe apoi se termină asfaltul și intru în pădure pe drum forestier, desprinzându-mă spre dreapta la prima intersecție. Înaintez și drumul nu mi se pare a fi la fel de prietenos, dar nu am cum mă ghida, pozele arătându-mi repere doar după ce ies din pădure.

Norocul meu că din față vine o mașină cu doi pădurari, îi opresc și îi întreb despre finalitatea drumului. Halt! , greșisem la intersecție. Pun bicicleta în mașina lor și mă întorc cu ei. Înainte de intersecția în cauză o văd și pe Adriana și sunt mândru de tenacitatea ei.

O iau pe drumul bun iar antrenamentul pe care îl am la mersul cu bicicleta nu este suficient raportat la starea tehnică a acesteia pentru a pedala până la tanti Minodora, ultima parte a urcării împingând eu aparatul velo. Dacă aveam bicicleta de acasă urcam tot drumul...

Închipuiți-vă că tanti Minodora locuiește împreună cu soțul dânsei undeva spre vârful muntelui, la kilometri distanță de cel mai apropiat vecin, într-o locație al cărui motiv de alegere îmi scapă oricît mi-aș bate capul.

Și cică se simt bine acolo, au deprins traiul în singurătate, având alături doar vacile, câinii și găinile de primprejurul casei.

Las rezemată de un rozor bicicleta – de unde gard să o pot sprijini de acesta... -, în umbră și o voi regăsi în plin soare peste exact 4 ore și 15 minute la întoarcere.

Norocul îmi surâde și fac primii pași alături de doi jandarmi și doi reprezentanți ai Ocolului Silvic, care, aflându-mi destinația finală, mă însoțesc până la primu indiciu foto, piatra din vârf.

Pășind agale alături de ei, îmi permit să îi intreb - cam cu o jumătate de gură – cât de periculos este ursul.” El nu e periculos... Ea este!” cu referire la ursoaica din zonă ce are doi pui.” Dar a trecut sezonul mai greu și acum au ce mânca” – totuși, cam palidă încurajare...

Lăsat singur pe drumul meu, nu abandonez dar îmi sporesc privirile date mereu roată locurilor prin care trec.

Poteca își urmează calea pe un tăpșan foarte plăcut la mers, pe care înaintez până ajung în fața unei forme ce seamănă cu terasamanetul unei căi ferate, iar dincolo de el, la vreun kilometru distanță, pe partea cealaltă a muntelui se vede casa. Uau, nu m-am pierdut pânâ aici!

Iar priveliștea căscată între mine și celălalt punct de reper este extraordinară! O pășune verde, brăzdată de un pârâu, cu zeci de cai și vaci la păscut. O fărâmă din ceea ce înseamnă rai.

Ca să îmi scurtez drumul, nu urmez terasamentul și o iau de-a dreptul în jos, pe pantele abrupte, printre arbuști și ajung să sperii caii care mă văd ieșind în fața lor. Cabalinele sforăie puțin, vreo doi cai nechează, dar vitele sunt nepăsătoare și își continuă păscutul ca și când aș fi doar o tufă pribeagă, atente doar să o urmeze pe surata lor purtătoare de talangă.

Stau o vreme și privesc acest superb peisaj, apoi le ocolesc, nu intru de-a dreptul printre ele nedorind să le sperii și mai tare, mai ales că undeva mai de la înălțime văd coborîndu-se un țăran și nu am chef să îmi aud reproșuri.

Îl aștept, fac cunoștință cu badea Remus, cel care este responsabil astăzi de cireada menționată mai sus, ce cuprinde vacile și caii sătenilor din Fizești. Primesc și o joardă de la dumnealui, pentru a mă ajuta în cazul în care se vor da câini la mine.

Trec la o distanță de vreo 200 metri stânga de casa indicată, urc destul de pieptiș muntele către drumul forestier și odată ajuns pe acesta mă opresc. Fărâma de rai se multiplică în fața mea: fânețe, animale, garduri de lemn iar în spatele lor Retezatul acoperit de zăpadă, toate învăluite în albastrul cerului de primăvară. O, cât de frumos poate fi!

Nu zăbovesc prea mult, doar pentru a-mi încărca sufletul cu frumosul prezent aici, și o iau la talpă, conștient că tot pe aici mă voi întoarce și voi revedea curând aceste locuri.

Intru iarăși în pădure și merg întins vreo oră și ceva. Se pare că nu mai ajung, dar nu pot renunța.

Aud ceva vorbe în stânga mea, apoi imediat dau de un drumeag care duce înspre acele sunete, la marginea pădurii. Ies din pădure și mă apropii de trei flăcăi care întind sârmă ghimpată, trasând perimetrul unei proprietăți pe care vor paște vitele, ferite de posibilul atac al urșilor.

De cum mă îndrept spre ei, privirile îmi trec neascultătoare dincolo de staturile lor și coboară în vale. Recunosc locul văzut doar în poze, iar unul dintre ei îmi confirmă că am ajuns la Fundătura Ponorului.

Răsuflu ușurat, simt o bucurie și o plăcere care îmi traversează trupul și persistă și când cobor în vale, acolo unde aceeași imagine a blândelor cornute este plasată bucolic într-un alt cadru natural, la fel de frumos ca precedentele.

Vreau să văd ceva ce nu am mai văzut și mă îndrept cu pași victorioși spre finalul drumului meu. Am văzut apa izvorând din munte, dar niciodată nu mai văzusem apa intrând, făcându-și albie sub munte. Pur și simplu pârâul dispare sub stânci. Și, aveam să aflu în seara acelei zile, va ieși în altă parte și îl voi regăsi drept cel care trece prin fața Pensiunii Dacica, locul nostru de cazare!

Aș mai fi zăbovit la soare, însă am un drum de întoarcere de făcut, iar acesta îmi ia o oră și 25 minute. Întotdeauna e mai ușor la întoarcere, cred că ați constatat-o și voi.

Mai am timp totuși să mă opresc și să savurez peisajele de vis înainte să ajung la tanti Minodora, la capătul a 16 kilometri de mers pe jos.

Adăugați celor 20 de kilometri cu bicicleta și celor 5 kilometri alergați de dimineață sper că vor contribui la un somn odihnitor peste noapte.

De fapt, pentru mine acesta este concediul. Nu aș da o asemenea zi pentru una de all inclusiv la nu știu ce hotel cu multe stele. Însă am învățat să respect optțiunile fiecăruia.

Ziua următoare este una mai ușoară, doar vreo 11 km parcurși alături de Adriana și doi câini ce s-au ridicat din curtea pensiunii și au pornit alături de noi spre Prihodiște, cu punct final propus a fi satul Târsa, urmând a reveni la bază.

Din cauza ploii ce ne-a însoțit aproape tot drumul – doar că nu plouase la plecare! – am ajuns doar la Prihodiște, cu plămânii plini de un aer curat și ionizat de puzderia picurilor căzuți din cer.

Am rămas și aici pironiți locului, scrutând zările și delectându-ne ochii cu priveliști ce vor rămâne mult timp întipărite în memoria noastră. În vale se vedea Grădiștea de Munte iar ceva mai în stânga se afla Sarmisegetusa Regia, pe deasupra văii ridicându-se un abur destul de dens.

Am alergat cu câinii prin ploaie și iarba udă, unul mai ursuz iar altul mai jovial, tot timpul pus pe joacă, iar când ploaia s-a întețit ne-am adăpostit în clădirea ce pe timpuri era școala satului. Băncile erau încă aranjate, foi din manuale se aflau pe podeaua parchetată de sub care ieșise un șoricel, speriat de larma noastră și, mai ales, de dulăul jucăuș ce se întinsese în fosta cancelarie. Spre surpriza noastră, internetul funcționa aici!

Nu am mai ajuns la Târsa în după amiaza aceasta, renunțăm la idee, fiindu-ne deja ud fiecare obiect vestimentar purtat.

Dar cum îmi propusesem să ajung și aici, aveam să o includem în itinerariul zilei în care vom pleca spre Sarmisegetuza Regia și vom urca cu mașina pe un drum ce rivalizează cu multe dintre cele mai frumoase șosele ale țării.

Iar odată ajuns pe acoperișul muntelui nu îți mai vine să te desparți de acest loc. Citisem că e un sat frumos, dar vă pot spune cu mâna pe inimă că e unul dintre cele mai minunate sate în care am fost! Din țară sau străinătate. De la fața locului am trimis fotografii prietenilor mei și le-am recomandat cu drag și căldură să îl includă în traseele lor, nerăbdător a le face cunoscută bucuria descoperii acestuia.

Mi s-a recomandat de la cazare - și o fac și eu la rândul meu - să parcurg drumul de la Târsa la Prihodiște. O minunăție de peisaje!

Aș vrea să cer scuze celor pe care articolul de față s-ar putea să îi fi plictisit – nu aveau decât să renunțe până acum! – însă am îndrugat această poveste din dorința unei pledoarii pentru drumeție și pentru explorarea extraordinarului potențial turistic național care rămâne ascuns multora, fie din cauză că nu e promovat îndeajuns, fie din comoditatea turiștilor care doar se cazează la munte și rămân în curtea hotelului sau a pensiunii.

E drept, trebuie să te și atragă frumusețile naturii, să te îndrepți cu plăcere spre ele și nu doar pentru a bifa cu o poză trecerea ta prin anumite locații.

E frumoasă România și cred că o scriu pentru prima dată! Și nu am descoperit-o încă în întregime...

Vara trecută în Munții Apuseni (în special zona Roșia din județul Bihor), toamna în Bucovina și primăvara aceasta în Țara Hațegului am descoperit părți din raiul românesc, așa cum îmi face plăcere și cu mândrie îl denumesc.

Păcat doar că până la porțile lui e musai, de multe ori, să ajungi pe drumuri destul de proaste...

Însă rămân cu splendoarea locurilor și bucuria descoperirii acestora, dincolo de atâtea și atâtea alte neajunsuri ale unei normalități turistice.

Bucurați-vă de România!

---

VIZUALIZĂRI: 1094 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI