Târgu Secuiesc - „Orașul breslelor, cizmarilor și al curților” ... și al păpușilor!

TIPĂREȘTE

Ne-am cazat, am mâncat (despre asta vom face povestire în alt episod) și, chiar dacă vremea nu era chiar îmbietoare, am decis să facem câțiva pași, să vedem cam cu ce se mănâncă orășelul ăsta, pe care de atâtea ori l-am tranzitat fără să ne oprim, în drumurile noastre „spre alte zări de soare pline” ... Târgu Secuiesc, despre el e vorba, „orașul breslelor, cizmarilor și al curților” , după cum avea să ne lămurească în curând broșura oferită de Centrul de Informații Turistice, „Parisul Ținutului Trei Scaune” , după cum l-a numit „cel mai iluminat dintre secui” , Orbán Balázs (cu care făcuserăm cunoștință în urmă cu doar câteva zile, la Odorhei).

Înafara broșurii cu pricina și a unei hărți a municipiului, cu altceva nu ne-am prea ales din scurtul nostru înconjur al pieței centrale; poate doar cu câteva fotografii și ceva guri căscate în fața clădirilor pastelate, impecabil reabilitate și a superbelor decorațiuni ce le împodobesc... Cu admirația pentru curățenia și ordinea pe care le-am găsit la tot pasul, pentru băncuțe și coșuri de gunoi, pentru mozaicul multicolor al rondurilor de flori, pentru atmosfera calmă, patriarhală...

Ne-am învârtit un pic în jurul statuii din mijlocul pieții; citisem ceva despre eroul de pe soclu, Gábor Áron și tunurile lui care au salvat Revoluția Pașoptistă în zonă (aveam să ne batem capul mai mult a doua zi, când vom fi vizitat muzeul orașului). Alături – nu știu dacă o fi ceva permanent sau temporar – erau niște panouri triligve (maghiară, română, engleză) cu informații și poze referitoare la momentul 1940 – intrarea în oraș a trupelor maghiare. Panourile insistă pe pregătirile și entuziasmul populației locale; am citit pe undeva că lucrurile nu s-au dovedit deloc roz în viitorul apropiat, invadatorii s-au comportat mai degrabă ca niște stăpâni, și nu ca eliberatori.

Mulțumiți că am identificat câteva din obiectivele pe care le aveam în vizor (și mai ales că ne conviseserăm că a doua zi le vom găsi deschise), ne-am retras zgribuliți „în vastele noastre apartamente” (azi e ziua citatelor, se pare...). O decizie înțeleaptă, întrucât penultima zi a vacanței noastre ne-a întâmpinat cu un soare vesel și mult mai multe grade în termometre decât precedenta. Așa că ne-am lansat, cu elan, pe traseul prestabilit. Bine, prea greu nu e să-ți faci un traseu, toate sunt aglutinate într-o arie restrânsă și nu prea contează în ce ordine le abordezi.

Am ales să începem cu Muzeul Păpușilor, aflat chiar peste drum de reședința noastră, Casa Sissy – str. Independenței nr. 4; se poate vizita zilnic, de preferat cu programare (numărul de telefon poate fi ușor descoperit pe Google și pe site-ul expoziției, www.babamuzeum.ro). Doamna care ne-a găzduit, pe numele ei Ibolya Nagy, este fix cea care a avut ideea simplă și minunată de a colecționa păpuși și tot felul de jucării și, mai apoi, de a arăta întregii lumi fabuloasa sa colecție.

Am convenit cu dânsa o anumită oră și ne-am întâlnit în fața clădirii (la rândul său de vârstă venerabilă, n. 1910) ce găzduiește muzeul. Am pătruns împreună într-o încăpere jumătate expoziție, jumătate magazin de suveniruri și am fost invitați să urcăm la etaj. Imediat ne-am trezit teleportați într-o lume fantastică – zeci de vrăjitoare călare pe mături și alte neamuri de figurine decorau balustradele holului central, straiele lor multicolore efectiv străluceau sub razele ce pătrundeau prin luminator! Dar adevărata surpriză avea să ne aștepte abia de-acum încolo, în încăperile următoare.

... Doamne, cum să descriu senzațiile ce m-au încercat?!... E imposibil. M-am trezit din nou fetița de acum... muuulți ani – mică, timidă, cu pupilele dilatate extatic la vederea (sau doar visarea) unei minuscule făpturi de celuloid cu bucle blonde, cu „ochi ce se închid” , gătită în „rochie de prințesă” ! I-am simțit din nou parfumul acela nedefinit... Nu, nu a fost ceva real (am mirosit mai apoi păpușile din încăpere, jur că erau inodore!), pur și simplu era parfumul primelor mele amintiri, parfumul copilăriei... Da, am fost un copil fericit! Iar colecția doamnei Ibolya m-a făcut să retrăiesc, pentru câteva minute, acea fericire autentică!

Pereții sunt tapetați cu rafturi, asemenea unei biblioteci. Doar că în loc de cărți, sunt expuse păpuși. Solitare, dar cele mai multe grupate pe categorii: prințese și... păpuși de rând????; bebeluși, fetițe, domnișoare (aproape) sexy; din porțelan sau din celuloid; mexicane/rusoaice/românce/săsoaice; cu „pielea” albă sau neagră etc. Colecția poartă numele soacrei doamnei Ibolya, Olga. A pornit cu 170 de păpuși în 2010, acum sunt expuse peste 1000. Pe un ecran curge un filmuleț, fondul sonor îți invită amintirile la dans, mai sunt și câteva panseuri răspândite ici-colo, desăvârșind lucrarea. Ziceți și voi dacă nu vi se umezesc ochii când citiți așa ceva: „Când copilul era copil, El nu șia că e copil. Totul era suflet, toate erau un suflet.” Sau: „Păpușa are două suflete, sau poate trei: unul a fost dat de producător; al doilea de fetița care s-a jucat cu ea; al treilea, de colecționar, care o iubește și o prețuiește.”

N-am putut să nu mă gândesc mereu, de-a lungul vizitei noastre, cum trebuie să se simtă un copil, mai ales o fetiță, în acel spațiu magic?! Cum trebuie să mă fi simțit eu, acum... muuulți ani, dacă ar fi existat un asemenea loc?! Aș fi leșinat de încântare în prima clipă după ce i-aș fi trecut pragul!...

Vizita costă 8 lei de persoană, sunt ceva reduceri pentru copii și alte categorii, iar pentru cei cazați la Casa Sissy (cum eram și noi), e din partea casei. Nu ne-a lăsat inima să nu apreciem financiar efortul gazdei noastre și am insistat să plătim. Doamna ne-a recompensat cu câteva cărți poștale, spre aducere aminte...

Am traversat, iar dincolo de sensul giratoriu centrat de o frumoasă fântână începe Piața Gábor Áron. Ne-am îndreptat spre stânga, sperând să găsim deschisă Biserica Reformată, dar n-am avut noroc. Păcat; citisem că e una dintre cele mai mari biserici din Ardeal, ridicată pe la sf. sec. 18 pe locul alteia mai vechi, în stil baroc și neoclasic.

Ne-am dus apoi în dreapta; parterul primei clădiri adăpostește, printre altele, Centrul de Informații Turistice. Citisem în articolul colegei @mishu că aici ar trebui să ne adresăm dacă dorim să vizităm Muzeul Farmaciei și da, a fost cu succes! Tânărul custode a tras zăvorul și ne-a însoțit câteva case mai încolo, până la adresa pe care o identificasem deja cu o zi înainte: Curtea 12, nr. 1.

Muzeul se află la etajul unei clădiri atipice. În timp ce vecinele ei arată toate ca niște mici palate imperiale, casa Finta seamănă cu o vilișoară de munte, probabil datorită balconului de lemn traforat. De fapt, ridicată în 1835, asta a și fost cândva, casă de oaspeți. La parter am remarcat un magazin de artizanat.

Am urcat așadar și am pătruns împreună cu gazda noastră în singura încăpere (spațioasă dealtfel) ce deține micul muzeu. Am fost încurajați să privim cu atenție, să analizăm, să nu ne grăbim ????... Totuși, n-ai de ce să faci prea mulți purici pe-acolo... Ambientul încearcă să reproducă atmosfera unei farmacii interbelice din ținutul secuiesc, iar valoroasa clecție se datorează medicului Boga Olivér, care a adunat tot felul de artefacte: mobilier și instrumentar specific, cântare, mici instalații de preparare leacuri, registre cu rețete magistrale, flacoane inscripționate cu numele ingredientelor etc. Există și ceva material informativ în mai multe limbi. Vizitarea micului muzeu e gratuită și cu siguranță merită să vă abateți din drum!

Următorul popas l-am făcut 2 case mai încolo, mai precis în Curtea 10, la Muzeul Incze László, zis și Muzeul Breslelor Secuiești sau Muzeul Orașului. Clădirea gălbuie are formă de L, intrarea boltită de pe latura mică e chiar cea prin care se pătrunde în curtea lungă, pietruită. Ne-am nimerit odată cu un grup de turiști, tocmai debarcați dintr-un autocar, în piață. Ne-am mirat de așa ceva – excursie cu autocarul în vremuri pandemice, dar mă rog... A fost bine pentru noi, că am putut asista, de la oarece depărtare, la explicațiile pe care domnul custode le-a oferit, din prag. Câte ceva despre istoria orașului și a muzeului...

Regele Sigismund (sec. 16), a fost cel ce a desemnat mica localitate de la răscruce de drumuri să găzduiască târguri; aceasta s-a numit la început Târgul Turiei. Ulterior, numeroase bresle meșteșugărești au prosperat aici în perioada medievală:

La început, s-a delimitat o zonă de forma unui trapez foarte alungit (actuala piață centrală), iar locuitorii au primit parcele de pământ ce porneau de aici ca niște raze, de jur împrejur. Pe aceste parcele, în zona limitrofă pieței, oamenii și-au construit case; astfel, în zilele de târg, puteau să-și expună mărfurile direct celor interesați. În continuarea locuințelor, aveau acareturile și micile grădini. Pe măsură ce copiii creșteau și familiile se măreau, s-au ridicat și alte locuințe în incintele respective, regula fiind să se construiască pe aceeași parte. Ulterior, s-a dezvoltat un al doilea inel radial de asemenea proprietăți, numite udvarterek (în traducere aproximativă, curți).

Această sistematizare particulară s-a păstrat, în linii mari, până în zilele noastre, deși configurația orașului a fost oarecum modificată după incendiul catrastofal din 1834; de unde până atunci materialul preferat de construcție era lemnul, majoritatea clădirilor au fost ulterior reconstruite din piatră. Inițial, curțile erau numite după proprietari, dar, după schimbarea legii succesorale secuiești la jum. sec. 19, au fost pur și simplu numerotate. În prezent, cele 73 de curți ce s-au păstrat sunt de fapt alei late de 2-4 m și lungi de 25-180 m; unele înfundate, altele comunică prin unul din capete sau chiar prin ambele cu drumurile principale.

Grupul de turiști a fost invitat să viziteze muzeul, noi ne-am gândit să nu ne bulucim cu ei și să ne defazăm preț de măcar câteva minute. Așa că am dat o raită prin curtea muzeului, unde sunt expuse artefacte de gabarit mai mare, precum trăsuri și căruțe, grinzi de lemn inscripționate cu nume și ani de demult, precum și un tun în mărime naturală (aveam să aflăm ulterior că e de fapt o copie a primului tun construit de revoluționarul Gábor Áron). Am vizitat și toaletele (foarte curate și corespunzător dotate), cu intrare dintr-o anexă, eu m-am mai plimbat un pic, Tati m-a așteptat cuminte pe o bancă...

Pe urmă, când am văzut că încep să iasă primii autocariști, am cutezat să intrăm și noi. Biletele costă 10 lei de persoană, programul de vizitare este zilnic 9-18 (17, sâmbăta și duminica). Domnul custode, foarte amabil, se ține după vizitatori și le mai explică una-alta.

Muzeul are mai multe secțiuni. Parterul e dedicat fostelor bresle meșteșugărești, mândria orașului. Am aflat că ele au apărut pe rând (ca mod de organizare a lucrătorilor, conferindu-le privilegii, dar și îndatoriri clare), prima a fost cea a tăbăcarilor (1572), au urmat cizmarii, pantofarii, cojocarii, olarii. Abia la înc. sec. 19 a venit rândul altora: măcelari, curelari, croitori, tâmplari, pălărieri, căldărari, fierari, lăcătuși, cofetari de turtă dulce (un produs drag tuturor și destul de specific orașului). Sunt expuse tot felul de artefacte sugestive pentru istoria fiecărei activități: instrumente, mașinării, materii prime, produse finite, precum și obiecte cu rol simbolic: lăzi de breaslă, pahare, documente, steaguri. Interesant și instructiv.

Etajul clădirii (care a găzduit cândva primăria orașului) este împărțit în mai multe secțiuni. Într-una din încăperi (imensă și goală, ca o sală de bal) era o expoziție temporară de tablouri, majoritatea realizate din tablă de cupru și email; deosebite, mi-au plăcut mult. Altă zonă e dedicată istoriei orașului și mai ales momentului revoluției pașoptiste și contribuției deosebite aduse de eroul local.

Ultimele încăperi ne-au rezervat o altă surpriză minunată: colecția de păpuși Arădeanca îmbrăcate în straie tradiționale din toate zonele Ardealului! Domnul custode ne-a dezvăluit istoria acestei inedite expoziții, care a pornit prin anii ’70, cu un concurs lansat de o revistă pentru copii. Tema de casă a fost „îmbrăcați-i pe Zsuzsana și András în portul secuiesc din localitatea voastră” , premiul fiind reprezentat de o asemenea păpușă (destul de scumpă și greu de găsit la vremea respectivă; eu am avut una, dar nu toți copiii erau atât de norocoși). Micii artizani, ajutați de părinți și bunici, s-au pus pe treabă și astfel a rezultat o superbă colecție de aproape 400 de ținute tradiționale miniaturale, adevărate bijuterii artistice! La muzeul din Târgu Secuiesc sunt expuse însă doar vreo 200, din lipsă de spațiu... Am stat și le-am admirat îndelung, minunându-ne la fiecare pas de acuratețea executării, finețea detaliilor, culorile și materialele folosite! Absolut minunat!

Am ieșit din nou la soare, ne-am continuat plimbarea, mai mult cu ochii pe sus, pe la frumoasele decorațiuni ale clădirilor. Două nestemate arhitectonice domină colțul nord-vestic al pieței și se cuvine să înșir câteva cuvinte și despre ele. Actuala primărie a orașului a fost ridicată în 1907 drept Casă de Economii; dovadă stă capul zeului Mercur, simbolul comerțului, ce veghează intrarea în instituție. Cealaltă este Casa de Cultură Vigadó, construită 1902-1904, împodobită cu un superb balcon cu feronerie dantelată, sprijinit pe coloane albe. Am citit că deține o sală de teatru cu 400 de locuri și o sală de conferințe dimensionată pentru 150 de persoane și, după mine, este cea mai frumoasă clădire din oraș.

Că veni vorba de balcoane – „broderiile” în fier forjat reprezintă altă caracteristică a acestui cochet municipiu. Majoritatea provin din sec. 19-20, din perioada post-incendiu și sunt adevărate opere de artă. Există un model dominant, simbolizând soarele sau poate roata, dar am întâlnit și multe reprezentări vegetale extrem de reușite.

Ne-am continuat plimbarea, ne-am mai abătut prin câteva curți laterale... În spatele primăriei am întâlnit o piațetă dedicată episcopului Márton Áron, cu statuia acestuia; mai jos am dat în str. Kanta și am cotit-o la stânga. Curând ne-au ieșit în cale, aproape față în față, Biserica Catolică (închisă) și frumoasa clădire a Liceului Teoretic Nagy Mózes (cea mai veche instituție de învățământ din județul Covasna – 1680). Și cam gata; la podul peste pârâul Turia am decis să ne întoarcem.

Se cuvine să mai amintesc Atelierul de Turtă Dulce, deținut de unul din ultimii meșteri locali, Szántó József, pe care l-am identificat (virtual) undeva, pe str. Grădinii, la oarece distanță de centrul istoric. Știam de el dintr-un articol de pe site (@Qvadratvus), am primit și o carte de vizită de la Biroul de Turism și chiar am sunat, când am ieșit de la Muzeul Breslelor, dar am fost rugați să revenim peste câteva ore. Până la urmă ne-am schimbat planurile și n-am mai revenit. Râmâne pentru o dată viitoare. Se mai cuvine să amintesc și de prima bibliotecă a orașului (dec 1842), Biblioteca Kaszinó (str. Petőfi), și ea situată cam în afara ariei baleate de noi.

Am ajuns însă fără să știm la fosta Școală Militară Secuiască, am identificat-o cu ocazia documentării ulterioare pentru acest articol. Nu e semnalizată în niciun fel, poate doar prin monumentul din apropiere, dedicat ostașilor jertfiți în cele 2 războaie mondiale. Se află în apropierea parcării publice care ne-a găzduit mașina, în spatele curților 22 și 23. Am bifat și bustul lui Turóczi Mózes, meșterul care l-a ajutat pe Gábor Áron să confecționeze tunurile; bustul este expus în fața casei transformate în atelier; aici au fost fabricate 64 din cele 70 de tunuri ce au schimbat soarta revoluției. Locul poate fi accesat ușor, este chiar vis a vis de un alt obiectiv turistic de marcă, Restaurantul Secuiesc ????.

... Mi-a plăcut mult Târgu Secuiesc, poate cel mai mult dintre toate orașele Ținutului Secuiesc. Pentru atmosfera lui atemporală, pentru felul în care a știut să-și conserve și evidențieze atuurile. Mi-au plăcut și oamenii, modești și amabili. Totul a lăsat în inima mea o urmă umedă și caldă, cu parfum de turtă dulce și de... păpuși Arădeanca...

---

VIZUALIZĂRI: 5614 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI