Muzeul Satului din mijlocul orașului - Am plecat să colindăm

TIPĂREȘTE

Cine nu cunoaște, bucureștean fiind, Muzeul Satului de pe Bulevardul Kiseleff? Unde sunt duși străinii care vin și stau doar în Capitala țării? Unde se desfășoară târguri tradiționale și spectacole tradiționale? La Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”. Oare ce este mai frumos și tradițional decât lumea rurală, locul de unde ne tragem cu toții, lume ce a fost adusă în perimetrul orașului-capitală București.

Este aici casa de piatră și de grinzi de lemn a Românului de la munte, din Argeș și Neamț, ca i din Șanțul Năsăudului, din Țara Oașului, de la Moți, din Bihor și de pe plaiurile Sibiului; este locuința mai revărsată și mai zâmbitoare, de cărămidă arsă sau chirpici, a omului de la șes, din marginea Bărăganului până-n părțile basarabene și-n câmpia Banatului; este așezarea de pe malurile Dunării, cu prispe ascunse sub stuf, între biserici cu vârf ascuțit din Maramureș, moară de apă de pe Siret, mori de vânt din Basarabia, văiagă din Banat, cherhanea de pește din deltă, hanul din Ilfov, și tot ce dă înțeles și farmec satului românesc – rostea în mai 1936 profesorul Gusti cu ocazia inaugurării muzeului în aer liber.

Acest muzeu al satului românesc, deoarece are în componență gospodării din diverse zone ale României, poartă numele marelui sociolog Dimitrie Gusti. Întemeietorul acestui muzeu a muncit, ajutat de echipe de studenți, timp de 10 ani pe teren, prin sate vechi ascunse în colțuri de țară pentru a aduna date precise din viața materială și spirituală a acestui popor. În primăvara anului 1936, cu ocazia evenimentului anual „Luna Bucureștilor”, în numai două luni pe malul lacului Herăstrău apare un sat autentic cu peste 30 de gospodării. Fundația Culturală „Principele Carol” a susținut din toate punctele de vedere acest proiect. Casele din lemn au fost demontate și remontate la București chiar de echipe de meșteri locali, iar cele de cărămidă și lut au fost reconstruite minuțios după fotografii și planuri. Interioarele au fost mobilate și dotate cu obiecte populare achiziționate chiar din localitățile de proveniență ale gospodăriilor.

Amplasat pe mai multe hectare între Șosea, Insula Trandafirilor, Palatul Elisabeta (vezi impresii), Parc și Teatrul de vară Herăstrău muzeul în aer liber îmbracă permanent o nouă înfățișare în funcție de anotimp. În primii ani a funcționat ca un muzeu viu, așa cum la gândit sociologul Gusti: în anumite case locuiau familii de țărani din zona respectivă, uneori chiar proprietarii – mutați la București cu cățel și purcel. Se dorea ca vizitatorul să observe „pe viu” viața țăranilor. În timpurile noastre doar o parte din gospodării sunt deschise spre a fi vizitate, iar obiceiuri, tradiții și meșteșuguri vedem în muzeu doar cu ocazia anumitor evenimente.

Cei ce iubesc lumea satului, ce au crescut la țară ori mai au rude în localități rurale vizitează an de an Muzeul Satului. Fiecare anotimp adaugă o haină nouă gospodăriilor, de fiecare dată vedem ceva nou în curțile țărănești. Întotdeauna mi-a plăcut bordeiul din Câmpia Romanaților, locuință primordială a multor țărani de-a lungul secolelor, casele unicelulare, cele cu ceardac ori foișor, locuințele cu acoperiș de paie. Morile de vânt și instalațiile populare aliniate pe aleea de lângă lac au farmecul lor – de acolo a pornit industrializarea, de la instalațiile de lemn mânate de forța apei ori a vântului. (mori, teascuri, oloinițe, șteampuri, piue). Pe latura dinspre lac se află și o frumoasă fântână cu cai, acest animal având o simbolistică bogată în lumea satului românesc; chipuri de cai se găsesc și la bârnele unuia dintre bordeie. Biserica de lemn din Dragomirești-Maramureș, construită în secolul al XVIII-lea, domină întregul muzeu. Interesante sunt și troițele, tipurile diverse de gard, pârleazurile, cutiile de lemn de la porți (unde se punea pomană pentru morți), scrânciobul de lemn etc. Interioarele caselor reflectă starea materială a familiei respective; de cele mai multe ori culorile scoarțelor ne încântă privirea, diversitatea vaselor de lut ne induce admirație iar vechiul război de cusut ne provoacă amintiri din copilărie.

Am scris acest articol mai mult pentru că ne aflăm în Ajunul Crăciunului și doream să postez o serie de fotografii cu oameni frumoși ce răspândesc tradiția și obiceiurile de iarnă în toată țara. Așa cum am scris și într-un articol anterior (vezi impresii) la început de decembrie se desfășoară în incinta Muzeului Satului evenimentul intitulat „Am venit să colindăm. Florile dalbe”. Fotografiile postate sunt din anii 2008,2010 și 2011 – dar mesajul își păstrează actualitatea permanent.

Închei acest articol cu îndemnul de a vizita acest muzeu atunci când simțiți nevoia și nu uitați să îi luați și pe copii. Tot ce este mai al nostru vorbește din el cu un glas, care nu se poate să nu sgudue chiar și pe cel mai nepăsător pentru că este însuși glasul trecutului anonim și al Neamului Românesc. Muzeul se transformă astfel într-o școală de cunoaștere și de iubire a satului și țăranului nostru – Dimitrie Gusti, 1936.

Un Crăciun plin de bucurie alături de cei dragi și un An Nou cu împliniri și sănătate. Moș Crăciun să aducă daruri atât la cei buni și cuminți, cât și la cei mai puțin buni.

---

VIZUALIZĂRI: 1289 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI