Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”

TIPĂREȘTE

Prolog

1918 – 2018 și 1859 – 2018. Două perioade din istoria României care vorbesc despre același eveniment: UNIREA. Marea și Mica Unire, așa după cum sunt cunoscute în istorie. Anul 2018 este an centenar, marcând nașterea României moderne.

M-am gândit că un review, sau mai multe, care să marcheze acest eveniment, ar fi potrivit de așternut în filele AFA. Și mi-am zis că foarte potrivit pentru susținerea acestui demers ar fi Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” din București, loc unde se întâlnesc, deplin, toate provinciile românești care alcătuiesc România de azi.

Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” este un loc ce a fost vizitat de importante personalități ale lumii: președinți americani (Richard Nixon și Bill Clinton), prim-miniștri, precum Indira Ghandi dar și Shinzo Abe, premierul Japoniei (profitând de o fereastră:(ce i-a dat-o lipsa unui omolog în România cu care să se întâlnească), regi, regine, oameni de cultură.

Conceput ca un muzeu în aer liber, Muzeul Satului a fost realizat cu toate împotrivirile ce i-au stat în cale, cum ar fi cel de-al doilea război mondial, care a oprit înfăptuirea unui “Muzeu al satului model”, așa după cum dorea Dimitrie Gusti, rămânând însă un Muzeu al Satului care, așa după cum spunea același D. Gusti, “este în stare să oglindească mai bine decât orice altceva bogăția și varietatea de viață țărănească… ”.

Să încep demersul ce mi l-am propus și pe care sper să-l duc cu bine la capăt.

Locuința tradițională rurală prezentă în muzeu

Vacanța de vară a anului 2017 ne-a dat ocazia să stăm 3 săptămâni în București (în două reprize), perioade pe care nu le-am pierdut în van, ci le-am fructificat cu vizite la diverse obiective.

Unul dintre ele a fost și Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, vizitat într-o frumoasă zi de duminică, împreună cu toată trupa compusă din: nepoată, părinți (ai ei) și bunici (tot ai ei, ai nepoatei adică).

S-o luăm cu prezentarea datelor de identificare ale obiectivului.

Nume: Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”

Data nașterii: 10 mai 1936 (alte surse spun 17 mai).

Părinți: sociologul și folcloristul prof. Dimitrie Gusti, împreună cu un grup de inițiativă din care făceau parte, printre alții, antropologul și etnologul Henry H. Stahl și dramaturgul Victor Ion Popa.

Naș: regele Carol al II-lea, pentru că el a tăiat panglica la inaugurarea de la 10 mai.

Domiciliul (amplasare) : un teren de 10 ha cuprins între Arcul de Triumf – Șos. Kisselef – parcarea cluburilor BOA și Hard Rock Café (intrarea Miorița) - Parcul Herăstrău.

Vizita, din acea splendidă zi de vară, a fost una de agrement, care a îmbinat latura plăcută a plimbării pe aleile muzeului cu cea educativă, nu numai pentru nepoata noastră ci și pentru adulții trupei.

Am pătruns în muzeu pe intrarea Miorița, aici găsind și loc de parcare.

Citisem câte ceva despre muzeu înainte de vizită și am avut plăcerea de a găsi aici o mică așezare rurală sui-generis, înfățișând “zestrea culturală tradițională a lumii noastre rurale”, alcătuită din construcții diverse: case de locuit, grajduri, șuri, magazii, cotețe de păsări, garduri realizate din scânduri sau nuiele, instalații populare utile în gospodăria oamenilor de la sate (mori de vânt, prese de ulei, pive pentru haine, prese pentru struguri, etc.), biserici, toate demontate din locurile lor de origine și remontate aici, cu pricepere, de mari meșteri populari.

La inaugurarea muzeului în gospodăriile expuse erau instalate familii provenite din localitățile respective, fiind redactate pentru aceasta “Instrucțiuni pentru alegerea și aducerea în București a sătenilor ce vor locui în Muzeul Satului românesc”. Pentru că se preconiza a fi un număr mare de vizitatori, sălășuitorii caselor trebuiau să fie “chipeși, sănătoși, sfătoși, cinstiți... Sătenii, ei înșiși trebuiesc să fie absolut autentici” iar costumele populare cu care urmau să se îmbrace trebuiau să fie autentice și frumoase. Pe de altă parte ei trebuiau să dea turiștilor “… lămuriri asupra casei și asupra vieții din satul lor … ”.

Însă, înainte de povesti ce am văzut, voi reda câteva dintre criteriile de selectare a monumentelor ce trebuiau să alcătuiască muzeul prevăzute în “Instrucțiunile pentru alcătuirea Muzeului satelor românești”:

“Vom alege acea casă care satisface următoarele condiții:

4. Casele vor fi vechi sau noi. Nu facem un muzeu de antichități, ci un muzeu sociologic al satului de azi… ”

Primul contact cu lumea satului românesc îl avem chiar de la intrarea în muzeu unde ne întâmpină o frumoasă poartă maramureșană cu stâlpii sculptați, realizată în 1996.

Construcțiile, ce alcătuiesc muzeul, sunt grupate respectându-se cumva criteriul geografic al vecinătății.

Chiar la intrare, în partea dreaptă, sunt amplasate ansamblurile de locuire din Moldova.

Varietatea construcțiilor este evidentă, modalitatea de realizare a gospodăriilor fiind reprezentativă pentru modul de trai al locuitorilor, arătând indiscutabile diferențieri sociale în rândul țărănimii din acele vremuri. Deaceea au fost transferate în muzeu atât case mai sărace, ale foștilor clăcași din Țara Românească și Moldova sau ale iobagilor din Transilvania, dar și case mai chivernisite ale răzeșilor, moșnenilor sau nemeșilor.

În cele ce urmează voi prezenta câteva dintre ele.

Bordeiele (case construite în pământ) sunt un răspuns la necesitățile omului de protejare față de rigorile vremii (bordeiul ține iarna cald și vara frig), dar și pentru a se apăra de multele amenințări exterioare (cum ar fi incursiunile turcilor, în special în zonele limitrofe Dunării). Așa după cum arată și numele, erau săpate în pământ având o încăpere multifuncțională (bucătărie și cameră de locuit), sau mai multe (2 sau 3 cu rol de tindă/bucătărie, cameră de locuit și, eventual, cămară). Cele două bordeie de acest fel, existente în muzeu, sunt din Oltenia și provin din Castranova (jud. Dolj – mijlocul sec. XIX) și din Drăghiceni (jud. Olt - începutul sec. XIX).

Un alt tip de bordei este cel reprezentat de casele monocelulare, construite la suprafața solului, având un singur nivel. Pereții acestora sunt construiți din bârne de brad sau molid, spațiile dintre bârne fiind lipite cu lut și spoite cu humă. Acoperișurile, în patru ape, sunt înalte cu pantă mare (ape repezi) și sunt realizate din materiale precum stuful sau dranița de brad. Cea mai veche construcție din muzeu (începutul sec. XVII) este bordeiul din Zăpodeni, Vaslui. Locuința nu are prispă. Locuința monocelulară din Răpciuni, Neamț, diferă de bordeiul din Zăpodeni prin faptul că este construită pe o temelie din piatră și este prevăzută cu prispă deschisă pe două laturi. Spre deosebire de cele două de mai sus, locuința monocelulară din Șerel, jud. Hunedoara, are pereții din piatră de râu cu liant de pământ, acoperișul din snopi de paie de secară (jipi de secară). Prispa acoperă parțial beciul.

Alte ansambluri de locuit sunt casele cu un singur nivel. Ele au aparținut unor oameni cu o condiție materială mai bună, arhitectura caselor fiind mai bogată, având prispe cu balustradă, temelii mai înalte și 4-6 încăperi: tinda, cu varianta sala lungă (care are uneori și rol de bucătărie), din care se intră în celelalte odăi: camera de locuit (sau casa mică, ori soba) și camera curată (casa mare sau salonul), precum și o cămară (chiler). Materialul de construcție este tot lemnul, bârne de rășinoase sau foioase (stejar) rotunde sau cioplite în patru muchii, îmbinarea lor la colțurile pereților fiind diversă: dreaptă, rotundă, în coadă de rândunică. Prispa poate acoperi o latură a casei sau toate și uneori aceasta are un foișor (terasă cum îi zice azi), iar balustradele sunt din lemn traforat. Învelitoarea casei este din șindrilă ori draniță, este construită în 4 ape sau doar în 2 ape cu frontoanele drepte. Toate aceste gospodării au câteva anexe (acareturi) cum ar fi: bucătărie de vară, grajd cu șură, coteț pentru animale sau păsări, ș. a. Dintre construcțiile de acest tip aș enumera pe cele din Piatra Șoimului (Neamț), Năruja (Vrancea), Ieud (Maramureș), Măldărești (Vâlcea), Fundu Moldovei (Suceava), Bancu (Harghita), Curteni (Vaslui), sau Sălciua (Alba).

Un tip aparte de construcții cu un nivel îl reprezintă cele provenind din zona județului Tulcea. Sunt case, construite în forma literei “L” care reunesc sub același acoperiș atât locuința, cu tinda, camere de locuit, bucătăria de iarnă, cât și o parte dintre anexele gospodărești (cămară pentru unelte, șopron semideschis, ghețărie, cameră de afumat pește, grajd, coteț de păsări). Acest model de locuință este reprezentat de o gospodărie, datând din 1898, din Jurilovca.

Aș încheia descrierea tipurilor de locuințe existente în Muzeul Satului, cu câteva vorbe despre casele înalte cu două caturi. Aceste construcții se întâlnesc îndeosebi în zonele deluroase și au la nivelul superior locuința cu încăperile necesare, iar la nivelul inferior se află pivnița, eventual o cămară. Sunt realizate din lemn pe fundații din piatră de râu. Dintre casele existente în muzeu aș enumera pe cele din Chiojdu Mic (Buzău), Stănești (Argeș) și Curțișoara (Gorj).

Privind interiorul locuințelor constatăm că amenajarea acestora poartă pecetea funcționalului. Mobilier puțin, dispus de-a lungul pereților, “într-o ordine îndătinată”, de utilitate maximă și arajat astfel încât să se utilizeze deplin spațiul. Interiorul simplu are o laviță-pat, măsuță cu scaune mici, ștergare și păretare pe pereți și, bineînțeles, nelipsitul cuptor.

Cam atât despre locuința rurală.

Muzeul cuprinde și alte monumente de arhitectură comunitară cum sunt bisericile și troițele, sau instalațiile de tehnică populară. Însă despre ele într-un alt review.

---

VIZUALIZĂRI: 2248 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI