O lecție de viață din lumea savanei

TIPĂREȘTE

Pe la ora trei după amiază, soarele acoperă cerul ca un cerc de foc iar zebrele așteaptă încovoiate trecerea lentă a orelor. Timp în care o maimuță sură își acoperă puiul cu pupături zgomotoase în preajma noastră, printre liane, ferigi și crengi ce capătă instantaneu sclipiri de verde crud. Nu-mi mai amintesc unde voi fi citit că, în savană, vântul le este răsuflarea, pământul este patul și praful stacojiu este sângele animalelor. Doar frica le poate ține prin locuri în care o victorie se poate plăti cu zece înfrângeri iar viața este o poveste de o clipă, de o zi sau de câțiva ani, aflată în plină desfășurare.

Și noi, la rândul nostru, ne lăsăm plutind prin poveștile pline de har ale lui Ian. Încerc să sparg gheața cu una din întrebările copilăriei, și anume unde este vestitul Cimitir al Elefanților. Aflăm, de fapt, că acesta este doar o metaforă și că turma ce o zărim în depărtare răspunde mai de grabă unei chemări de la câteva zeci de kilometri.

- Elefanții, reia Ian povestirea, folosesc câteva vibrații sub-acustice pe care omul nu le percepe și receptorii lor ar fi, după studii de ultimă oră, nu numai în urechi ci și în piele, în labele picioarelor sau, chiar în trompă. Că ei folosesc nu numai limbajul corporal ci și o gamă întreagă de sunete, care dublate de inteligență și memorie, i-ar apropia mult de om, fiincă ei râd și plâng exact ca noi... Ei sunt animale de zi și calcă doar pe urmele celor din față... Mulți oameni vorbesc cu animalele, dar puțini le și asculută... Cât privesc urechile, ele sunt un fel de radiatoare ale corpului ce le asigură căldura constantă. Lor le plac reuniunile. După mulți ani, ei se recunosc, se bucură și se salută zgomotos cu trompele si cu urechile...

Suntem surprinși să aflăm că elefanții sunt printre puținele viețuitoare a căror viață intimă este departe de ochii copiilor. Aceștia, la rândul lor, își pot ridica trompa numai după șase luni, timp în care trebuie să sugă laptele sănătos al mamei. Și mai aflăm că (sic!) un elefant ar fi gata de împerechere doar după patruzeci și cinci de ani de mers prin sălbăticie. Puiul, care se naște după douăzeci și două de luni, la rândul său, este crescut și apărat de toată cireada iar femelele se ocupă de educarea fiecărui tânăr în parte.

- Dar cum reușesc indienii să dreseze elefantul atât de bine? întreabă un francez.

- Întrebarea este bună dar mi-e teamă că răspunsul este prea trist... mai întâî îi capturează în junglă... apoi, îi înfometează. După care urmează bătaia, adică uciderea spiritului animalului. Și mă opresc aici.

- Este adevărat că își jelesc morții la fel ca noi? continuă francezul.

- Aproape ca noi. Mai întâî, își anunță semenii cu vibrațiile de care vă spuneam, muribundul este vegheat chiar câteva zile, până își dă duhul. După care elefanții scot niște sunete răscolitoare, nu lasă pe nimeni să se apropie, și nu mănâncă nimic aproape două săptămâni.

- Și apoi viața intră încet, încet în normal?

- Oarecum da, până decide matriarha, cea care-i și conduce. Apropos de Cimitirul Elefanților, oasele rămân pe loc și din când în când, tinerii elefanți sunt aduși la aceste locuri răspândite pe toată întinderea savanei pentru a veghea la rămășițele pământești ale strămoșilor. Multe dintre deplasările lor în marș se îndreaptă spre acele lăcașuri...

- O turmă de lei! Strigă cineva din spate întrerupând lecția de viață a ghidului nostru.

Ian schimbă brusc registrul și ne îndeamnă din nou sa stăm nemișcați fiincă leii vor să treacă drumul printre mașini. Toată lumea se supune cu prudențâ dar cu mai multă convingere că animalele își merită respectul cuvenit în lumea lor.

Întâi leii mai tineri trec tiptil prin spațiul de vreo douăzeci de metri dintre mașini. Leoaica, având o curea la gât, parcă pentru a-i mai atenua cruzimea din ochi, pășește cu fiecare mușchi încordat, gata să atace fulgerător pe primul intrus în lumea lor.

După ce ne recăpătăm vocea, cineva se aude din spate.

- Dar leul, leul cel mare, de ce lipsește din turmă?

- Leul, ca orice stăpân absolut, apare primul la petreceri, unde își ocupă locul de onoare, dar și atunci când specia trebuie să-și mențină locul în lanțul trofic.

Un safari palpitant dar și util omului care iese din savană puțin mai îmblânzit, poate și pentru a-și relua viața în propria sa junglă.

---

VIZUALIZĂRI: 406 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI