Un castel, nişte stânci şi Marea Neagră cea turcoaz

TIPĂREȘTE

Pentru ziua următoare, cineva a propus plajă la Balcic, apoi vizitarea Castelului şi Grădinii Botanice. Scotocind prin sertarul cu amintiri (mai bine zis, prin fundul lui, căci noi în zonă am mai fost, dar acum vreo 10 ani), n-am găsit imagini memorabile cu plaja din Balcic, însă cu cea din Albena… ohooo!... Aşa că n-a fost greu să manipulez din nou tribul vesel şi să-l conving că vom petrece o dimineaţă minunată pe plaja lată, cu nisip fin şi ape limpezi a Albenei. Cei care au fost acolo ştiu că la intrarea în staţiune se pescuieşte un tichet de parcare de la un tonomat (pe el se înregistrează automat data şi ora), apoi se caută un loc acreditat de parcare (sub nici o formă nu se lasă maşina unde-ţi tună, căci vin băieţii şi ţi-o saltă imediat!), iar după ce-ţi faci treaba pe la malul mării sau pe unde mai crezi, vei plăti staţionarea la ieşirea din staţiune, în funcţie de timpul total petrecut în acest areal.

Când soarele a început să ardă cam tare, ne-am declarat satisfăcuţi pe moment de reprizele repetate de plajă şi bălăceală şi ne-am mutat cu vreo câţiva km mai la nord, la Balcic, în preajma intrării pe domeniul castelului. Agitaţie mare, lume cât încape; am lăsat maşinile într-o parcare improvizată de un localnic întreprinzător (practic pe marginea şoselei, la vreo 200 m în amonte) şi ne-am îndreptat spre obiectiv, pe aleea cu magazinaşe de suveniruri şi cu restaurante la intrarea cărora stăteau deja chelneri ce ne invitau (pe româneşte) pe terasele umbroase. Nu ne era foame încă, poate la ieşire…

Se crede că grecii au fost cei care au întemeiat o aşezare la poalele acestor dealuri albe, calcaroase, sărutate de valurile mării, în sec 5 îH. Oraşul s-a chemat iniţial Kruni (izvoare), apoi Dionissopolis, după ce o furtună a aruncat pe ţărm o statuie a zeului omonim. Este cucerit ulterior de romani, pentru o perioadă scurtă de timp aparţine regatului lui Burebista, apoi iar romanilor. Se spune că poetul antic Ovidiu, pe drumul spre locul exilului său de la Tomis, ar fi trecut pe lângă stâncile albe ale Dionissopolului şi ar fi spus: „O, oraş al pietrelor albe, îţi venerez frumuseţea! ” Zona intră mai târziu în componenţa Primului Ţarat Bulgar, apoi a Bizanţului, pentru ca la începutul sec 13 să intre sub autoritatea Imperiului Vlaho-Bulgar al Asaneştilor (al Doilea Ţarat Bulgar). Un secol mai târziu face parte din principatul Ţara Carvunei, condus de voievodul Balica, care împrumută oraşului numele său, pe care şi-l păstrează până în zilele noastre. Turcii râvnesc, desigur, la acest giuvaer de oraş, pe care îl cuceresc la finele sec. 14, împreună cu toată actuala Dobroge (română şi bulgară), dar Mircea cel Bătrân salvează zona între anii 1388 şi 1418. Sultanul Mehmet I ocupă apoi întreaga provincie ce aparţine turcilor pentru 500 de ani, influenţă care se resimte până azi. Bulgarii preiau din nou Balcicul la sf. sec. 19, iar între 1913 şi 1940 îl găsim sub stindardul monarhiei române, împreună cu întreg Cadrilaterul.

Nu a lipsit mult ca artiştii români să descopere acest colţ de rai, pururi însorit, luminat de o lumină aparte, amplificată probabil de stâncile albe. Regina Maria ajunge aici în 1924, însoţită de pictorul Alexandru Satmary şi este fermecată imediat de acest loc, unde hotărăşte să ridice un castel pe terenul dăruit Alteţei-Sale de bancherul Jean Crissoveloni. Terenul e, de fapt, un domeniu ce se desfăşoară pe un deal împădurit, cu cursuri de apă ce se rostogolesc la vale formând mici cascade şi punând în mişcare roţile imense ale câtorva mori. Regina, iubitoare de natură şi de tradiţii, ca şi de oameni, a decis ca noile construcţii să se integreze în peisaj ca şi cum ar fi fost dintotdeauna acolo. Aşa că a angajat arhitecţi celebri din Italia şi decoratori de grădini la fel de celebri, precum elveţianul Jules Jany. În câţiva ani avea să se nască domeniul pe care Regina l-a iubit cel mai mult, alături de cel de la Bran.

Domeniul este, aşadar, un fermecător tot unitar şi noi aveam să ne convingem în curând de acest lucru, după ce vom plăti cele 2 bilete de intrare: unul pentru grădina botanică şi celălalt pentru castel. Primul – 7 leva de adult şi 2 de copil, iar al doilea – 5 leva de adult şi 1 de copil. Imediat în stânga am pătruns în frumoasa grădină botanică, care în prezent aparţine Universităţii din Sofia. Ne-a întâmpinat un mic iaz circular cu nuferi, iar în dreapta un bazin lung, îngust, în trepte, flancat de „soldaţi” vegetali conici. Ne-am plimbat apoi printre zeci de ronduri de flori colorate, spre a ajunge în curând la o micuţă capelă din sticlă, cu vitralii colorate, reprezentând icoane creştine; ciudată capela, dar mi-a plăcut tare mult!

Am pătruns printr-o portiţă străjuită de un izvor cu apă potabilă în celebra „Grădină a lui Allah”, care reuneşte peste 250 de specii de cactuşi, ce umbresc pietre aduse tocmai din Maroc. Mai întâi am vizitat imensul pavilion acoperit, unde ne-au întâmpinat câteva specii de buganvillea divers colorată, planta căţărătoare cu „flori de hârtie” ce ne încântă privirile îmbrăcând pereţi albi de case mediteraneene. Apoi, desigur, o sumedenie de feluri de cactuşi, mai mari sau mai mici, mai „graşi” sau mai „filiformi”, înfloriţi (Dumnezeule, ce minuni ai putut crea!) sau nu, toţi perfect adaptaţi la atmosfera „de saună” dintre pereţii de plastic translucid. Din loc în loc, erau panouri instructive, cu informaţii ample despre tipurile de cactuşi, despre particularităţile lor, despre ariile de răspândire. Am mai fi zăbovit, mai ales că aveam şi unde, pe podeţul de lemn care oferea imagini „de la înălţime” asupra micii păduri tropicale sau pe băncuţele din capetele pavilionului; dar afară ne aşteptau alte minunăţii şi noi eram nerăbdători să le descoperim!

Afară – o altă „pădure”, de data aceasta formată din cactuşi uriaşi, apoi alte ronduri colorate, alt bazin lung, luuung, în mijlocul căruia erau pietre dreptunghiulare din loc în loc, numai bune de ţopăit pe ele (şi nu doar copiii!). Aproape fără să ne dăm seama, am intrat într-un alt fel de spaţiu, mai umbros, mai împădurit, cu construcţii şi ziduri de piatră care par vechi de când lumea, cu mici pâraie cântătoare îndiguite. La o răspântie ne întâmpină o statuie pe un soclu, alături de un capitel căzut în iarbă ca din întâmplare, trebuie să fie statuia bravului voievod Mircea cel Bătrân, figură emblematică a istoriei regiunii şi a României în general, care a marcat atât de puternic inima Reginei, încât aceasta şi-a botezat ultimul născut cu numele domnitorului (din păcate, micul prinţ Mircea s-a stins din viaţă la doar 3 anişori, din cauza febrei tifoide). Alături, o clădire care era cândva sediul administrativ al domeniului.

Cumva reuşesc să mă pierd de grup (periodic mi se întâmplă asta, sunt gură-cască, mă fură unghiuri de peisaje; acum măcar deţin bani şi telefon, nu ca la Sintra, când eram doar cu hainele de pe mine şi când doar bunul Dumnezeu a făcut să-mi reîntâlnesc familia după vreo 2 ore de căutări disperate). Până mă hotărăsc să-i sun, pozez o cascadă şi Camera de Oaspeţi a Reginei, acum transformată într-un mic restaurant. Păşesc pe Puntea Suspinelor, un pod de piatră arcuit frumos peste pârâul ce se naşte din cascada de mai devreme, nu mă abat pe la magazinul de suveniruri de peste ape şi, instinctiv, urc undeva în dreapta nişte trepte care mă aruncă într-un alt colţ de rai, Grădina Copacilor Plângători. Mă odihnesc puţin la umbră pe una din băncile circulare, dar n-am stare, mă atrag bazinele semicirculare şi mai ales cel dreptunghiular din capăt, vegheat de vasul acela imens de lut ars, unde câţiva turişti urmăresc ceva în apă. Mă duc şi eu, curioasă şi zâmbesc privind broscuţele ţestoase plutind agale sub luciul apei. Când întorc privirea, îi descopăr în spatele meu pe Isteţica şi pe Lukas, la fel de absorbiţi şi ei de peisaj. Dar măcar ei ştiu unde e restul găştii. Nu de alta, dar biletele de intrare în castel au rămas la Tati…

În sfârşit, ne reîntregim familia şi, după ce străbatem o alee îngustă, lăsând pe dreapta o imensă roată de moară acoperită de muşchi, iar pe stânga tronul de piatră al Reginei, de pe care privea întinderile mării, ajungem în sfârşit, la castel. Imaginea binecunoscută din zeci de poze şi chiar şi din amintirile de acum 10 ani, imaginea familiară, maiestuoasă în simplitatea sa, îmi face inima să bată mai repede. „Cuibul liniştit” (Tanha Juvah pe turceşte) este o construcţie cu 2 niveluri, cel superior ieşind în afara celui de jos (după buna arhitectură bulgărească a zonei pontice), are un acoperiş hexagonal asemănător celor ce acoperă bazilicile creştine timpurii, dar şi un minaret turcesc, în respect faţă de moştenirile zonei. Este exact ceea ce şi-a dorit Regina din prima clipă: „o casă albă, trainică, simplă ca linie, cu înfăţişare turcească, o casă la care catul al doilea avea să fie ieşit peste cel de sus. O casă cu acoperiş turtit şi cu picioarele aproape de Mare… ”

În holul de la intrare mă încântă câteva plăci de faianţă cu desene orientale încastrate în perete. Primul nivel are pereţi de piatră răcoroasă, uşi-ferestre decorate cu filigran de lemn şi găzduieşte o expoziţie de pictură, dar şi panouri informative în limbile bulgară, rusă, engleză şi română, despre castel, Regină şi oraş. Am citit că primul nivel a fost destinat Regelui Ferdinand, dar acesta l-a folosit destul de puţin. Regina însă iubea acest loc, venea adesea aici, atrăgând toată protipendada bucureşteană, dar mai ales pictorii şi scriitorii României, care-şi regăseau inspiraţia pe micile plaje aurii vegheate de dealurile calcaroase. Era venerată de localnici, care o numeau „Sultana”, venirea ei era de fiecare dată o sărbătoare, iar plecarea ei la Ceruri a îmbrăcat oraşul în haine liliachii, culoarea morţii. Aşa cum şi-a dorit, inima ei a fost adusă spre a se odihni în capela domeniului, Stella Maris (construită după modelul unei biserici vechi creştine din Cipru). Biata inimă n-a avut parte de linişte decât vreo 2 ani, din 1938 până în 1940, când Balcicul a revenit Statului Bulgar, iar caseta cu inima Reginei a fost mutată, la dorinţa Principesei Ileana, la Castelul Bran.

Urcăm pe o scară văruită, în spirală, la nivelul care i-a aparţinut cândva Reginei. Ajungem într-un living enorm, decorat cu câteva piese de mobilier cu incrustaţii, precum şi cu un şemineu deosebit. Alături e o altă încăpere, cu un divan simplu, pe care se odihnea Regina, iar în continuare vizităm alte încăperi, precum şi camera de baie, cu cadă îngropată în piatră şi chiuvete care amintesc de fântânile turceşti. Alte piese de mobilier, icoane, o uşă pictată – totul denotă bun-gust şi bun-simţ, totul poartă amprenta Mariei, Regina inimilor române…

Sunt singura care se încumetă să urce în „labirint”, o grădină dispusă în trepte, cu ziduri şi mici arce de boltă, construite cu piatră adusă din Creta. Priveliştile oferite sunt încântătore, incluzând grădinile de jos şi minaretul ce străpunge cerul. Cobor, recuperez gaşca obosită şi flămândă, dar decidem să ne mai plimbăm doar puţin prin grădinile amenajate paralel cu marea: Valul Albastru, un rozariu în care însă, din păcate, florile celor 34 specii de trandafiri îşi trăiesc ultimele zile ale verii, Grădina Englezească, Aleea Crinilor Regali… Ne atrage Templul Apelor Nimfea, cu coloanele şi arcele sale ogivale de inspiraţie arabă, dar şi cu muzica divină ce răzbate de acolo; apropiindu-ne constatăm că se fac repetiţii pentru un eveniment, locul fiind împânzit cu domnişoare în vaporoase rochii portocalii şi de domni îmbrăcaţi la patru ace…

Am părăsit domeniul cu gândul la Regina născută dintr-un tată englez şi o mamă rusoaică, aruncată la 17 ani (o vârstă când eu, una, abia ştiam cum mă cheamă) în celălalt colţ al Europei, prin măritişul cu un prinţ neamţ, pentru a guverna o ţară îndepărtată, de care nu ştiu cât auzise până atunci, dar căreia şi-a dedicat întreaga sa energie şi pe care a iubit-o dincolo de cuvinte: „Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. ” Cuvinte care ne obligă pe noi, supuşii Măriei-Sale, să ne ridicăm la nivelul imensei ei iubiri…

… Ne-am întors „acasă”, în Kavarna, unde, rupţi de foame, ne-am „făcut de cap” din nou la Restaurantul Bulgarka, cel de pe plajă. Dar în aşa hal, încât, după ce ne-am ridicat de la masă, Tati a căzut lat pe primul şezlong, unde a dormit fără vise vreo oră şi ceva. Eu am reuşit să mă târăsc până la una din băncile de pe dig, pe care m-am prăbuşit incapabilă să mă ridic prea curând. Noroc că am beneficiat de „spectacol” gratis: un cormoran cocoţat pe o piatră făcea tot felul de mişcări simpatice, întinzându-şi şi strângându-şi aripile cu mişcări repetitive, de parcă încerca să transmită un mesaj. N-am înţeles nimic, dar m-am amuzat teribil, în tot cazul…

Ce a mai rămas din după-amiaza zilei am petrecut-o „pe lângă casă”, ca şi dimineaţa următoare (plajă, baie, ştiţi voi). Ultima după-amiază am rezervat-o hoinărelii prin zonă. În primul rând, am vrut să vedem cum arată golful Kavarnei de pe dealul din stânga la lumina zilei. Aşa că am făcut dreapta din drumul care duce în oraş şi ne-am cocoţat… şi ne-am cocoţat… şi ne-am oprit în diverse puncte, de unde am făcut poze şi am admirat sclipirile orbitoare ale golfului. Am străbătut zona aridă, mărginită de bălării înalte ca în junglă, care ne-a scos în marginea Kavarnei, apoi am cotit-o la dreapta, spre Balgarevo. În mijlocul satului este o răspântie: în faţă se continuă drumul spre Capul Kaliacra (cu abatere în dreapta la ferma de midii Dalboka, iar în stânga la golful Bolata, cu a lui plajă de vis), dar noi am făcut stânga în acest punct, pe drumul 901, care urmăreşte îndeaproape linia ţărmului.

în Sveti Nikola, primul sat, am schimbat iar direcţia, căci se coboară preţ de vreo 2-3 km, pe un drum asfaltat, spre un resort de care auzisem multe, pe numele lui Rusalka. Planul suna cam aşa: o bălăceală scurtă în unul din golfuleţele Rusalkăi, apoi pe cai mai departe, spre alte obiective. Am plătit cred că 2 leva parcarea, apoi am intrat în clădirea recepţiei, unde ni s-au solicitat câte 6 leva de căciulă de adult. „Scump, doamnă, scump! La noi, la Kavarna, bălăceala e moacă!... ” Spre surprinderea noastră, doamna n-a strâmbat din nas, ci ne-a comunicat că după 7 seara intrarea în resort costă doar 1 leva, deci, dacă vrem, să mergem în treaba noastră şi să revenim… Da, vrem. Bonul de parcare rămâne valabil? Desigur!

Şi ne-am dus în treaba noastră. Satul următor, Kamen Briag, l-am traversat fără să ne oprim (de data asta!), dar în Tyulenovo am cotit scurt la dreapta şi în câteva secunde am parcat din nou în centrul micii localităţi despre care citisem eu nişte chestii!... Pe ambele laturi ale drumului care se termina în mare se înşirau deja câteva pensiuni, iar într-un fundal de peisaj, pe stânga, am recunoscut Hotelul Delfin. Am străbătut imediat părculeţul-amfiteatru şi… iată-l! Golful rotund, cu bărcile lui colorate, garnisit cu zeci de bolovani aruncaţi pe marginile lui şi în mijlocul mării, ca într-un joc de uriaşi! Şoseaua se continuă, de fapt, în stânga cu un drum de pământ, dar noi am preferat să ne continuăm plimbarea pe stânci, deasupra ţărmului dantelat. Nu eram singurii, desigur, fiind o după-amiază aurie de august, zona era împânzită de turişti, mulţi români care ţopăiau fericiţi din piatră în piatră. Era chiar şi un cuplu de tineri însurăţei cu fotograful de rigoare, care căuta cele mai bune unghiuri pentru a imortaliza pentru o veşnicie uniunea celor doi.

Stâncile nu sunt greu de escaladat pentru că sunt formate din straturi suprapuse de calcar; cobori 2 trepte, mai urci vreo 3 şi tot aşa – adevărat exerciţiu cardio! Din loc în loc, sunt pete galbene de sulf (am zărit chiar şi un izvor sulfuros captat de localnici) şi smocuri de iarbă. Dar ceea ce desăvârşeşte spectacolul este, desigur, marea! Greu de descris în cuvinte câtă frumuseţe şi cât tragism au putut „înghiţi” privirile noastre în acea oră petrecută pe stâncile de la Tyulenovo! Arce de piatră deasupra mării, peşteri mai mici sau mai mari, adăpostind cuiburi de păsări, zeci de bolovani şi stânci spălate ritmic de valurile furioase, iar pe deasupra tuturor, ţipetele pescăruşilor, ca o cunună sonoră ce desăvârşeşte decorul!

Zona este cunoscută ca fiind una din principalele locuri de căţărat de pe coasta Bulgariei nordice. Adică aici obişnuiesc să vină nişte nebuni (frumoşi), se aruncă în mare şi apoi se caţără pe peretele de piatră până sus. Există chiar şi un panou informativ în acest sens pe marginea drumului prăfuit (pe care ne-am întors parţial), scris în bulgară, engleză şi română, în care căţărătorii sunt rugaţi să evite să desfăşoare această activitate în perioada 1 martie – 15 iulie, când se înmulţesc păsările zonei, având ca alternative faleza satului Kamen Briag şi Sectorul Plazha. Alături, un alt panou informează turiştii că Tyulenovo aparţine Rezervaţiei Naturale a Kaliacrăi, fiind parte a stepei ponto-sarmatice, că există specii protejate, precum bujorul de stepă sau iarba şerpilor, că e recomandat să nu rupi florile, să nu arunci cu pietre în apă şi, în general, să te porţi civilizat. De asemenea, zona a fost declarată de curând şi Rezervaţie Arheologică, pentru că musteşte de istorie, în permanenţă se descoperă urme ale locuirii străvechi, inclusiv în peşterile subacvatice din aria satului Tyulenovo.

Ne-am desprins cu greu din acest decor rustic, sălbatic, dar atât de spectaculos şi am pornit către alt obiectiv pe care îl aveam pe listă: Farul de la Şabla. Nu l-am căutat prea mult, abia intrasem în mica localitate Karia, că silueta alb-roşie a farului a şi apărut la orizont. A fost construit iniţial în 1957, vreme la care Bulgaria era încă sub stăpânire turcească. Târziu s-a descoperit leul de piatră încastrat în zidul nord-estic: a fost semnul de protest al unui meşter bulgar, care a făcut parte din echipa ce a construit farul; leul era simbolul independenţei Bulgariei, iar faptul că a fost „plantat” la 9 metri deasupra solului l-a apărat de privirile autorităţilor turce. Farul are 32 m înălţime şi formă octogonală. Marinarii care străbăteau Marea Neagră în urmă cu un secol şi jumătate ştiau, văzându-l, că au ajuns la mijlocul distanţei dintre Istanbul şi Sulina. În 1901 a fost grav avariat în urma unui cutremur, dar a fost reconstruit de o companie franceză. În zilele noastre nu se poate vizita îndeaproape, aparţinând unei zone militarizate.

Am coborât şi noi în parcarea din apropiere, lângă un ansamblu cu piramide, un cadran astrologic şi o elice uriaşă. Am pozat farul, micul port din spatele lui şi fierătania dezafectată din mijlocul mării. Am citit panourile informative presărate prin zonă şi am aflat despre Karia că are şi ea o istorie veche, de pe vremea grecilor, care au şi botezat-o. Portul Caria/Caron a fost multă vreme implicat în comerţul cu vin şi măsline, ni se explică inclusiv cum erau stivuite amforele cu conţinut lichid pe corăbiile mişcătoare astfel încât conţinutul să ajungă intact la destinaţie. Caria a avut chiar şi o fortăreaţă, distrusă însă de invadatorii barbari în sec. 5 dH. Majoritatea panourilor sunt semnate de o organizaţie care se cheamă Green Training Center, cu sediul în Şabla, specializată în activităţi educaţionale şi turistice referitoare la zonă; printre altele, organizează tururi ghidate, închiriază biciclete, binocluri şi oferă o „cameră IT” doritorilor să observe on-line lacurile vecine. Dealtfel, întreaga arie a Dobrogei bulgare, mai ales cea limitrofă litoralului, e împânzită cu lacuri care creează un habitat de vis pentru păsări, atât pentru speciile permanente, cât şi pentru cele migratoare (zona se află pe unul dintre cele mai importante căi de migrare a păsărilor, numită Via Pontica).

Am dat o raită şi prin Şabla, oraşul fiind la vreo 3 km spre vest, aproape de drumul european. Un oraş mic, am reţinut doar rondurile de flori de pe marginile trotuarelor. Am hotărât să ne întoarcem tot pe unde am venit, să bifăm totuşi Rusalka, chiar dacă bălăceala rămânea sub semnul întrebării. Am fi vrut să ne abatem şi în stânga, la Lacul Şabla, dar… altădată! Pe drumul de întoarcere, am descoperit pe marginea drumului o mică sondă petrolieră încă funcţională; citisem că aici a fost primul loc de unde s-a extras petrol în Bulgaria.

La Rusalka ne-am prezentat din nou la Recepţie, unde ni s-au pus la mâini brăţări movulii. Am înţeles că resortul ar fi fost construit de nemţi în jurul a 3 golfuleţe, cu tot ce trebuie: spaţii de cazare, piscine, restaurant, sală de spectacole, terenuri de tenis, zonă spa, locuri de joacă pentru copii. După ce nemţii şi-au luat mâna, treaba s-a mai nasolit, în stilul bine-cunoscut. Imediat în dreapta, pe deal, se află rămăşiţele unui sit arheologic, iar în stânga se coboară la primul golf, cu dig care se îndreaptă curajos în direcţia unei insuliţe, până la care nu ajunge, totuşi; la ora când am ajuns noi (soarele se ascunsese deja în spatele dealurilor vecine, dar încă lumina), şi golful, şi insuliţa erau în stăpânirea zecilor de pescăruşi. Locul frumos, aparent sălbatic; mi-a plăcut… Vizita noastră s-a continuat cu piscina sulfuroasă, care mirosea corespunzător şi care era încă plină de turişti şi cu piscina cea mare a resortului, în care scalda era deja interzisă, dat fiind ora înaintată.

Restaurantul stă cocoţat pe o stâncă deasupra mării, foarte spectaculos, noi chiar i-am făcut o scurtă vizită sperând să putem bea ceva pe terasă, dar totul era cu circuit închis, aşa că ne-am abţinut şi am pornit-o mai departe. Imediat în dreapta, am coborât la o plajă amenajată, de-acum şi ea pustie, apoi am lăsat de-o parte şi de alta terenurile de tenis, locul de joacă pentru copii şi zecile de viluţe (am înţeles că sunt de 2 categorii, unele mai bengoase, altele mai puţin) presărate în generoase spaţii verzi frumos îngrijite. Nu după mult timp, am atins şi punctul extrem al resortului, marcat de o altă plajă, parcă şi mai frumoasă decât celelalte, cu nisip fin şi stânci în apă. Nu mai era timp de baie, promiseserăm că ne întoarcem la timp pentru ultimul grătar al vacanţei, cu cartofi copţi şi unt…

… Cam asta a fost mica noastră escapadă în zona pontică a Cadrilaterului... O zonă încă sălbatică, rustică, dar foarte ofertantă în ceea ce priveşte petrecerea mai mult sau mai puţin activă a timpului liber. O zonă pe sufletul meu, în care noi vom reveni cu siguranţă, căci ne-au rămas multe de văzut, iar pe unele dorim să le aprofundăm (am văzut nişte poze cu maci roşii şi cu stâncile de Tyulenovo pe fundal!...). Nu voi încheia povestea mea fără să amintesc şi de restaurantul hotelului „Raţa Sălbatică”, din Ezereţ, unde ne-am oprit să mâncăm în ziua următoare, pe când ne întorceam acasă, dar despre el probabil că am să scriu separat. Şi nu pot să nu împărtăşesc cu voi bucuria imensă, dublată de uimire, pe care am simţit-o văzând plaja virgină de la capătul celor 3 km de drum desfundat ce pleacă din marginea satului Ezereţ: lungă şi lată, albă, mărginită într-o parte de o faleză de pământ acoperită de ierburi înalte, iar în partea cealaltă de o mare colorată în nişte nuanţe de turcoaz cum nu am văzut decât prin unele zone din Mediterană! Dacă nu aveţi răbdare să baleiaţi toate pozele, daţi direct la ultima şi o să vă convingeţi; şi, mai mult decât atât, o să ziceţi cum zic şi eu de când acest peisaj mi s-a cuibărit în inimă: (mai) vreau şi eu!!!...

---

VIZUALIZĂRI: 3968 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI