Ținutul Neamțului la Muzeul Național al Satului

TIPĂREȘTE

Am vizitat de multe ori Muzeul Național al Satului "Dimitrie Gusti", această comoară de autenticitate românească. Având drept unic scop descoperirea "veșniciei satului" nemțean în muzeul bucureștean, de curând am fost din nou acolo. Unde se află, cum se ajunge, care este programul de vizitare și ce taxe de acces se achită știe toată lumea. Sau, dacă nu, informațiile de interes public se pot găsi aici

Cu un bilet de pensionar (5 lei/persoană) și cu taxa foto amator inclusă în biletul de intrare, am pătruns în lumea mirifică a satului românesc din capitală căutând Ținutul Neamțului. N-aș vrea să se înțeleagă faptul că după ce mi-am petrecut o bună parte din viață în Neamț, satul nemțean mi-ar fi atât de străin încât să doresc a face cunoștință cu el într-un muzeu. Mă interesa modul în care exponatele nemțene sunt puse în valoare și - mai mult decât atât - voiam să regăsesc ceea ce acum în Neamț nu mai există.

Comuna Hangu, veche așezare moldovenească situată pe Valea Bistriței, lângă lacul de acumulare Izvorul Muntelui, asemeni altor comune din țară în care s-au construit baraje, în perioada 1959-1960 și-a trăit propria dramă a strămutării. Pentru a nu fi înghițite de ape, unele sate au fost strămutate integral (Poienari, Hangu, Fârțigi și Letești), iar altele parțial (Secu, Ruginești, Izvorul Alb, Buhalnița, Audia, Răpciuni, Schit și Bistricioara). Și organizarea administrativă a avut mult de suferit, unele așezări dispărând complet și apărând altele, cu nume noi. Reședința comunei a fost mutată la Audia, dar pentru că mai toți locuitorii satului Hangu fuseseră strămutați aici, Audia a preluat numele satului lor total înghițit de ape.

Biserica din Buhalnița (1626-1629) și Biserica "Sf. Nicolae" (1828) cu turnul-clopotniță (1870) din Chirițeni dăinuie și acum și sunt incluse pe Lista monumentelor istorice de interes local din județul Neamț.

Cu ocazia masivelor strămutări, din comuna Hangu au plecat la București - demontate și împachetate cu grijă - o gospodărie țărănească, un bordei și o biserică de lemn. Le-am căutat și le-am găsit la Muzeul Național al Satului "Dimitrie Gusti", iar în cele ce urmează aș vrea să spun câte ceva despre ele.

Audia - gospodărie țărănească

Gospodăria țărănească de la Audia datând de la începutul sec. XIX, cuprinde o casă de locuit şi un grajd cu fânar, ambele fiind aduse la Muzeul Satului în 1957.

Casa are pereţii din bârne a căror întrepătrundere se vede bine la colțuri, este lipită cu lut și văruită. Ca mai toate vechile case de la munte, și cea de la Audia este acoperită cu draniță. Cerdacul care înconjoară casa este simplu, fără balustradă, doar cu stâlpi ciopliți care susțin acoperișul.

Amplasat în stânga ușii, deasupra intrării în beci, se află un loc de odihnă cu laviță și balustradă traforată. Acest loc îngust, dar decorat cu grijă, este în opinia mea cel mai original și cel mai frumos loc al casei de la Audia.

Casa nu era deschisă atunci când am fost eu acolo, dar din panoul informativ am înțeles că interiorul este compus dintr-o tindă și patru încăperi, două pentru locuit, dispuse de o parte și de alta a tindei, precum și două cămări situate în partea din spate.

Răpciuni - biserică de lemn

Biserica de lemn "Sfinţii Voievozi" din satul Răpciuni adusă la Muzeul Naţional al Satului în anul 1958, are o poveste aparte. Prin mutarea ei la București, biserica datând din anul 1773, din vremea lui Grigore Ghica Vodă, a fost salvată odată cu strămutarea satelor care urmau a fi acoperite de apele Bistriţei prin construirea barajului de la Izvorul Muntelui.

Întreaga poveste a acestui sfânt lăcaș este redată în lucrarea "Biserica salvată din lac. Povestea bisericii de lemn din Răpciuni, Neamț" - un studiu care prezintă nu doar valoarea culturală și arhitecturală a obiectivului, ci și eforturile făcute de profesioniști pentru refacerea sa după aducerea la București. Aflasem că demontarea bisericii din Răpciuni a fost făcută cu meșteri locali și că tot ei au și reconstruit-o în muzeul de la București. Mi-am dorit foarte mult să intru în posesia acestei lucrări, de aceea am căutat-o în mod special la magazinul din incinta Muzeului Național al Satului. Din păcate, mi s-a spus că ea nu mai există la vânzare.

Pe un postament de piatră, cu un pridvor situat pe latura sudică, asemănător unui cerdac de casă țărănească, biserica este împărțită în pronaos, naos și altar. Nu am intrat în interior pentru că un lacăt mare anunța că în ziua vizitei mele biserica nu avea supraveghetor.

Pridvorul, cu stâlpi legaţi în arcade şi cu îngrăditură de scândură sculptată, are deasupra un turn-clopotniţă pătratic. În jurul ușii și ferestrelor pot fi remarcate decorațiuni în motive geometrice, dar și mai multe inscripții greu de descifrat de la distanță. Undeva am citit că aceste inscripții sunt însemnări ale unor momente importante din viața satului: "intrarea muscalilor" în Moldova în 1828, când a fost iarnă geroasă cu mult omăt la anul 1830 sau o iarnă ușoară în 1843, când "a fulgerat boala holerii la Bistricioara, la anul 1865" sau "când au venit lăcustele la anul 1867". În pridvor se vede dăltuit anul de când datează biserica - 1773.

Cum spuneam, nu am intrat în Biserica de lemn de la Răpciuni, dar pentru că știu că pictura ei interioară a fost restaurată de curând, precum și că lăcașul este înzestrat cu multe piese sculptate, voi reveni atunci când timpul îmi va permite.

Răpciuni - bordei

Bordeiul este de fapt o casă foarte mică, doar cu o singură încăpere, mărginită pe două laturi de un cerdac. Construit la începutul sec. XIX, bordeiul din Răpciuni a fost adus la Muzeul Satului în 1957.

Intrarea în curte se face sărind un pârleaz, o mică improvizație de lemn care înlocuiește poarta. În zilele noastre, în satele nemțene de munte pârleazul încă mai poate fi văzut, dar numai la treceri prin grădini sau fânețe îngrădite.

Am avut norocul să găsesc ușa deschisă la bordei, așa încât am văzut și interiorul cu tavanul de lemn și cu pereții văruiţi, împodobiți cu ștergare. Cuptorul cu vatră, patul, lada de zestre, masa joasă cu trei scăunele, câteva țesături în stil moldovenesc, iată ce se poate vedea în bordeiul de la Răpciuni.

Lângă bordei mi-a atras atenția o colibă din lemn, acoperită cu fân în interiorul căreia sunt improvizate o vatră și o masă. Nu țin minte să fi văzut în Neamț așa ceva. În orice caz nu într-o gospodărie sătească. Probabil că astfel de colibe sunt adăposturi temporare pentru ciobani, tăietori la pădure sau cosași plecați la strânsul fânului, în general pentru cei care muncesc vara în locuri izolate, departe de sat.

Mastacăn - gospodărie țărănească

În comuna Borlești, situată în sudul județului Neamț, pe malul drept al râului Bistrița care primește chiar acolo un nou afluent - Nechit - singurul obiectiv inclus în Lista monumentelor istorice din județ este situl arheologic de la Mastacăn, unde s-au descoperit urmele unei necropole a carpilor (sec. II-III).

Am avut o colegă de liceu din Mastacăn. Îmi povestea adesea despre satul ei, despre obiceiurile de iarnă, despre părinți și bunici și despre gospodăria lor de acolo. Mi-a mai spus că auzise din bătrâni că o casă din sat fusese făcută bucăți și dusă la București. Ce s-a mai întâmplat apoi, nu știa.

La Muzeul Național al Satului "Dimitrie Gusti", recent, am descoperit nu doar o casă, ci o întreagă gospodărie țărănească provenind din Mastacăn. Să fie oare cea despre care îmi povestea colega mea?

Conform informațiilor de la muzeu, gospodăria tradițională din Mastacăn datează de la începutul sec. XIX şi a fost transferată la Muzeul Satului în anul 1957.

În curtea împrejmuită cu un gard înalt, împletit din nuiele și protejat cu streșini din draniță, lângă casă, se poate vedea un coteţ pentru porci, precum și o lozniţă - cuptor special în care localnicii usucă perjele (adică prunele) la foc foarte mic.

Casa, încadrată pe trei laturi de o prispă fără stâlpi, este mică, cu numai două încăperi: o tindă şi o odaie de locuit. Ferestrele sunt și ele mici şi au în interior drugi de fier.

Nici aici nu am avut șansa să văd odaia de locuit. Întrebând, am fost informată că în zilele de luni și marți nu toate gospodăriile pot fi văzute și în interior, multe dintre supraveghetoare având liber după orele de muncă prestate în weekend. Așadar, dacă vă planificați o vizită la Muzeul Național al Satului, pentru ca satisfacția să fie deplină, încercați să o faceți în celelalte zile.

Din panoul informativ am aflat că interiorul este împodobit cu lăicere și ștergare, catrințe, cojoace și pieptare, precum și cu lăzi de zestre, blidare și tot felul de obiecte casnice, specifice îndeletnicirilor vechilor moldoveni de pe Valea Bistriței.

Piatra Şoimului - casă de locuit

Amplasată în sud-vestul județului, udată de două râulețe - Calu și Iapa, doi afluenți ai Bistriței - comuna Piatra Șoimului nu este traversată de nici un drum național sau județean. Doar drumurile comunale o leagă de Roznov, orășelul situat la est. Dacă totuși vă aventurați acolo cu mașina, veți găsi patru obiective pe care specialiștii le-au considerat destul de importante pentru a fi incluse pe Lista monumentelor istorice de interes local din județul Neamț: situl de pe dealul Horodiștea-Calu cu urme ale unei așezări neolitice, situl din satul Negulești cu așezări din neolitic și din Epoca Bronzului, ansamblul de case de lemn (sec. XVIII-XIX) din Negulești și biserica de lemn din Piatra Șoimului (1792).

În anul 1936, adică chiar în anul de început al Muzeului Satului, de la Piatra Șoimului a fost adusă la București o casă apreciată ca reprezentativă pentru arhitectura țărănească nemțeană de la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX.

Pe fațadă și pe părțile laterale, casa din Piatra Șoimului are un cerdac cu balustradă din scânduri traforate și cu stâlpi decorați în partea superioară. Cu temelie de piatră și cu acoperiș din draniță, casa are o tindă și două odăi, iar în partea din spate o cămară în care se intră direct din cerdac, prin lateralul casei.

Aici am avut șansa de a vedea și interiorul. Vizitatorii au acces doar în tindă, dar prin ușile deschise pot vedea întreg inventarul casei.

În odaia mică, cea destinată locuirii de fiecare zi, se află un pat mare, o măsuţa cu scăunele joase, un blidar, dar și războiul de ţesut şi tot felul de alte unelte legate de țesut ca îndeletnicire casnică. Odaia mare, numită de moldoveni și "odaia cea bună" are masă înaltă, ladă de zestre, laviţe, precum și multe ţesături decorative și haine de sărbătoare înșirate pe culme, deasupra patului.

În final…

Am rămas îndelung în zona dedicată Moldovei, în mod special pe lângă exponatele care reprezintă Ținutul Neamțului, locul copilăriei mele. Desigur, viața merge înainte, iar satele contemporane ale Neamțului mai aduc doar într-o mică măsură cu ceea ce se vede la muzeu. Important este a înțelege cum s-a dezvoltat arhitectura zonei, de la ce s-a pornit și unde s-a ajuns în ultimii 100-150 de ani. Și evoluția modului de viață a sătenilor poate fi remarcată dacă ai timp și suficientă răbdare să citești panourile informative, să arunci o privire în interiorul caselor-exponat și să încropești un dialog cu supraveghetoarea. După stăvilirea apelor Bistriței în lacuri de acumulare menite a ne da curent electric, în Ținutul Neamțului ocupația de plutaș a dispărut. Colega mea îmi povestea că bunicul ei fusese un fel de șef peste plutași - dragoman cum obișnuiau ei să spună. Plutele erau duse pe ape până la Brăila sau Galați unde se desfăceau, iar buștenii erau încărcați în vapoare. Țapina, unealta de bază a unui plutaș (zis și țapinar) este acum doar un obiect de muzeu.

Vizitați Ținutul Neamțului pentru a vedea mai mult decât vă poate arăta Muzeul Satului sau decât am putut eu să povestesc în aceste rânduri! Ca peste tot, și în satele nemțene au răsărit construcții noi, cu termopane, cu etaje și chiar cu piscine, dar în satele răsfirate pe Valea Bistriței, unele dintre ele azvârlite pe coastă de munte, încă se mai pot vedea căsuțe rustice rămase de la bătrânii care nu mai sunt.

Despre obiceiurile și tradițiile din satele nemțene nu vreau să vorbesc pentru că aș depăși cu mult tema propusă. Aș îndrăzni să spun doar că cei care se vor afla în timpul sărbătorilor de iarnă în satele din Neamț, acolo unde tradiția încă se mai păstrează, nu vor regreta. Cu pregătiri și repetiții făcute începând din postul Crăciunului, cetele de urători, capra cu alai, căiuţii, ursul, sunt manifestări specifice, cu o bogată recuzită confecționată de meșterii populari, de cele mai multe ori participanți direcți la aceste manifestări.

---

VIZUALIZĂRI: 1387 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI