Casele bunicilor nostri

TIPĂREȘTE

Am plecat de acasa cu gandul sa petrecem doua ore de relaxare in Parcul Herastrau, dar cand am ajuns acolo, am decis ca este mai interesanta o plimbare prin Muzeul Satului, mai ales ca nu il colindasem ca cativa ani buni. Am trecut de poarta sa, am achitat biletele de intrare (6 lei / pers.) si am pornit la plimbare. Cine doreste poate lua un audioghid (50 lei); grupurile pot fi insotite de un ghid contra sumei de 200 lei. Taxa pentru elevi este de 1,5 lei.

Muzeul satului din Bucuresti este destul de batran; la vremea cand a fost inaugurat, in lume mai existau doar doua; unul in Suedia si altul in Norvegia. Un motiv in plus sa ne mandrim cu el este acela ca nici acum nu sunt foarte multe si nu toate tarile au asa ceva.

La inceputul sec. XX, prof. univ. Dimitrie Gusti, impreuna cu o mare echipa de sociologi, etnografi, muzeografi, medici, satisticieni si studenti, au facut munca de teren timp de zece ani, adunand si catalogand multe date despre satele romanesti si obiceiurile taranilor. Toate datele le-a prezentat Casei Regale, care le-a primit cu entuziasm si astfel cu sprijinul material al Fundatiei Regale " Principele Carol" in 1936 a luat fiinta Muzeul Satului. Au fost aduse din toata tara, case, anexe gospodaresti, biserici, tot felul de unele, mobilier, haine si obiecte din ceramica cu care a fost realizat cel mai mare muzeu in aer liber de acest fel.

Toate exponatele, casele si anexele, sunt autentice; au fost demontate din satele de origine si remontate la muzeu, cu sprijinul multor mesteri din zonele respective. Nu cred ca este roman care sa nu stie ca este vorba despre un muzeu in aer liber. In primii patru ani de la deschidere (1936 – 1940) au fost expuse 33 de case si gospodarii, care acopereau intrega zona a tarii, cu exponate reprezentative, deja vechi la momentul respectiv. Cand in 1940 Basarabia si Bucovina au fost anexate fostei URSS, multi refugiati au fost gazduiti la Bucuresti in aceste case si cativa ani, muzeul a fost practic o colonie de refugiati, nemai avand activitate muzeala. Multe case si anexe au fost distruse atunci de chiriasii lor, lucru care s-a oprit in 1948, odata cu schimbarea directorului (fost elev al lui Dimitrie Gusti), care nu a mai acceptat ca munca lor sa fie distrusa si a facut demersurile necesare ca muzeul sa redevina un loc de informare si educare a publicului. De atunci, activitatea muzeului s-a diversificat; au organizat expozitii permanente si ocazionale, spectacole de folclor romanesc si prezentari de costume populare. S-au editat brosuri si carti despre viata la sat, despre obiceiurile si credintele populare si despre cele mai bune metode de conservare a exponatelor. A fost o vreme cand muzeul Satului era considerat un fel de anexa a Muzeului Taranului Roman, dar dupa 1990, si-a recapatat " independenta ". In muzeu sunt; 18 case din Moldova, 8 din Dobrogea, 11 din Oltenia, 8 din Muntenia, 4 din Banat si 36 din Transilvania.

Imi aduc aminte ca l-am vizitat si inainte de '89, si " doamna de la bilete " spunea tuturor; " veniti acum oameni buni... ca nu se stie ce se intampla maine poimaine cu noi, si nu o sa ne mai gasiti pe aici". Cu putin noroc, muzeul a scapat de mutarea intr-o alta locatie (Ceausescu ar fi dorit ca acolo sa construiasca o zona rezidentiala pentru vechea nomenclatura) si uite cum inca o generatie, se poate bucura de putina istorie sateasca.

Pentru cei care au avut macar odata ocazia sa petreaca o vacanta de vara la tara, muzeul este o placuta amintire din copilarie. Desi pentru fiecare sat, exista cate o singura gospodarie, cu putina nostalgie oricine isi poate aduce aminte de gardurile sarite la furat de nuci sau fructe; de laptele proaspat muls, de mirosul fanului facut capite de bunici, de razboiul de tesut din fata caruia bunicile nu se ridicau cat era iarna de lunga, de mirosul de cozonaci abia scosi din cuptorul de pamant, de mirosul si de gustul carnatilor si jumarilor cu mamaliguta mancati iarna la gura sobei... si cate si mai cate.

Exista si o cladire noua in care se desfasoara multe activitati; cercetare, conservare, expunere si prezentare, in pas cu noutatile tehnologice cu nevoile actuale. In ziua in care am fost eu, in sala de expunere, era o expozitie de pictura pe sticla.

Am batut muzeul in lung si in am vazut diferite case din zonele cele mai indepartate ale tarii. M-au impresionat bordeiele oltenesti. Daca in evul mediu, bordeiul era o casa comuna in multe sate europene, doar la noi, a rezistat pana acum o suta de ani. Are avantajul ca nu necesita multe materiale de constructie, se face repede si asigura o temperatura aproape constanta; vara racoare si iarna destul de cald. Este pe jumatate ingropat, are trei sau patru incaperi si peretii sunt atat in zona sapata cat si la suprafata, din barne de stejar. Acoperisul este din paie si vazut de la distanta pare o simpla movila sau o capita turtita. Interesant este ca cele doua bordeie expuse dateaza cam de la 1800, au fost aduse la muzeu in 1949 si au fost locuite pana in momentrul transferarii. Fata in fata cu ele, este o bisericuta din Oltenia. Toata din lemn, mica la interior dar cu un acoperis foarte inalt, udata de sute de ploi si de zapezi si dogorita multe veri de Soarele arzator, biserca spune multe despre traditii si obiceiuri. Caci inauntru sunt doua zone; in fata pentru barbati si in spate pentru femei. Asa ca sa nu se mai mire nimeni ca la turci si arabi, femeile nu intra in moschee sau daca au acces, stau departe de ochii barbatilor. Si la noi, in vechle traditii si credinte populare, femeile isi acopereau capul dupa ce se maritau (doar barbatul fiecareia avea voie sa ii vada frumosul par pe care femeia nu il tundea niciodata scurt) si pentru a nu ispiti barbatii stateau cat mai retrase si discrete. Biserica este foarte veche; este din lemn de stejar masiv si in interior este pictata.

Din Valenii de Munte a fost adus un han; hanul "La bariera" ridicat in sec. XIX. Hanul are parterul si beciul din piatra de rau, iar la etaj sunt odaile de dormit. Langa han sunt expuse butoaiele pentru tuica si vin, teascul si jugul pentru potcovit caii.

Din zona Moldovei, pe langa cele cateva case care imi aminteau de Creanga si de copilaria lui, mi-a placut o anume biserica. Biserica de la Rapciuni a fost salvata de apele lacului de la Bicaz si acum sta la adapost, pe una din aleile muzeului, fata in fata cu o casa din acelasi sat. Intreg satul a fost ras de pe fata pamantului, pentru a se construi barajul. Ce este foarte interesant la aceasta biserica, este ca picturile sunt originale si executate direct pe lemnul din care este facuta biserica. Aceasta biserica, este una din cele mai valoroase piese ale muzeului. Pe pridvorul bisericii, sunt consemnate cu negru (parca ar fi carbune) evenimentele dramatice prin care au trecut locuitorii satului de cand a fost construita biserica si pana a fost adusa in muzeu; iarna grea din 1830, sau alta usoara din 1843, si invazia lacustelor din 1867.

Casele din Vrancea si din Buzau se remarca prin inaltime. Sunt realizate peste pivnite inalte, asa ca parterul este zona de depozitare si etajul pentru locuit. Din Campulung Moldovenesc este o gospaodarie ce cuprinde o casa mare cu pridvor, grajdul, sura si bucataria de vara. In ea sunt expuse cam toate lucrurile dintr-o gospodarie.

Ce am admirat in acest muzeu (pe langa exponate) a fost inteligenta taranului roman transpusa in felul in care si-a construit casa in functie de specificul fiecarei zone. Caci niciodata un taran de la munte nu si-a facut casa cu acoperisul plat; l-a dus mintea sa nu copieze ce nu s-ar potrivi nici conditiilor atmosferice nici materialelor de constructie din zona sa. Nu exista in Dobrogea casa din brad, cum nu exista nici in zona de munte, casa fara acoperis tuguiat, de pe care ploaia si zapada sa se scurga repede. Apoi cromatica; casele din Dobrogea, au tocurile de usi de de frestre vopsite in albastru, ca marea, in schimb cele de deal si de munte sunt verzi sau maro. Acolo unde lemnul se gaseste din belsug, nu doar casele si gardurile sunt solide, dar taranii au mai avut si placere si timp sa faca din ele adevarate opere de arta.

Mi-a placut mult cele doua gospodarii complete din Maramures. In primul rand oricine le vede nu poate trece nepasator pe sub poarta mare, din lemn, frumos sculpata cu motive florale, cu Soarele si cu Luna si cu alte simboluri. Gospodariile au de toate; o casa mare din lemn sprijinita peste pietre mari (casa nu atinge pamantul), un grajd pentru animale, un cos pentru pastrarea porumbului (un fel de siloz), o anexa pentru unelte unde se si poate mesterii cate ceva, un adapost separat pentru oi si un sopron pentru fan. De fapt, toate constructii se sprijina pe pietre si nu ating pamantul. Gospodariile sunt vecine; una pare de oameni mai instariti caci casa si anexele au acoperisuri din sindrila, iar cealalata le are din paie. Sunt inconjurate de cate un gard tipic zonei, din nuiele de alun impletite pe orizontala, gard care are si el un acoperis din sindrilala una si paie, cea de a doua. Poate nu intamplator, taranii din Maramures au ales sa-si faca gardurile din alun; se stie ca in credinta populara, nuielusa de alun indeparteaza duhurile rele si astfel fiecare gospodarie este aparata de " energiile negative " cum am spune noi astazi.

In cele mai multe case taranesti, nu camerele de locuit ocupa spatiul cel mai mare. Camara si podul in care pastrau proviziile pentru iarna, locul de pastrat lemnele de foc, locul pentru fan si grajdurile pentru animale, erau mult mai importante decat casa. Dar asta nu inseamna ca in casa nu sunt tesaturi care au si rol decorativ si de izolatie termica pentru pereti, sau oale si ulecele frumoase nu doar utile, sau presuri tesute la razboi, in culori vii care sa " coloreze " interiorul slab luminat dealtfel. Sa nu uitam ca pana acum 50 de ani, in cele mai multe sate de la noi, nu exista electricitate, asa ca viata se desfasura " zi lumina ", iar odata cu lasarea intunericului, doar o lampa cu gaz sau un opait luminau casa.

Destul de putine case sunt deschise si in interior se pot vedea unelete, mobilier simplu si functional, tesaturi, presuri si imbracaminte. In fata lor sta cate un muzeograf, gata sa raspunda intrebarilor, dar mai ales sa interzica fotografiatul.

Ce imi place mie la o casa taraneasca, este pridvorul; pentru ca si casa bunicilor mei avea unul, plin cu flori, in care in serile de vara (indiferent de vreme) stateam acolo, cu totii, priveam cerul si povesteam cate in Luna si-n stele. Apoi, bunicii se duceau la culcare (caci a doua zi ei erau primii in picioare) dar eu cu parintii, mai stateam "la aer curat... cum nu exista la oras ".

Un lucru foarte bun in tot muzeul, este ca in fata fiecarei exponate, exista cate un panou cu informatii utile despre locul de unde provine casa, biserica sau gospodaria respectiva.

Cea mai veche casuta si totodata cea mai mica, este cea din Zapodeni (jud, Vaslui). Astfel de casute, care aveau o singura incapere si nu avea prispa, erau casele celor mai saraci tarani, fara pamant in proprietate (in satele de clacasi). Pentru ca erau foarte saraci, la micutele fereste nu aveau geam din sticla, ci o " basica de porc" bine intinsa. Interiorul este cat se poate de modest; intr-un colt era soba cu vatra si dejur imprejurul camerei sunt lavitele care serveau si de pat. Nici macar o lada pentru haine nu exista; probabil hainele erau agatate de pereti sau tinute sub lavite

Doua case deosebite sunt cele din Tara Motilor (Transilvania); una acoperita cu paie si alta din nuiele lipite cu pamant. Cea din urma m-a uimit mult, caci ma gandesc ce periodic trebuia refacuta din cauza ploilor si a zapezilor.

Pe malul lacului Herastrau, de-a lungul unei alei, am vazut cateva mori; unele de vant altele de apa. In cadrul muzeului sunt trei mori de vant din Dobrogea. Se pare ca in Tarile Romane, morile (inventie chinezeasca din sec. I. i. e. n.) au ajuns cam in sec XIII, venind din alte tari europene. Ce nu am stiut despre aceste mori de vant, este ca ele puteau fi rotite pe propriul ax, cu ajutorul unui protap (o parghie mare si groasa facuta dintr-un trunchi de copac) in jurul axului, in functie de directia din care batea vantul.

Morile de apa nu erau folosite doar la macinat. Tot pe aleea de pe marginea lacului sunt cateva astfel de instalatii hidraulice. Am vazut trei piue pentru haine, din jud. Alba si din jud. Sibiu. Tesatura de lana, era pusa infasurata intr-o "oala" de lemn, unde era batuta timp de 15 ore de niste ciocane mari din lemn actionate hidraulic timp in care era si udata. In felul acesta tesatura se intarea si se indesea, adica devenea dimie (sau panura).

Din Bistrita Nasaud a fost adus un teasc pentru struguri; din Rasinari (jud. Sibiu a fost adus o piua pentru semninte (de in, de dovleac, de canepa si pentru nuci).

Fiecare casa sau gospodarie este interesanta in felul ei. Unele sunt extrem de mici, altele sunt ingropate sau din contra inaltate, in functie de relief si zona climatica si nu in ultimul rand de istoria zbuciumata a zonei din care provin. Unele, cum sunt bordeele, trebuiau sa fie "invizibile "pentru cotropitori; altele in caz de asediu trebuiau sa poata fi usor si repede refacute; altele trebuiau sa poata adaposti in curte turmele de oi. Toate aceste probleme si nevoi au fost luate in calcul de tarani, care cu o inteligenta nativa si pe baza experientei de viata a batranilor, faceau cum era mai bine pentru ei si intreaga comunitate. Caci oamenii la sate nu erau egoisi; greutatile si bucuriile le imparteau nu doar cu propria familie ci si cu intreg satul. Erau impreuna si cand unul isi facea o casa noua si atunci toti, cu mic cu mare dadeau o mana de ajutor; erau impreuna si cand doi tineri se casatoreau si erau impreuna si cand conduceau pe ultimul drum, pe unul din sat.

Multe casute mi-au amintit de vacantele petrecute in diferite zone din tara, chiar daca le vedeam doar in treacat. Din Vaslui a fost adus si montat un scranciob mare din lemn, vechi de o suta de ani, care era folosit in targurile organizate de sarbatorile mari religioase; Paste, Sf. Ilie sau Sf. Maria. Era actionat de doi flacai care la sfarsitul zilei erau rasplatiti cu bunatati, nu cu bani.

De cand am intrat eu in muzeu si pana m-am apropiat de iesire, multi tineri si copii, voluntari de la Alpha Bank, au umplut spatiul verde al muzeului, pe care plantau copacii si flori. Tot in apropierea intrarii si-au facut aparitia si cativa mici comercianti de articole de artizanat, cele mai frumoase fiind ouale incondeiate (10 lei buc.)

La finalul vizitei, am intrat si in magazinul muzeului. Acolo, tot ce vrei si ce ti-ai putea dori pentru tine sau pentru un cadou. Obiectele de ceramica, smaltuita sau nesmaltuita cum sunt celebrele vase negre din zona Marginea (Suceava) sau cele rosii din Maramures stau cu mandrie alturi de ceramica viu colorata de Horezu. Se gasec pe langa farfurii, cani, ulcele si sfesnice si jucarii traditionale din ceramica. Apoi, daca doresti sa asortezi la o fusta hippy sau la o pereche de blue jeans o ie din panza topita, cusuta si brodata manual, acolo este locul de unde o poti cumpara, fara sa strabati tara. Daca doresti sa ai o colectie de linguri de lemn cu cozile frumos sculptate, sau cateva farfurii de perete... le gasesti si pe ele. Sau poate o icoana pe sticla sau pe lemn, sau o masca din Moldova, sau de ce nu? ... o bundita sau un nai. (nu vreti sa stiti cat de ridicoli erau magnetii cu muzeul).

Plimbarea in Muzeul Satului a fost pentru mine ca o mica " excursie " la tara. Peste tot este verdeata; casele sunt intre copaci, aerul este curat si in general locul este foarte curat. Am vazut franturi de sate multe si frumoase, toate in mijlocul naturii. Iarba este peste tot, intrerupta doar de aleile frumos pietruite si pline de felinare cu incarcare solara. Teii si iasomia erau inca in floare si totul mirosea frumos, a verdeata. Sunt destule banci pe care sa stai si sa te odihnesti sau sa admiri; sunt cismele si fantani arteziene si daca " te cheama natura "... nu este cazul sa te ascunzi in boscheti; exista un loc mare amenajat. A... si sunt gaini si cocosi lasati liberi pe alei.

---

VIZUALIZĂRI: 5706 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI