Bun îi vinu’ ghiurghiuliu, şamdirariram, dirari, rariram!

TIPĂREȘTE

Îmi mai zice mama câteodata Cum semeni tu cu tăticuţu’ tău! Bineînţeles că în glumă. Lu’ tata îi place mai mult zarzăra şi pruna, mie strugureii. Acasă îmi plăcea doar vinu’ din producţie proprie, fiert iarna la gura sobei, şi un pic de vin alb dulce din când în când. Când am schimbat ţara şi noii mei vecini au început să-mi vorbească şi să-mi ofere vinul lor roşu (mai ales), gustam ca să nu par needucată, dar nici nu mă omoram. Am început să-i iau bine gustul acum vreo opt ani. Doamne, când au trecut... Lucram la Reno şi aveau bani, domne, că mereu ne scoteau la prânzuri şi cine fel şi fel. Şi colo un vinişor, colo un vinişor, rozaliu sau roşior (că doar suntem poeţi), uite aşa Alinuţa a-nceput să se bucure de o aromă şi un gust deosebit. Nu poci să spui că mă pricep, pentru că nu mă pricep. Dar măcar acum nu mi se mai par toate la fel, tot e ceva;).

Câtă introducerea, Doamne... O să ziceţi că v-am dus cu zăhărelul şi că cine sunt eu, de fapt. Şi când colo, vreau doar să vă povestesc despre prima mea cramă vizitată aici, în buricul Riberei de Duero. Nu numai. Hai să vedem.

Inma, fugind de procesiunile Seviliei, a venit la Valladolid cu multe idei. Ne-am rupt chişerili şi tot n-am văzut tot. Mă rog, revăzut în cazul meu. În prima zi a vrut sate castiliene, piatră si câmpii înverzite. Şi am terminat în Zamora, despre care vă povesteam recent. A doua zi ia Valladolidul la picior, dă-te cu vaporaşul, intră în toate bisericile, fugi în Campo Grande, din fericire cu opriri prin câte o tavernă să prindem forţe. Încă nu ne hotărâsem ce să facem în ultima zi, în sâmbăta mare. Intrăm în Biroul de turism din Valladolid şi nenea de acolo ne dă ideea cu crama. V-am mai zis şi altădată, zona e una foarte bogată în licori rubinii şi nu numai. Are nici mai mult nici mai puţin de patru denumiri de origine, între care Ribera de Duero din care eu traversez mare parte în fiecare zi în cei aproape şaptezeci de km pe care-i parcurg pâna la scârbici, şi Cigales. Vizită combinată musai cu alte sate castiliene. I-am dat de ales Inmei zona Ribera, cu punctul terminus Peñafiel, care aducea cu Tordesillas, ca şi dimensiuni, sau Cigales, cu Trigueros care seamană cu Urueña. Urueña o încântase, aşa că nu a ezitat. Ne-a dat nenea de la biroul de turism vreo trei foi cu toate cramele din zonă. Mare bucurie. La întoarcerea din Maroc o să le luăm la puricat, eu şi R., şi măcar una două pe lună să pice, he he. Am sunat la câteva, noroc că erau şi numere de mobil, că aici joia şi vinerea mare e liber. Găsisem un nene care ne-a zis că ne primeşte, dar imediat am primit un mesaj de whasapp în care ni se oferea o vizită cu ghid gratuită la biserica din Cigales şi alta la o cramă din sec. XVI, cu degustare, bineînţeles. Am confirmat seara şi a doua zi, la douăsprezece, după ce a trebuit să renunţăm la urcatul în turnul Catedralei din Valladolid, că nu mai era timp, eram în faţa primăriei din localitatea în care acum ani de zile era gata gata să-mi stabilesc rezidenţa.

Patru adulţi, doi copii de unşpe ani şi un bebe; ce, Joiţica mea să nu-nveţe şi despre vinuri? O să aibă ea tradiţie de berari în familie, da’ las-o să ştie şi cum se face vinul. Bine, până una alta, ea a cerut lapte... Ne-am lipit de o familie de trei membri, ghidul ne-a explicat ce urma să vedem şi ne-am şi îndreptat spre... Catedrala Vinului, aflată în aceeaşi piaţă. Drept să vă zic, de cum ajunsesem în sat exclamasem Ce doamnă de catedrală au cei de aici. Iglesia de Santiago Apostol este enormă. Un proiect grandios început în 1535 de către un anume Rodrigo Gil de Hontañon, considerat drept unul din cei care au introdus Renaşterea în Spania, şi finalizat de Juan de Saravia şi Diego de Praves în 1772. Templul este construit din piatră albă, care este curăţată din când în când, şi în curând va intra în renovări. Are două turnuri enorme, stilul fiind acelaşi cu cel al Catedralei din Valladolid, iar monumentalitatea exterioară se păstrează şi pe interior. Este enormă, are ferestre pe partea superioară şi ghidul ne-a spus că numai în noiembrie-decembrie e nevoie de electricitate, în rest lumina naturală este suficientă. Cum nu mă pricep să descriu o biserică, vă invit să vă uitaţi la poze. Doar vreau să menţionez cazanul de botez, care la ei e din piatră, se numeşte pila bautismal, şi în prezent este foarte puţin adâncă, pentru că ei nu bagă bebeluşii cu totul în apă. Însă „cazanul” din această biserică era adânc, şi aşa am aflat că pe vremuri se băga copilul ca şi la noi...

Tot mişuna pe acolo o doamnă care se făcea că şterge băncile pe care se aşează enoriaşii la slujbă. Ghidul a dispărut două secunde şi doamna ne-a zis imediat că ni se povestesc numai chestii oficiale, şi chipurile ne-a arătat unde se aşeza inchiziţia pe vremuri (undeva la jumătatea bisericii). Mai târziu, ghidul ne-a spus ca doamnei îi cam lipseşte o doagă...

Aşa-i că-s şmecheră? V-am dus întâi la biserică, şi acum vă duc la cramă. Ha. Ne scoate ghidul uşuuu-reeel din centrul satului, ajungem în cinci minute pe un delişor şi... ce ne văd ochii?! Un kilometru de drum de ţară plin de crame pe o parte şi pe alta. Crame artizanale, adică multe din ele nu mai servesc drept loc unde se face vin, sau doar la nivel domestic/familiar, ca la noi la ţară, să zicem aşa. Marea majoritate, deşi şi-a păstrat numele de bodega, este folosită pentru întâlniri de familie, au grătar acolo jos, se văd gurile de aerisire peste tot.

Noi am vizitat însă un exemplu clar de fostă cramă subterană, aflată la nouă metri adâncime. Ghidul a descuiat uşa cu o ditamai cheia, am lăsat caruţul lu’ Joiţica acolo la intrare, şi am coborât câteva trepte bune pâna la încăperea principală, cu o spectaculoasă bârnă romană de cincisprezece metri lungime şi grea de o tonă, care se lăsa pe struguri ca să-i stoarcă. Cică erau aduse pe râu de la munte şi le lăsau să cadă pe scări direct. Enormă, ce să mai. Ne-a explicat omul procesul de stoarcere a strugurilor la vremea respectivă, spunându-ne că are o anecdotă cu nişte lucrători de la Nasa, un mare profesor universitar care nu pricepea sistemul, şi care s-a întors în America cu gândul să-i pună pe studenţii lui să explice acest mecanism. Mi s-a părut cam exagerat, deşi eu ştiu... De asemenea, aici ne-a vorbit despre pericolul real de a muri intoxicat cu un anumit gaz emanat de fermentarea vinului. Încă se intâmplă accidente din păcate, de aceea, în acest tip de crame vechi este indicată coborârea cu o lumânare, care se va stinge fără oxigen, sau cu un câine, care imediat va fugi înapoi dacă va simţi ceva în neregulă. Cică leşini şi mori, aşa, direct.

De acolo ne-a dus în sălile unde se lăsau vinurile să se învechească şi ne-a explicat cum se limpezeau cu gips sau albuş de ou... Da, da, cum citiţi. Am întrebat noi dacă nu cumva gipsul nu-i dădea un gust naşpa vinului. Cică nu. În cantităţi mici nu influenţa. Cât despre albuşurile de ou, de-aia întotdeauna era o mânăstire pe langă crame, s-a dezvoltat o adevarată industrie a deserturilor în mânăstiri. Aici maicuţele sunt din ce în ce mai cunoscute (pe zone) în cutare biscuiţi, tarte, checuri... Cel mai mult folosesc gălbenuşurile, pentru că de la mii de albuşuri folosite în crame, rămân tot atâtea gălbenuşuri. Iar dacă nu erau crame prin apropiere, ghidul ghiduş ne-a explicat ca măicuţele foloseau albusul la amidonatul cofiilor. R. a tăcut din gură, aşa e el politicos, da’ mi-a zis după că oul n-are amidon, poate că e vorba de albumină. Oricum, ne-au placut chestiile astea.

În ultima sală era o masuţă cu câteva sticle şi pahare, şi am dat gata una de rosado, deşi noi cam preferăm tinto, adică roşu.

Dacă vă nimeriţi prin zonă, vă pot da un număr de telefon. Sau şi mai bine, repet vizita, he, he. Oricum, aceasta durează două ore, cu rezervare în prealabil.

Sau poate preferaţi să mergeţi la Fiesta de la Vendimia, în septembrie. Ia să-mi trec eu în agendă aceste fieste... Vorbeşte lumea că puhoiul se îmbracă cu mic cu mare în costume naţionale (aici li se spune regionale, fiecare din zona lui).

Din Cigales am mers să păpăm în Fuensaldaña (vezi impresii), satul cu castelul unde mâncasem cocido în decembrie. O să adaug un ecou cu restaurantul unde am poposit de data asta. Şi... cum altfel, am încheiat cu Trigueros del Valle (vezi impresii), satul de piatră cu o troiţă sus pe deal, unde mi-aş petrece ore întregi uitându-mă la câmpiile Castiliei. De altfel i-am şi spus lui R. că e musai să mâncăm o tortilla acolo sus, pe păturică, şi cum R. ţine încă la dorinţele mele;), probabil se va întâmpla cât de curând.

Un lucru e clar şi-l vom pune în practică de acum înainte: tre’ sa luăm la pas cramele din zonă. Cine ştie încotro ne va duce viaţa şi o să zic, poate, într-o bună zi, c-am stat atâta amar de vreme în Valladolid şi nu-i cunosc cramele.

Inma a plecat încântată, asta e important, iar eu vă invit şi pe voi la rutele vinului în Castilla.

Bun îi vinu' ghiurghiuliu, şamdirariram, dirari, rariram! Zi-i măăăăiii...

---

VIZUALIZĂRI: 1621 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI