Mănăstirea Polovragi - loc încărcat de istorie și de spiritualitate românească

TIPĂREȘTE

În articolul precedent v-am povestit despre Peștera Polovragi și despre plimbarea noastră prin Cheile Oltețului. Am petrecut acolo mai mult de două ore și jumătate și probabil că ne-am mai fi plimbat prin chei, dar se apropia seara și se făcuse destul de răcoare; în plus, aveam ceva de mers până la locul de cazare. La plecare însă, am mai făcut o scurtă oprire pentru a vizita Mănăstirea Polovragi, obiectiv cu peste 500 de ani vechime, aflat aproape de intrarea în Cheile Oltețului.

Ca poziționare, această mănăstire se află în localitatea Polovragi din județul Gorj, la câțiva kilometri de DN 67, principalul drum care tranzitează zona. Cei care ajung acolo și doresc să viziteze obiectivele din zona Polovragi trebuie să știe că ar fi necesară cam o jumătate de zi pentru a admira totul la pas, fără a se grăbi. O cazare în zonă pentru două-trei zile este, la rândul ei, o opțiune bună întrucât se poate ajunge ușor (pe lângă obiectivele din apropiere) la Peștera Muierilor, pe Transalpina, la Horezu sau chiar la Muzeul Trovanților de la Costești.

După cum începusem să vă povestesc, la Mănăstirea Polovragi am ajuns către seară, atunci când ultimele raze de soare din acea zi mângâiau cu blândețe meleagurile gorjene. Am lăsat mașina în parcarea generoasă din apropiere, apoi am pornit încetișor către impozanta poartă de lemn a lăcașului de cult (poarta este sculptată cu migală, fiind împodobită cu motive religioase și vegetale). O alee pietruită ne-a condus pașii către incinta mănăstirii; această alee este străjuită de câțiva brazi înalți, martori muți ai multor evenimente din trecutul lăcașului de cult.

Așa cum am mai spus, această mănăstire are în spate o istorie de peste cinci veacuri. Radu Comisu și Pătru Spătaru, fiii unui important boier de prin partea locului, au ridicat în perioada 1504-1505 lăcașul de cult din apropierea Oltețului. În anul 1643, jupânul Danciu Pârâianu Milescu restaurează biserica, având parte și de sprijinul voievodului Matei Basarab. Ulterior, pentru aproape 50 de ani, mănăstirea a fost închinată Sfântului Mormânt de la Ierusalim, fiind răscumpărată de la Patriarhul Ierusalimului cu trei pungi de galbeni de către domnitorul Constantin Brâncoveanu. De altfel, Brâncoveanu s-a dovedit a fi un adevărat ctitor pentru acest lăcaș de cult: în timpul domniei sale a fost refăcută biserica, s-a înălțat turla, s-a adăugat pridvorul în stil brâncovenesc, s-au refăcut chiliile, clopotnița precum și zidul de incintă.

Chiar dacă zidul de incintă a transformat-o într-o adevărată cetățuie, mănăstirea a fost prădată în anul 1802 de trupele de tâlhari ale lui Pasvantoglu (mai cunoscut sub numele de Pasvante Chiorul). Există și o legendă referitoare la acest moment dificil din viața mănăstirii: se spune că, anunțați dinainte, călugării au ascuns odoarele mănăstirii în albia Oltețului și astfel tâlharii nu au intrat în posesia acestor bogății.

Ajunși la capătul aleii pietruite, am pășit în gangul de sub turnul-clopotniță și am intrat astfel în curtea mănăstirii Polovragi. Locul este amenajat cu bun gust, la acest lucru contribuind din plin curățenia desăvârșită și florile multicolore care se revărsau din jardinierele așezate pe prispa de la etaj. Există și câteva bănci amplasate pe partea cu intrarea în biserică, astfel că pelerinul ajuns aici de departe se poate odihni pentru câteva clipe.

În partea centrală a curții se află biserica mănăstirii, ctitorie valoroasă prin istoricul său, prin modul de construcție (zidită în stil bizantin), dar și prin frumusețea frescelor realizate de primii meșteri proveniți de la școala brâncovenească de la Horezu. Am admirat preț de câteva minute frescele din pridvorul bisericii și apoi picturile din interior, însă nu am făcut fotografii înăuntru deoarece se ținea acolo o slujbă. Impresia pe care ne-a lăsat-o această biserică este una foarte bună deoarece simplitatea, eleganța și bunul gust întâlnite acolo contrastează cu ceea ce am găsit prin multe biserici zidite în ultimii ani (ctitorii poleite în fel și chip).

Aleea de piatră a continuat prin dreptul câtorva ronduri de flori, lăsând în dreapta fântâna din curtea lăcașului de cult. Pașii ne-au fost purtați dincolo de zidul de incintă, către a doua biserică a mănăstirii. Aceasta a fost zidită în perioada 1732-1738, în timpul episcopului Clement, fiind ulterior împodobită de către Ioan și Gheorghe, pictori aparținând școlii brâncovenești. A doua biserică a mănăstirii Polovragi poartă hramul ”Sfântul Nicolae”, iar panoul așezat în stânga intrării ne-a informat cu privire la faptul că urma să călcăm pragul unui ”monument istoric”. Intrarea în această biserică se face printr-o ușă realizată în lateral, aceasta fiind înconjurată de câteva fresce exterioare, realizate în același fel cu picturile din interior. Aerul răcoros din biserică precum și faptul că eram singurii vizitatori ne-au făcut să admirăm picturile fără să ne grăbim, realizând ulterior și câteva fotografii.

Biserica ”Sfântul Nicolae” a servit drept bolniță, adică avea în jur câteva chilii unde erau adăpostiți călugării bătrâni sau bolnavi. În apropierea acestei biserici-bolniță există un mic cimitir mănăstiresc, iar cei înhumați acolo își dorm somnul de veci la umbra câtorva brazi falnici, vegheați fiind de frunțile de piatră ale Munților Parâng și Căpățânii.

Întrucât seara se apropia cu repeziciune, ne-am pregătit și noi de plecare. Nu înainte de a mai realiza două-trei fotografii care să ne aducă aminte peste ceva timp de faptul că am fost acolo, că am pășit pe aleile mănăstirii Polovragi - loc încărcat de istorie și de spiritualitate românească.

Înainte de a încheia acest review, voi mai adăuga faptul că amănuntele istorice le-am preluat dintr-un scurt istoric afișat în incinta mănăstirii. Totodată, atunci când m-am documentat pentru vizitarea Mănăstirii Polovragi și pentru scrierea prezentului articol, am mai găsit alte câteva informații pe care le voi prezenta pe scurt:

-Există unele păreri conform cărora odoarele bisericești ascunse în albia Oltețului (în anul 1802) au fost recuperate de către călugări după ce tâlharii conduși de Pasvante Chiorul au plecat. Alte voci susțin însă că o viitură puternică a făcut ca toate acele odoare bisericești să nu mai poată fi vreodată recuperate.

-La Mănăstirea Polovragi au viețuit până în anul 1968 numai călugări. În urma unei hotărâri din acel an, Sfântul Sinod al BOR a hotărât ca mănăstirea să fie transformată în lăcaș de cult pentru maici.

-Poarta de lemn aflată la intrarea în curtea mănăstirii a fost realizată în atelierul de sculptură de la Mănăstirea Bistrița.

-În muzeul mănăstirii sunt adăpostite circa 3000 de cărți vechi, lucrări scrise în limbile română, greacă și slavonă (alături de alte obiecte valoroase de cult). Noi nu am vizitat acest muzeu.

Ajuns la finalul acestui articol, recomand vizitarea Mănăstirii Polovragi, precum și a celorlalte obiective din zonă!

Vă doresc tuturor un An Nou de poveste, cu bucurie, sănătate și spor în toate! La mulți ani!

---

VIZUALIZĂRI: 1646 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI