La plimbare prin satul-muzeu din inima capitalei

TIPĂREȘTE

Vă invit să mă însoţiţi la plimbare prin Muzeul Satului, într-o zi rece şi mohorâtă de noiembrie, colorată în nuanţele galben-arămii ale sfârşitului de toamnă. Zi de concediu cu cer plumburiu în care ne simţim un pic melancolici, un pic inutili... ne scuturăm de lene şi plecăm la Şosea cu toate că vremea nu îmbie la plimbări lungi în aer liber. Vremurile, nici atât...

Luăm cu noi o pungă mare cu cronţănele pentru pisicuţele care locuiesc la muzeu şi ne oprim la intrarea principală de pe Şoseaua Kiseleff nr. 28. În anotimpul rece, Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" este deschis pentru vizitatori în fiecare zi, între orele 9 - 17. În timpul verii, am intrat de multe ori în Muzeul Satului direct din Parcul Herăstrău, prin Poarta Mioriţa din vecinătatea Debarcaderului. Intrările secundare sunt deschise şi iarna, de miercuri până duminică.

Cumpărăm bilete pentru vizitarea muzeului (20 lei preţ întreg, 10 lei pentru pensionari, 5 lei pentru elevi şi studenţi). Preşcolarii, veteranii de război, persoanele cu dizabilităţi, angajaţii muzeelor şi ai Ministerului Culturii, beneficază de gratuitate. Există un sistem de abonamente, avantajos pentru cei care doresc să se plimbe prin parcul-muzeu de mai multe ori într-o săptămână sau lună. Grupurile organizate pot solicita ghidaj de specialitate, cu programare (taxa de ghidaj este de 200 lei pe oră pentru români şi 300 lei pe oră pentru turiştii străini).

Muzeul ne este bine cunoscut, l-am străbătut în lung şi-n lat în fiecare an, în toate anotimpurile... Am atâtea amintiri din copilăria mea când veneam cu bunicu, cu troleibuzul care avea staţia pe Kiseleff, chiar la intrarea principală a muzeului. Troleibuzele coplăriei mele aveau taxatoare care vindeau bilete şi anunţau cu voce sonoră "Urmează staţia Muzeul Satului! " Peste imaginile din copilăria mea fericită se suprapun amintirile din copilăria băiatului meu când inventasem un joc în care alegeam împreună căsuţa preferată şi ne imaginam locuind acolo. Concurenţă mare între casele cu temelie înaltă şi pridvor din Măldăreşti Vâlcea sau Stăneşti Argeş, atât de asemănătoare cu casa bunicilor mei din Lădeştii Vâlcei şi casa lipovenească din Jurilovca cu obloanele şi uşile ei pictate!

E atît de frumos primăvara când înfloresc pomii, liliacul, lalelele şi narcisele parfumate prin grădiniţe! La fel de plăcut este vara când fugim de arşiţa necruţătoare a oraşului şi ne găsim refugiul sub coroanele falnice ale stejarilor seculari, aflaţi aici cu mult înainte de se amenaja muzeul. Când iarna pune stăpânire pe Bucureşti, Muzeul Satului este de-a dreptul fermecător cu căsuţele sale gătite de sărbătoare, cu cuşmă de zăpadă, podoabe de ţurţuri sub streaşină şi flori de gheaţă la ferestre. Pentru mine, anotimpul cel mai potrivit pentru o plimbare prin Muzeul Satului este toamna când frunzele copacilor capătă minunate nuanţe verzi-galbene-maronii şi se desprind uşor, valsând în lumina blândă a soarelui. Toamna predispune la visare, la melancolie, aduce o stare de linişte şi de împăcare... cel puţin mie aşa mi se întâmplă în fiecare an.

Păşim în satul muzeu cu emoţia firească a reîntâlnirii cu un prieten drag. Chiar dacă nu l-ai văzut de multă vreme, el e întotdeauna acolo, cu uşile casei şi ale sufletului larg deschise pentru tine. Uităm de vremea posomorâtă şi admirăm stejarii îmbrăcaţi în straie ruginii, de strajă la intrarea în muzeu. Prima casă pe care o vedem este adusă din judeţul Bistriţa Năsăud, din comuna Şanţ, fostă aşezare grănicerească de la frontiera cu Imperiul Austro-Ungar. Casa masivă din lemn, cu prispă şi temelie înaltă, a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea şi adusă la Bucureşti în 1936, anul inaugurării Muzeului Satului. În apropierea intrării principale sunt grupate primele gospodării ţărăneşti strămutate la Bucureşti de echipa coordonată de profesorul Dimitrie Gusti. Casele şi anexele gospodăreşti au fost reconstruite cu ajutorul meşterilor locali şi au fost amplasate în apropierea lacului Herăstrău, după proiectul cunoscutului dramaturg şi scenograf Victor Ion Popa.

De pe prispa casei năsăudene, vin fuga spre noi două mâţe dolofane care se rostogolesc demonstrativ la vederea pungii cu boabe. Nu sunt înfometate, sunt bine îngrijite la muzeu dar amatoare de mângâieri şi mâncărică în plus faţă de raţia zilnică. Hotărâm să lăsăm pisicuţele să ne aleagă traseul... vom ţopăi voioşi de la o căsuţă la alta, ghidaţi de micuţele răsfăţate.

Prima curte în care intrăm este cea a gospodăriei din Stăneşti Argeş, o casă frumoasă cu beci şi temelie din piatră de la sfârşitul veacului al XIX-lea, caracteristică zonei Muscelului. O doamnă drăguţă ne pofteşte înăuntru... urcăm scara din piatră şi stăm de vorbă îndelung cu doamna care ne spune că duce dorul vizitatorilor, alungaţi de toamna ceţoasă şi de virusul care ne-a dat viaţa peste cap. În vremurile bune, Muzeul Satului avea peste 800.000 de vizitatori pe an, din care cel puţin jumătate erau turişti străini de prin toate colţurile lumii.

De pe prispă, intrăm în tinda cu vatră care desparte camera de locuit de odaia bună, de oaspeţi. Totul este bine rânduit, războiul de ţesut aşteapă mâinile harnice ale gospodinei casei care trudeşte în nopţile lungi de iarnă pentru a îmbrăca toată familia. Icoana de la capul patului, prosoapele cusute cu modele vechi, macatele colorate de pe pat şi de pe pereţi, preşurile de pe podea, mobilierul simplu din lemn... sunt aşezate la fel ca în casa bunicilor mei din Vâlcea, o zonă etnografică vecină cu Argeşul. Singura diferenţă... cerga miţoasă de pe pat care nu face parte din zestrea Vâlcei de Mijloc. Sora mamei care locuieşte la Câmpulung-Muscel mi-a făcut cadou la nuntă o cergă musceleană pe care am păstrat-o şi o folosesc cu drag şi astăzi, după 26 de ani. Nicio pilotă nu poate rivaliza cu ea în nopţile geroase...

În jurul casei din Stăneşti au fost reconstruite toate clădirile-anexă necesare unei familii de oameni gospodari: şura cu grajd şi fânar, bucătăria de vară, povarna unde se distila ţuica, coteţele pentru păsări. Mi-a plăcut tare mult şareta în care se adăpostiseră alte trei pisicuţe. Aflăm că micile feline sunt ataşate de anumite case, se plimbă prin tot muzeul dar se întorc la locul lor după ritualul pisicesc ştiut numai de ele.

Ne despărţim cu greu de casa din Stăneşti, doamna ne conduce împreună cu mâţele la poartă şi priveşte lung în urma noastră... În afara gospodăriei din Stăneşti vom mai găsi deschis doar bordeiul oltenesc din Castranova şi biserica din Dragomireşti Maramureş. A venit frigul... pandemia nu se lasă dusă atît de uşor... Muzeul Satului e pustiu aşa cum nu l-am văzut niciodată. Dar nu e loc de tristeţe, trandafirii delicaţi sfidează iarna, tufănelele nu se tem de ceaţă şi vânt, pescăruşii se rotesc gălăgioşi peste lac, pisicile dorm liniştite în frunzişul uscat. E o curăţenie şi o linişte dătătoare de speranţă care ni se aşterne încet, încet în suflet...

Trecem pe partea cealaltă a uliţei şi intrăm în curtea casei din Dumitra Alba, o casă de jeleri din Podişul Târnavelor (ţărani liberi care deţineau parcele mici de teren şi îşi câştigau hrana muncind pe moşiile nobililor). Construită în jurul anului 1800, casa fără prispă, cu tindă şi o singură cameră, ridicată din nuiele şi lut, este reprezentativă pentru arhitectura tradiţională din centrul Transilvaniei. Mică, văruită în alb, încinsă cu brâu portocaliu, cu ferestre mititele cu chenare albastre şi acoperiş înalt, ca o căciulă din snopi de paie de grâu... casa din Dumitra este mărturia unor vremuri demult trecute, nu cred că am mai văzut aşa ceva în călătoriile mele prin ţară! Afundate în paiele care acoperă gardul de nuiele, dorm duse o pisică roşcată cu origini nobile împreună cu prietenul ei, grăsun şi tărcat. Ne ignoră dar soţul meu, mare iubitor de pisici, le pune porţia de bobiţe pe farfurioare improvizate din frunze ruginii de stejar.

Pe covorul foşnitor de frunze uscate, mergem tot înainte spre biserica maramureşeană din Dragomireşti. Turnul clopotniţă, înalt de 35 m., veghează muzeul încă de la inaugurare. Construită în anul 1722, biserica de lemn este primul lăcaş de cult strămutat la Bucureşti şi reclădit cu ajutorul meşterilor maramureşeni pe malul înalt al lacului Herăstrău. Este deschisă şi suntem poftiţi să-i trecem pragul... poposim câteva minute în semiîntunericul tăcut în care abia pătrunde o rază de lumină prin ferăstruicile înguste, împodobite cu ştergare cusute de mână. De-o parte şi de alta a altarului sunt expuse veşminte preoţeşti şi vechi costume maramureşene, hainele bune în care se îmbrăcau cu respect sătenii în zilele de sărbătoare. În vremuri normale, în vechea biserică se ţin slujbe la marile Sărbători, sunt găzduite concerte şi expoziţii. Mi-e dor de zilele în care muzeul fremăta de viaţă, mi-e dor de târgurile care aduc artişti populari şi meşteşugari din toate colţurile României şi de prin ţările vecine!

Din biserica întunecoasă, ieşim uşor ameţiţi în pridvor şi ne bucurăm de lumina lăptoasă de noiembrie, de aerul umed ce vine dinspre lac, de nuanţele pale ale florilor de toamnă. Lângă biserică, o cruce albastră de la Săpânţa... parcă nu o ştiam, o fi adusă de curând?! După nuanţele aprinse ale picturii, încă neatinsă de intemperii, aşa s-ar zice.

Doamna care are în grijă biserica din Dragomireşti ne îndeamnă să mergem spre zonele mărginaşe ale muzeului unde şi-au găsit adăpost mai multe pisicuţe, tinere şi mai puţin tupeiste decât suratele lor cu experienţă care au acaparat casele de pe aleile principale. Vă sună cunoscut nu-i aşa? Ca şi în cazul oamenilor, cei mai obraznici ocupă locurile din primul rând şi au parte de favoruri, adesea nemeritate...

Peste drum de biserica din Dragomireşti, atrage atenţia o casă foarte frumoasă cu două caturi (beciul pentru proviziile de iarnă şi etajul cu foişor şi camere de locuit). Construită din lemn, aşezată pe temelie solidă din piatră de râu şi acoperită cu şiţă, casa din Chiojdu Mic (comună din zona subcarpatică a Buzăului, situată pe ambele maluri ale râului Bâsca Chiojdului) a fost reclădită la muzeu în 1936 după o casă din secolul al XVIII-lea. Este una dintre favoritele mele... locuinţă trainică de oameni gospodari, ridicată de meşteri fără şcoală din mâinile cărora ieşeau mici opere de artă.

În curtea vecină, găsim o altă căsuţă buzoiană, de astă dată din zona de câmpie a judeţului, din satul Ruşeţu, aflat în Câmpia Bărăganului, pe malul Călmăţuiului, la limita a trei judeţe (Ialomiţa, Brăila şi Buzău). Casa din Ruşeţu a fost construită în 1876 dar locuinţe asemănătoare din paiantă, acoperite cu tablă, sunt des întâlnite şi astăzi în satele din toată Câmpia Română. Văruită în alb, cu uşi albastre, asortate cu chenarele ferestrelor, cu prispă joasă, casa este ridicată din materiale ieftine, folosite mai ales de ţăranii din zonele de şes pentru care lemnul şi piatra erau greu de procurat şi transportat. Desigur, nu lipseşte cuptorul de lut din curte! Parcă simt miros de pâine caldă, frământată cu drojdie de la prunele puse la fermentat sau de mălai rumen, proaspăt scos din cuptorul din curtea bunicii...

Mergem mai departe, lăsând în urmă căsuţa prahoveană cu prispă pe două laturi, adusă în 1936 din comuna Trăisteni, aproape de izvoarele Doftanei. Pisicuţele ne trec, pe sub poarta monumentală din lemn, bogat ornamentată, în bătătura casei gorjene din Curţişoara, comună pitorească din zona subcapatică a Olteniei, situată la vreo 35 km. de Hobiţa, locul naşterii sculptorului care a uimit o lume întreagă, Constanţin Brâncuşi. Casa înaltă, cu temelie din bolovani, acoperită cu şindrilă, pare a fi versiunea populară a culelor boiereşti din Oltenia de sub munte. La primul nivel găsim pivniţa pentru depozitarea alimentelor, băuturii şi uneltelor. Păşind cu grijă pe scara abruptă din lemn, urcăm la etaj, pe prispa cu foişor care înconjoară casa pe trei laturi. De pe prispă se intră "la foc" (camera cu vatră pentru gătit) şi "la sobă" (odaia de dormit). Uşile vechi sunt ferecate bine... casa din Curţişoara a intrat în hibernare până la primăvară. Privim de pe prispă spre lacul Herăstrău, învăluit în ceaţă alburie... coborâm binişor scara care scârţie din toate încheieturile şi ne reluăm plimbarea prin satul pustiu.

Ajungem la bisericuţa construită din bârne de stejar îmbinate în coadă de rândunică, învelită cu şindrilă, transferată la Bucureşti în anul 2002 din cătunul Boncea care aparţine de satul Timişeni, comuna Fărcăşeşti-Gorj. Potrivit inscripţiei de pe icoanele împărăteşti, biserica a fost construită în 1773. Este mult mai mică decât cea maramureşeană, aşa cum sunt toate bisericuţele de lemn din satele de deal şi de munte din Gorj şi Vâlcea, din păcate tot mai puţine şi mai dărăpănate, afectate de vreme şi de nepăsarea oamenilor.

Ne îndreptăm spre un motănel care dormitează pe o bancă aşezată la poarta bordeiului din Castranova, deschis pentru vizitatori chiar şi într-o zi rece şi umedă de noiembrie. La Muzeul Satului din Bucureşti au fost strămutate în anul 1949 două bordeie din judeţul Dolj, ambele din Câmpia Romanaţilor. Locuinţele semi-îngropate, de tradiţie neolitică, au fost o prezenţă continuă în Câmpia Romanaţilor şi în mai multe zone de şes din sudul ţării până la începutul secolului trecut. Ele protejau familiile de ţărani săraci din satele aservite marilor moşieri, de desele năvăliri turceşti dar şi de clima puţin prietenoasă, cu veri caniculare şi ierni geroase.

Bordeiul din Castranova (localitate aflată între Craiova şi Caracal, în apropierea Dunării şi a unui castru roman) şi cel din Drăghiceni (comună situată la marginea orăşelului Caracal) reprezintă pentru vizitatori o curiozitate pentru că au dispărut din toate satele româneşti. De fiecare dată când cobor în groapa întunecoasă, căptuşită cu blăni masive de stejar, acoperită cu trestie şi paie, mă trece un fior rece pe şira spinării cu gândul la familiile numeroase care-şi petreceau nopţile lungi de iarnă în condiţii greu de imaginat în vremurile noastre. Dacă doriţi să arătaţi copiilor aceste locuinţe arhaice care vin din neolitic şi au fost folosite până acum 1oo de ani în satele sărace din vecinătatea Dunării, le găsiţi la Muzeul Satului, aproape de malul lacului Herăstrău.

Plecând de la bordeiele care sunt mărturii valoroase ale unei lumi dispărute dar care nu mi-au plăcut niciodată, ajungem la Hanul "La Barieră", cunoscut şi ca Hanul "La Frâncu", transferat în 1990 de la marginea orăşelului prahovean Vălenii de Munte. Construit pe la începutul veacului al XIX-lea, hanul are pivniţă încăpătoare pentru băuturi, parter şi etaj cu prispă la faţadă la care se ajunge pe o scară exterioară din lemn, destul de abrubtă. Oare cum coborau oaspeţii după un chef strajnic, cu mâncare bună şi băutură din belşug? Ca la orice han care se respectă, La Frâncu găsim instalaţia tradiţională de distilat ţuică, teascul pentru vin, şopronul unde se păstrau butoaiele mari cu fructe puse la fermentat dar şi jugul pentru potcovit caii.

M-am bucurat când hanul arătos, clădit din piatră de râu şi zidărie, învelit cu şindrilă de brad, a fost adus la Muzeul Satului. Era nevoie de o cârciumă autentică, menită să potolească setea şi foamea plimbăreţilor, într-un decor care reînvie atmosfera micilor târguri de odinioară, aflate de-a lungul drumurilor comerciale ce legau Ţara Românească cu Ardealul. Ca să fiu un picuţ cârcotaşă, mesele şi scaunele de afară împreună cu umbrelele mari, incripţionate cu denumirea unei firme cunoscute de bere, nu se potrivesc cu vechiul han, salvat de la dispariţie şi reconstruit cu mare grijă la Muzeul Satului.

Am mâncat de mai multe ori la etaj, mâncărică simplă şi gustoasă, servită în blide de lut... acum, din motive bine cunoscute, hanul are uşile zăvorâte, este tăcut şi trist, în aşteptarea vremurilor bune de altădată. Ne-a cam intrat frigul în oase, ce bună ar fi o ciorbă fierbinte sau o cană de vin fiert! Pisicile dau şi ele târcoale hanului, obişnuite să le pice ceva bun pe sub mese... trebuie să se mulţumească cu cronţănelele cu care tata nu e deloc de acord, le spune "fast-food pentru pisici".

Lângă Hanul "La Barieră" se află una dintre cele mai admirate şi fotografiate case din muzeu, casa lipovenească din Jurilovca Tulcea, specifică satelor din Delta Dunării. Gospodăria închegată la sfârşitul secolului al XIX-lea cuprinde o casă din chirpici, învelită cu stuf, cu zece încăperi care ocupă două laturi ale curţii. Pe latura mare sunt dispuse cele două camere de locuit (una pentru familie şi una pentru oaspeţi) şi bucătăria, accesul fiind din tinda cu pământ bătătorit pe jos. În continuarea casei, pe latura mică, se află grajdul, afumătoarea de peşte, camera de lucru şi depozitare. Colţul de legătură dintre cele două laturi este un şopron parţial închis cu o cămară pentru uneltele de pescuit. Foarte interesant, din şopron se trece direct în baia de aburi, nelipsită din vechile case lipoveneşti, bunica saunei din zilele noastre. Gospodăria este completată de cuptorul de pâine acoperit din curte, coteţul de păsări şi şopronul deschis din spatele casei care adăposteşte uneltele agricole şi teascul.

Casa lipovenească are un farmec aparte, aduce adieri de vacanţă estivală... nu seamănă cu nicio altă casă din muzeu! Pereţii de chirpici sunt văruiţi în alb cu ornamente albastre, uşile sunt pictate cu motivul arborelui vieţii, ferestrele au obloane din lemn, cu figuri geometrice viu colorate. Mobilierul, obiectele gospodăreşti, velinţele şi ştergarele sunt deosebite dar uşile frumoase nu vor să se deschidă de astă dată... Acest amestec de simboluri lipoveneşti, turceşti, româneşti face Dobrogea noastră unică în lume! Astfel de case se mai păstrează la Jurilovca, Sarichioi, Enisala, Mahmudia şi prin alte sate tulcene, unele dintre ele fiind restaurate de familii tinere şi transformate în pensiuni deja cunoscute şi căutate de turişti, cu toate că nu sunt deloc ieftine.

Peste drum de casa lipovenească sunt aşezate trei mori de vânt din Dobrogea, din Enisala, Sarichioi şi Valea Nucarilor. Originare din Asia Mică, morile de vânt sunt o apariţie exotică la noi, fiind întâlnite la marginile de răsărit şi de sud ale României, unde climatul şi configuraţia reliefului se apropie de locul lor de origine. Astăzi nu mai găsim nicio moară de vânt funcţională în Dobrogea, din sutele de mori existente pe timpuri s-au păstrat foarte puţine, cu rol decorativ. Una se află la intrarea în Microrezervaţia de pe malul lacului Tăbăcăriei din Constanţa, alta la mânăstirea Celic Dere... poate mai sunt şi altele dar eu nu le-am văzut.

Pe lângă mori, coborâm malul abrubt până la nivelul apei lacului Herăstrău unde au fost reconstruite o cherhana din Jurilovca şi un şopron destinat adăpostirii şi reparării bărcilor. Aceste construcţii acoperite cu stuf sunt tipice pentru zonele de pescuit intens din ţara noastră (litoral, Deltă, marile lacuri Razim, Babadag şi Sinoe). Cherhanaua (loc de negoţ în limba turcă) este montată pe piloni la malul lacului şi este înconjurată pe trei laturi de o prispă care serveşte ca debarcader. Deşi astăzi numim cherhana orice restaurant pescăresc de la mare, cherhanaua tradiţională nu avea destinaţia de cârciumă de fiţe ci de loc de colectare, semiconservare şi vânzare a peştelui capturat de pescari. Piaţă en- gros de peşte, am zice noi astăzi! Sigur, găseai un tuci cu ciorbă bună pe acolo... Cherhanaua de la Jurilovca are o încăpere mare care adăposteşte uneltele de pescuit şi vasele pentru primirea şi semiconservarea peştelui şi două camere mai mici (biroul de primire şi sala de preparat icrele negre).

Ne întoarcem pe aleea cu case şi mori şi rămânem în spaţiul dobrogean, păşind în curtea casei din Ostrov, judeţul Constanţa, veche localitate românească de pe malul drept al Dunării, aflată la graniţa cu Bulgaria. Mulţi dintre noi am trecut Dunărea cu bacul de la Chiciu-Călăraşi la Ostrov în drum spre litoralul bulgăresc sau spre mânăstirile din sudul Dobrogei (Dervent, Peştera Sf. Andrei, Lipniţa, Strunga). Îmi plac tare mult aceste ţinuturi cu podgorii şi livezi încărcate de roade, cu lacuri acoperite de nuferi, cu sate liniştite care păstrază încă farmecul unei lumi care trece încet, încet în istorie. Este o zonă fascinantă cu legende şi tradiţii care se pierd în negura timpului, Dobrogea de sud fiind poarta de intrare a creştinismului în ţara noastră.

Gospodăria de ţărani viticultori şi pescari din Ostrov cuprinde o casă modestă, cuptorul de pâine şi hambarul pentru grâne. Casa cu trei încăperi şi prispă joasă, acoperită cu olane, are pereţii din nuiele şi lut sprijiniţi pe furci de stejar. În drumurile mele prin Dobrogea de Sud am văzut multe asemenea case, văruite în alb, cu lemnăria vopsită în albastru şi roşu, înconjurate de grădini cu flori şi pomi fructiferi. Am oprit de multe ori toamna la porţile lor ca să cumpărăm struguri şi must dulce.

Ne continuăm plimbarea pe aleea ce duce spre Poarta Mioriţa care face trecerea din Muzeul Satului în zona Debarcader a Parcului Herăstrău. În această parte a muzeului sunt grupate casele şi anexele gospodăreşti din Moldova având în mijlocul lor biserica din comuna Hangu, judeţul Neamţ, salvată din satul Răpciuni de pe Valea Bistriţei, inundat de apele lacului de acumulare Bicaz.

Trecem pe lângă o casă frumoasă cu prispă, construită din bârne de brad şi învelită cu şiţă măruntă, adusă din Ţara Vrancei, de la Nereju alături de care se află căsoaia din Paltin, o comună de pe Valea Zăbalei, din zona subcarpatică a Vrancei. Această căsoaie este de fapt o anexă gospodărească construită pe temelie de piatră de râu nefasonată, prevăzută cu pivniţă semi-îngropată pentru păstrarea băuturii şi proviziilor de iarnă, la etaj fiind o cameră de depozitare cu prispă care poate juca rolul de locuinţă de vară.

Vecină cu casele vrâncene, aproape de capătul aleii, găsim gospodăria din satul Curteni, comuna Olăneşti, judeţul Vaslui, specifică satelor de răzeşi din zona de deal a Podişului Central Moldovenesc. Construită în 1844, casa din Curteni a aparţnut unei familii de podgoreni înstăriţi şi a fost construită din cărămidă arsă, într-o vreme în care cele mai multe case din zonă erau făcute din chirpici. Cea mai importantă anexă din gospodărie este crama cu pivniţă pentru păstrarea vinului, acoperită cu stuf la fel ca locuinţa familiei.

Ajunşi în zona caselor moldoveneşti, nu rataţi bordeiul din Zăpodeni (comună din apropierea oraşului Vaslui), amplasat foarte aproape de Poarta Mioriţa. La fel ca bordeiele olteneşti, este o formă străveche de locuinţă, astăzi dispărută. Construită din bârne masive de stejar şi învelită cu stuf, căsuţa cu o singură încăpere are ferestre foarte mici care erau acoperite pe vremuri cu burduf de oaie. Bordeiul din Zăpodeni este unul dintre cele mai vechi exponate din patrimoniul Muzeului Satului fiind considerat un valoros document al arhitecturii populare moldoveneşti de la mijlocul secolului al XVII-lea.

O curiozitate pentru copiii de astăzi este scrânciobul de lemn din Zăpodeni, o instalaţie arhaică pentru distracţia celor tineri prin iarmaroace, pusă în mişcare de forţa flăcăilor care o împingeau. Am prins şi eu varianta "modernă" de scrânciob cu motor care prin bâlciurile olteneşti se numea "dulap"! Scrânciob moldovenesc sau dulap oltenesc... ambele au devenit exponate de muzeu şi amintiri din copilărie pentru cei mai copţi dintre noi.

De la Poarta Mioriţa, facem cale-întoarsă spre centrul muzeului, urmând aleea instalaţiilor tradiţionale înşirate pe malul abrubt al lacului Herăstrău. Prima instalaţie care ne iese în cale este Teascul cu şop (Kelter în dialect săsesc) pentru zdrobit strugurii din satul Meşendorf, comuna Buneşti, judeţul Braşov (construit în 1864 potrivit datei încrustate pe o grindă).

Peisajul este de vis... Frunzele ruginii se desprind încetişor din copaci şi se aştern la picioarele noastre. Înainte de a ceda locul iernii, toamna îşi face de cap, ridicând vălătuci de ceaţă densă peste lac, risipind culori şi arome. Fascinaţi de spectacolul naturii, nu suntem prea interesaţi de instalaţiile expuse, mai ales că niciuna nu este funcţională. Piua din Feneş-Alba pentru finisarea ţesăturilor din lână, instalaţiile de prelucrarea lânii de la Gura Râului-Sibiu, teascul pentru ulei şi must de mere de la Romoşel-Hunedoara (preluat de la greci), oloiniţa de la Valea Mică- Zlatna, piua de haine şi vâltoarea de la Borlova-Caraş Severin, şteampul aurifer din Ţara Moţilor, morile de apă cu făcaie de la Plavişeviţa Mehedinţi (Dubova de astăzi) şi Teregova Caraş-Severin... toate au funcţionat vreme îndelungată, uşurând viaţa oamenilor şi aducând câştiguri importante proprietarilor lor. Astăzi, instalaţiile înţepenite în satul muzeu adăpostesc pisicuţele care n-au mai găsit loc pe aleile principale. Le-am lăsat provizii în locurile uscate de sub şoproane, le-am mângâiat... cum s-or descurca în zilele geroase în care mâţa mea răsfăţată toarce pe calorifer, pe laptop sau în dulap?

Pe la mijlocul aleii cu instalaţii tradiţionale, ne oprim la Fântâna cu cai din Lădeşti Vâlcea, specifică zonelor de deal şi de munte. Este un sistem ingenios de captare a unui izvor, numele fântânii venind de la capetele grinzilor de stejar, sculptate sub formă de cap de cal. Arată ca o căsuţă joasă din bârne, acoperită cu şiţă, care protejează apa atât de preţioasă pentru oameni şi animale. Apa se scoate foarte uşor, este suficient să te apleci şi o iei cu un căuc (un fel de polonic mai măricel). Astfel de fântâni de utilitate publică se aflau în locuri pitoreşti, pe sub coaste de deal împădurite şi aveau alături un jgheab pentru adăpat vitele, o băncuţă pentru odihna drumeţului ostenit şi o cruce spre veşnica pomenire a neamului celui care a amenajat fântâna. Foarte rar mai găsim asemenea fântâni în satele de pe Valea Cernei şi dacă mai întâlnim vreuna prin cătunele cu case părăsite, apa nu mai este bună de băut. De unde ştiu? Am băut în copilărie apă rece ca gheaţa de la o fântână cu cai din Lădeşti, din căucul din care beau toţi trecătorii, fără teama că m-aş putea îmbolnăvi. Acolo, într-un sat dureros de frumos şi de pustiu, este casa bunicilor şi străbunicilor mei, locul pe care-l port în suflet oriunde m-aş afla. O casă veche, cu temelie înaltă şi prispă pe două laturi, la fel ca cele de la Muzeul Satului...

Parcurgem până la capăt aleea instalaţiilor tradiţionale şi urcăm treptele de piatră care ne scot chiar în spatele bisericii maramureşene din Dragomireşti. În vecinătatea bisericii, despărţite printr-un gard simplu de grădina Palatului Elisabeta, se află gospodăriile din Berbeşti, Surdeşti şi Ieud, reprezentative pentru Maramureş, cea mai nouă fiind cea din Ieud (1890). Remarcăm mulţimea acareturilor şi admirăm porţile monumentale din lemn de stejar, bogat ornamentate, adevărată podoabă a caselor tradiţionale maramureşene.

În rând cu casele trainice din Maramureş, ne atrage atenţia casa din Sălciua de Jos-Alba, sat de munte de pe Valea Arieşului. Construită pe la 1815, casa are acoperiş uriaş din paie de grâu, de vreo trei ori mai înalt decât pereţii, asemănător cu cel al casei din Dumitra.

Nu putem rata casa secuiască din Bancu, judeţul Harghita care are ca anexă un atelier de tâmplărie. Reprezentativă pentru gospodăriile rurale secuieşti, casa din Brancu are o poartă imensă din lemn de stejar care rivalizează cu cele maramureşene de pe aceeaşi alee a muzeului. În satele şi orăşelele secuieşti din Covasna şi Harghita am văzut multe porţi din lemn, vechi sau noi, care au valoare de simbol şi sunt mândria gospodarilor din această zonă a României.

Ajungem la Poarta Zodiac unde ne întâmpină un paznic vorbăreţ însoţit de mai multe mâţe negre, cu ochi verzi şi blană lucioasă. Ultima casă de pe alee provine din zona de câmpie a judeţului Arad şi a aparţinut maistorului de case Herlo Ion din Chereluş. Poziţionată cu latura îngustă la drum, construită din bârne de stejar pe temelie de piatră şi învelită cu stuf, casa din Chereluş se ţine foarte bine, cu toate că este printre cele mai bătrâne din muzeu.

Ne îndreptăm spre Satul Nou, zona nouă a Muzeului Satului, amenajată cu câţiva ani în urmă pe un teren de 3,5 ha, aflat între Palatul Elisabeta şi Parcul Herăstrău. La limita dintre cele două sectoare ale muzeului se află vechea casă a lui Moş Vasâi din satul Moişeni, comuna Ceteze, judeţul Satu-Mare, o căsuţă mică din lemn cu o singură cameră, tindă şi cămară cum erau multe locuinţe din Ţara Oaşului la sfârşitul veacului al XVIII-lea.

Facem o plimbare în ritm alert prin Satul Nou care are în centru bisericuţa de lemn din Turea, Cluj. Nu zăbovim prea mult... ne vom întoarce într-o zi călduţă şi luminoasă de primăvară. Ne surpind plăcut noutăţile care merită mult mai mult timp:casa evreiască din Poienile Izei-Maramureş, gospodăria huţulă din Breaza-Suceava, casa germană din Dealu Frumos-Sibiu, casa tătărească din Independenţa Constanţa (în curs de amenajare), casa preotului Beuran din Budieni-Gorj, gospodăria de apicultor din Cut-Alba, de viticultor din Ţicleni-Gorj sau cea de văsar din Lăzeşti-Alba.

Remarcasem de multă vreme că la Muzeul Satului nu există nicio casă din satele de câmpie care înconjoară capitala ţării noastre. Ei bine, în Satul Nou a răsărit o gospodărie din comuna Afumaţi, aflată la doar 15km. de Bucureşti, donată muzeului de familia care avea nevoie de teren liber.

Foarte interesante sunt clădirile de interes public:cabana forestieră de pe Valea Doftanei, cantonul de drum în stil neoromânesc dar mai ales, salonul de dans din Aluniş Prahova, ultimul de acest fel găsit în ţară. Se construieşte o şcoală rurală şi se fac ultimele retuşuri la Hanul Galben, un han de drum dintr-o mahala bucureşteană, dispărut demultă vreme şi reconstruit după planurile originale.

Facem un ultim popas în cel mai îndepărtat colţ al Satului Nou, la casa din Saschiz-Mureş şi la caruselul din Bacău (construit pe la 1960 de un meşter din Piatra Neamţ) care a încântat până de curând copiii prin târgurile Moldovei.

Revenim la poarta principală de acces în Muzeul Satului... Înainte de plecare, trecem pe la casa din Şuici-Argeş, aflată foarte aproape de această intrare şi deşertăm toate bobiţele rămase sub un şopron. Adusă la Muzeul Satului încă de la inaugurare, casa argeşeană de pe Valea Topologului este una dintre preferatele mele... adică o casă în care aş locui permanent cu mare drag, singura îmbunătăţire pe care i-aş aduce-o fiind baia. Este o casă cu legătură care reuneşte sub un singur acoperiş două clădiri dispuse în unghi drept, partea nouă a casei fiind destinată tinerilor căsătoriţi sau oaspeţilor.

Aici se încheie plimbarea noastră prin satul-muzeu din cea mai elegantă zonă a capitalei României. N-am cuprins toate casele, ar fi fost un tur de forţă pe care nu ni l-am propus. Am fost de multe ori la Muzeul Satului, la târguri sau doar pentru o plimbare relaxantă. Nu mă voi plictisi niciodată, de fiecare dată îmi atrage atenţia altceva... o căsuţă pitită într-un colţ, o troiţă, o şaretă, poate un copac sau o floare... poate o pisicuţă răsfăţată... Satul de la Şosea este cel mai frumos parc al oraşului în care trăiesc, un loc al amintirilor din copilărie şi din vacanţe, un loc al regăsirii pentru toţi oamenii care iubesc natura şi lumea satului românesc!

A sosit primăvara! Muzeul Satului revine încetişor la viaţă, la fel ca noi toţi... S-au aşternut covoraşe albe de ghiocei în grădiniţele caselor. Timid, reîmpletim firul alb-roşu al Mărţişorului şi reînvăţăm să trăim. Au început târgurile... Se reiau atelierele pentru copii. La început de primăvară, Hanul La Barieră şi-a deschis uşile şi aşteaptă călătorii cu mâncare caldă şi o ţuică bună. Dar se pare că temutul "scenariu roşu" va trage iarăşi obloanele cârciumilor din Bucureşti... Să nu ne pierdem răbdarea! Va veni vara într-o zi în sufletele noastre...

Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" este amplasat La Şosea, în cea mai aerisită şi mai elegantă zonă a capitalei. În imediata apropiere a intrării principale de pe Şos. Kiseleff se află staţia de autobuz, inclusiv staţia autobuzului turistic etajat care circulă în sezonul cald. Intrările secundare fac legătura cu Parcul Herăstrău, Muzeul Satului fiind la rândul său un parc-muzeu pe malul lacului Herăstrău. Palatul Elisabeta, reşedinţa Casei Regale a României, este ca o insulă în mijlocul Muzeului Satului, fiind împrejmuit printr-un simplu gard.

Plimbare printre casele provenite din aproape toate zonele etnografice ale ţării, mâncărică bună La Frâncu, cadouri inedite cumpărate de la meşteri populari autentici, concerte de muzică populară, colinde şi obiceiuri de iarnă, mărţişoare pentru fete... De toate pentru toţi în vremurile bune. Acum ne-a rămas doar plimbarea într-un cadru natural fermecător! O ieşire la Muzeul Satului este ca o excursie printre amintiri...

---

VIZUALIZĂRI: 1333 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI