În vinerea mare la Medina de Rioseco

TIPĂREȘTE

Sau pe românește:

Mi-au plăcut mult aceste versuri simple ale marelui Miguel de Unamuno. Le-a dedicat Săptămânii Mari din Medina de Rioseco, orașul amiralilor din inima Castiliei. Nu o să vă povestesc acum despre această frumoasă localitate aflată la vreo patruzeci de km de Valladolid. Fusesem ultima dată acum un an jumate, la un târg medieval. Iar anul ăsta aveam în minte să-i cunosc și eu faimoasele procesiuni, că parcă nu mă pot dezlipi niciodată de procesiunile din capitală, și sunt atâtea de văzut în întreaga provincie (ca sa nu vorbesc și de restul Spaniei) … Nu mi-au ieșit toate planurile pentru că am fost dădacă în zilele alea, iar nepoțicii mele, care are doi ani, nu prea-i pasă ei de cât de îndrăgostită sunt eu de procesiunile catolice… Chiar și-așa, am luat-o să vadă și ea ce înseamnă lemnul transformat în carne.

Provincia Valladolid are două Medine (asta ca să vă dați seama până unde au urcat arabii): Medina del Campo și Medina de Rioseco, una din câmpie, alta cu râu fără apă… Săptămâna mare din Rioseco este recunoscută pe plan național drept una din cele mai deosebite. Eu mi-am dat seama, de-a lungul timpului, că fiecare localitate are ceva aparte, un specific care face ca aceste procesiuni să fie unice în felul lor…

Primele frății din Rioseco s-au format acum vreo cinci secole și erau în număr de patru… Astăzi sunt șaisprezece și se îmbracă cu tunici de culoare mov, neagră sau albă. Principalele procesiuni se țin în joia mare, vinerea mare și duminica de Paști. Ele sunt: la Procesión del Mandato, la Procesión de la Soledad y la Procesión del Encuentro (a Ordinului, a Singurătății și a Întâlnirii).

Noi am ales să mergem în Vinerea Mare, pentru că R. o văzuse și, cu ce-mi explicase, mă făcuse curioasă și dornică.

Satul (la noi ar fi un orășel, la ei e sat) se umple încă de dimineață de turiști și localnici care, după ce vizitează bisericile și se închină sau se reculeg în fața statuilor care urmează a fi cărate pe umeri în procesiune, dau năvală în baruri și restaurante să bea un vin și să mănânce un aperitiv, sau în magazine să cumpere produce tipice zonei. La opt seara este momentul de vârf al zilei. Noi am ajuns la șapte, că voiam să prindem loc mai în față. Am avut un noroc chior cu parcarea. Era plin ochi, dar mașinuța mea mică și sprintenă încape unde nu te aștepți.

Am dat eu să mai fac câte o poză pe drum. R. nu și nu, nu mă aștepta deloc așa cum face de obicei, și iuțea pasul. Știa el ce știa. Când am ajuns în Corro de Santa María, piața de unde urma să plece procesiunea, era deja multă lume acolo, și băncile special montate pentru eveniment erau ocupate de mult cred. Este foarte important să ajungi din timp dacă vrei să vezi cât de cât bine scosul sculpturilor din biserici, al sculpturilor mari (Pasos Grandes sunt numite), mai concret La Crucifixión (Crucificarea) și El Descendimiento (Coborârea de pe cruce), pe care locuitorii din Rioseco le mai numesc și El Longinos (nu știu dacă vine de la lungime…) y La Escalera (Scara). Este vorba de două sculpturi enorme, care sunt foarte greu de scos pe ușile templelor.

Bun. Am ajuns deci pe la șapte. Am văzut că era la datorie și televiziunea Castiliei (mai târziu veți vedea ce și cum), semn că suntem la un loc unde multă lume vrea să ajungă. Dar asta nu era o noutate și oricum nu conta. Ne-am proptit exact în mijlocul pieței, sprijiniți de un gard de metal, care mi-a fost de folos cu cea mică, că deja să stea o oră în căruț fără să se miște… e prea mult. Încet-încet nu mai rămâne loc nici să arunci un ac. În fața bisericilor se strâng toți membrii frăției care vor defila, cu mic cu mare, și ți-e mai mare dragul să vezi copilași de doi anișori îmbrăcați cu tunicile respective, cu medaliile frăției atârnând pe piept. Pentru că aceste tradiții se transmit în familie de la bunic la nepot, o splendoare. La naștere, părinții își înscriu imediat odraslele în frăție, și uite așa defilează ei de la vârste fragede. Acești membri micuți și drăgălași l-au inspirat pe marele Unamuno (vezi poezia din introducere).

Sunt câteva momente cheie în această Paradă. Ieșirile și intrările din/în temple. Defilarea pe străzile înguste, ocolind cu greu balcoanele și fațadele, mai ales pe Calle Mayor (sau Strada Mare, care de fapt e îngustă și ea), unde publicul se îngrămădește pe sub colonadele vechi de sute de ani. Dansul sculpturilor, pe La Rua (aceeași Calle Mayor), pe ritmul vreunui marș de procesiune. Și La Rodillada (la care noi nu am stat), reverența pe care toate sculpturile o fac în fața Fecioarei la trecerea prin Arcul de Ajújar și la sfârșitul procesiunii, când se cântă emoționanta Salve.

Ieșirea din biserică este într-adevăr un moment emoționant, atât cât am putut să vedem și noi. Curios e faptul că, ajungând acasă în seara aia, înainte de culcare tot butonam telecomanda fără să caut nimic special. Și când colo, dau de procesiunile la care tocmai asistaserăm. Băieții jucau cărți ș i-am și speriat: „Uite, uite, uite-ne colo”. Mă rog, „uite-ne” e un fel de a spune, geaca celei mici fiind de coloare roz bombon, și identificând poziția aproximativă pe care o ocupasem în spațiu, mi-am imaginat că acolo ne aflam noi;).

Partea frumoasă e că la televizor am reușit să vedem ceea ce nu văzusem în direct: detaliile scoaterii sculpturilor. Efortul fizic supraomenesc pe care îl fac membrii care scot aceste sculpturi, pentru că trebuie să se aplece pentru ca aceasta să poată fie scoasă pe ușă. O să caut un filmuleț ca să puteți înțelege despre ce vorbesc. Apoi pun sculptura pe umeri, în ritm de Heeei-rup! , și lumea aplaudă. Mi se face pielea de găină și acum, la rememorarea acelor momente.

După ce au fost scoase cele trei sculpturi (două dintr-o biserică, una din alta biserică), am plecat spre Calle Mayor, să vedem defilarea. Colonadele erau ocupate deja, lume puhoi... Așa încât ne-am gândit că un loc bun poate fi pe scările din fața Muzeului Săptămânii Mari, unde ne-am făcut poză și cu sculpturile reprezentând membrii unei frății (un adult și un copil), și unde toată lumea își făcea poze, evident.

Acuma... ce-a urmat... nu mi-a mai plăcut așa de mult la momentul respectiv. Acum văd lucrurile altfel, dar atunci am plecat cu un amalgam de simțăminte. Eu, învățată cu sobrietatea și emoția procesiunilor din Valladolid (mai nou se poartă și acolo sculpturile pe umeri în loc de pe roți, deci e și mai frumos), dansul acela cu sculptura lui Iisus pe umeri m-a șocat un pic la început. Îl mai văzusem la televizor prin alte locuri, prin sudul Spaniei mai ales, căci andaluzii sunt mai... plini de viață, ca să zic așa, sau prin alte locuri din America Latină unde se mai țin procesiuni.

Nu pot să zic că nu mi-a plăcut, pentru că până la urmă era bucurie (sinceră, îmi place să cred, dincolo de spectacol pur). Ceea ce chiar nu mi-a plăcut a fost dezorganizarea defilării. Membrii frățiilor nu mergeau și ei frumos aliniați, de o parte și de alta a străzii, așa cum eram obișnuită să îi văd. Era cam harababură. Cei care purtau sculptura nu mergeau în același pas, astfel încât imediat oboseau și lăsau sculptura pe suporții de lemn, ca să se mai odinhnească un pic (ei, nu suporții).

Săptămâna Mare din Medina de Rioseco este una specială. De fapt, sunt atâtea Săptămâni Mari speciale în Spania asta... Aici, doi din trei locuitori sunt membrii unei frății și participă la toate activitățile organizate de aceasta, nu numai de Paști, ci și în timpul anului (la înmormântări, unde însoțesc cortegiul funerar cu felinare; la ședințe sau repetiții cu orchestra, la împodobirea balcoanelor și fațadelor cu fotografii sau carpete cu imaginea sculpturilor, etc.).

Purtarea sculpturii pe umeri, în ciuda efortului depus datorită greutății sculpturii precum și lipsei de protecție de pe umeri (pânza tunicii ferește foarte puțin sau deloc pielea de lemnul greu), înseamnă o mare onoare pentru membrii frățiilor. Aceșia sunt aleși în fiecare an după ce în prealabil se înscriu pe o listă și-și așteaptă răbdători rândul. Singura condiție este să aibă între optsprezece și cincizeci și cinci de ani. Și condiție fizică bună, presupun.

Ceea ce eu nu am știut până anul ăsta este că posturile de sub sculpturi au nume: lanț, axă, suport, etc., și sunt repartizate în funcție de înălțimea celor care participă. În cazul Medinei de Rioseco, tehnica nu se exersează înainte ca la alte frății din Valladolid, de exemplu, ci este una improvizată. Fiecare merge la pasul și ritmul lui, ceea ce cred că îi obosește foarte tare. De aia și fac opriri lungi și dese. Cheia marilor succese. Ah dac-ar ști spaniolii vorba asta;).

Capitolaș despre gastronomie. Sau... fac ce fac și tot la vicii ajung.

Săptămâna Mare din Medina de Rioseco e strâns legată de această lume minunată a gastronomiei. Nu e ca la noi, nu se ține post (rar câte o familie care să țină post de carne vinerea, numai de carne și numai vinerea), lumea nu e sobră... Aici evenimentele religioase se îmbină obligatoriu cu mese organizate în familie, cu prieteni... Prânzuri și cine pe bază de alimente produse pe plan local, cu muuulte calorii, necesare pentru a purta pe umeri greutatea sculpturilor. Mă rog, cei care nu poartă nimic și doar se uită, au și ei nevoie ca să poate sta în picioare ore întregi;).

Se spune că mesele organizate își au originea în cele oferite ca plată celor ce munceau la câmp și pe care frățiile îi angajau să care sculpturile. Știau ei ce știau (mă refer la greutatea ce trebuia cărată)... Ia uitați: fasole, cârnați, ouă prăjite, cod, miel... Numai mâncare de post!!! Ca și dulciurile. Fursecurile lor au muuuultă untură și migdale. Și bineînțeles că însoțitorul obligatoriu este vinul de Cigales, Rueda sau (mai ales) Ribera.

Cam asta e cu procesiunile din Medina de Rioseco. Am vrut să scriu ceva de Paști, acum, în prag de Sfinte Sărbători (anul ăsta a fost decalaj mare între catolici și ortodoxi), și să vă urez cu această ocazie tot binele din lume, multă liniște și bucurie sufletească.

Sărbători Fericite!

(webmaster, așezați-l la fără puncte, vă rog; mulțumesc)

(dacă se poate, atașați acest filmuleț; este ales la întâmplare din numeroasele clipuri de pe net: https://www.youtube.com/watch?v=l80akpyExy8; mulțumesc)

---

VIZUALIZĂRI: 1700 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI