GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Dracula in Urueña! Si… hai la cules de ciuperci.
Din “Vechi povesti ale Castiliei cea batrana”
Si-atunci am inceput sa-mi dau seama ca a fi de la sat este un dar de la Dumnezeu, si ca a fi de la oras este ca si cum ai fi copil parasit, si ca dealurile, si cuibul berzei, si ulmii, si raul, si lunca sunt intotdeauna aceiasi, in vreme ce constructiile de caramida, si blocurile de ciment, si muntii de piatra de la oras se schimba in fiecare zi, si cu timpul nu ramane acolo niciun martor al nasterii noastre, pentru ca, in timp ce satul ramane acelasi, orasul se dezintegreaza din cauza progresului si perspectivelor de viitor”. (Cu scuzele de rigoare pentru cei nascuti si crescuti la oras, asta e o fraza a maestrului Delibes pe care am gasit-o si fotografiat-o pe zidul de langa Centrul Etnografic din Urueña. Mi-a placut mult. In cuvinte romanesti… Vesnicia s-a nascut la sat.)
Mai sunt povesti in tolba inca, de-asta vara, din toamna anormal de calda… Insa cum sa nu sar peste ele si sa nu va povestesc despre ultima mea excursie in zona… cand, in prima librarie din “Satul cartilor”, cum este numit Urueña, am dat de un exemplar din “Dracula” lui Bram Stocker expus la mare cinste in vitrina?? La mare cinste pentru ca… era singura carte din mica vitrina!! Nu mi-a venit sa cred! Asa ca ma grabesc sa va detaliez incursiunea mea de cateva ore dintr-o duminica friguroasa de noiembrie.
Acum vreo doi ani mi-am luat o carte cu Cincizeci de locuri pe care trebuie sa le vizitezi in Spania. De prisos sa va zic ca mai am cel putin o jumatate de vazut din topul ala. In fine. In zona unde locuiesc eu… dau repede de Urueña, un sat aflat la vreo treizeci de km. de casuta mea. De vizitat primavara! , spune cartea. Cum, Doamne iarta-ma, au trecut atatia ani si n-am ajuns inca aici, in primera villa de España, asa cum spune legenda? Ei, uite-asa bine, ce sa mai fac acum? Carte cumparata acum vreo doi ani. Si pana in anul de gratie 2014 tot n-ajung acolo. Cum asa? Uite, prin februarie anul trecut trag o fuga cu R. la Santa Espina, o manastire in drum spre Urueña, vestita in zona, si frumoasa, frumoasa tare… Un loc linistit, unde am gasit o lumina splendida la apus … si am pozele la pastrare, dar inca n-am gasit momentul sa va scriu despre ea. Poate nici n-o s-o fac, ca nu stiu sa descriu manastiri. Asa ca poate asta e momentul sa va pun doar pozele, sa nu fiu egoista. Santa Espina se afla la nici zece km. de Urueña. Dar atunci ne-am petrecut vreo cateva ore in dupa amiaza aia la manastire si plimbandu-ne prin padurile din imprejurimi, si nu mai era timp de alta vizita, ca in februarie se face noapte devreme chiar si in Spania. De atunci tot ne propuneam: sambata mergem la Urueña. Nu se putea. Iar: duminica asta mergem la Urueña. Iar intervenea ceva. Si uite asa.
Ei bine, in weekendul asta de mijloc de noiembrie, friguros de nu prea-ti vine sa iesi din casa, si dupa o zi de desfaturi culinare, filme si leneveala, nu ma rabdam. Hai la Urueña! Zis si facut. Ne luam senvisul cu sunca si rosii la noi, doua mere-n traista si purcedem la drum.
Trecem pe langa Maria Sa Regele Wamba, statuia regelui vizigot care-i imprumuta numele satului vecin, si trecem si de manastirea de care va vorbeam mai sus. Soseaua e marginita de paduri de pini si… vedem placute cu Cules de ciuperci. Wow!! Si-asa obisnuim noi sa ne terminam plimbarile prin natura atunci cand se poate, asa ca ne propunem ca la intoarcere sa oprim sa cautam ciuperci. Eu stiu un singur fel de ciuperci comestibile aici (adica pe care as indrazni sa le culeg fara frica), pentru ca in fiecare an le cumpar pe vremea asta (chiar le mancasem cu doua zile inainte, cand mai scazuse pretul, ca sunt scumpe tare!), iar R. una in plus fata de mine. Dar muream de entuziasm numai la ideea de a merge dupa ciuperci.
Cand ne apropiem de Urueña si vad turla bisericii si zidul… zidul care inconjoara micuta localitate, sar in sus de bucurie si abia asept sa ma dau jos din masina. Care masini nu au voie sa intre in sat, cu exceptia rezidentilor. O idee excelenta, zic cu voce tare, iar R. ma sustine. Entuziasmul imi mai scade putin cand un vant taios imi trece prin haina nu prea groasa (nu sunt inspirata mereu, ce sa-i facem?) si-mi intra in oase in doi timpi si trei miscari. In fine, hai sa ne miscam, ca ma-ncalzesc eu.
Urueña ma cucereste imediat. Are unul din cele mai bine pastrate centre urbane din toate cate mi-au vazut ochisorii pana acum. Ofera de la primii pasi aspectul unui mic orasel medieval. Ne indreptam imediat spre biserica gotico-renascentisto-baroca Santa María del Azogue. Vrem sa intram. Usile sunt inchise, lipim urechea si… e slujba. Nu indraznim sa deranjam, si cand revenim un pic mai tarziu, usile sunt… incuiate. Asta e, ne multumim sa-i dam ocol si sa-i facem poze pe afara. Turla se vede din orice colt al satului. E o frumusete de constructie, singura biserica din sat.
De aici zdup pe zid. E bine pastrat, nu in totalitate, dar in mare parte. Iar privelistile… privelistile iti taie respiratia. Nu, nu e zona de munte (desi localnicii o numesc, cam impropriu pentru mine, Montes Torozos), dar eu iubesc campiile Castiliei, asa cum iubesc campiile Argesului meu natal. E noiembrie, dar nuantele campiilor sunt variate, de la verde (graul semanat rasare deja!), la galben ruginiu sau negru (pamantul care asteapta samanta noua). Uf, visez sa pot scrie intr-o zi despre campiile Castiliei, asa cum a facut-o maestrul Delibes, atat de prezent aici, in Urueña. Sa le pictez cu cuvinte, ca nu pot cu pensula sau creionul, ca marele Félix Cuadrado Lomas, fosta ruda politica a mea, cum zic spaniolii, si caruia iubi al meu i-a dar numele de Mos Craciun (usor de inteles de ce).
Eu si R. ne plimbam pe zid agale. Suntem singuri deocamdata. Mai bine. Zidul e al nostru. Campiile astea frumoase sunt ale noastre. Trecem de, sau mai bine zis vedem de sus, case de piatra, curti micute sau mai mari, unele curate, altele lasate mai in paragina, ca pe la noi. Asta e esenta Castiliei! Care pe mine ma atrage implacabil, desi nu e vorba de peisajele Cantabriei sau de aerul mediteranean…
Jos, in vale, se vede o troita in stil romanic. La Anunciada se numeste, si dateaza din sec. XI. O vedem de acolo, de sus. Daca ar fi vreme frumoasa, am trage o plimbare, cu siguranta. Asa, sa cautam floricele pe campii…
E duminica si noi ajungem inainte de ora pranzului. Nu vedem asadar, nici centrul etnografic Joaquín Díaz, nici Muzeul Luis Delgado, de instrumente ale lumii, nici sala de expozitie Mercedes Rueda sau Muzeul Clopotelor. Bine macar ca apucam sa mirosim putin din… satul cartilor.
Cand ne dam jos de pe zid, cu hotararea ferma de a intra in cateva librarii, prima vitrina pe langa care trecem ma apuca de brat ca o gheara de fier. Nu pot sa cred!! Prima vitrina, prima librarie care-mi iese-n cale, si prima carte vazuta e… Dracula lui Stocker!! Dumneavoastra credeti in coincidente? In destin? Am sarit in sus de bucurie, i-am facut cinspe mii de poze, sub privirea… nici nu stiu exact ce privire avea R…. si i-am declarat Urueñei iubire vesnica.
Nu stiam unde sa ma uit mai intai. Daca la tablitele cu numele strazilor, unde, pe langa nume vine si explicatia (o minunatie!!), la piatra prezenta peste tot pe strazi, in case, restaurante…, la infinitul campurilor care se intrezareau printre cate un arc al zidului… Doamne, ce minunatie de sat. Cum de n-am venit pana acum?
In sfarsit dam de doua librarii deschise (deh, am venit la ora pranzului, cine ne-a pus?). Lipite una de alta. Ufff… Micute… Carti decatalogate, vechi, colectii… Ieftine si editii speciale… Nu stim unde sa ne mai uitam intai si-ntai. Cu cateva luni in urma cautasem o traducere in spaniola a “Scrisorii pierdute” a lui Caragiale. Aflasem ca aici exista un exemplar, desi nu-mi mai aduceam aminte de numele librariei. Dar ce e mai frumos decat sa-ntrebi din poarta-n poarta? Acelasi lucru imi confirma si primul librar. Bineinteles ca trebuie sa ma abtin sa nu cumpar mai mult de doua trei carti. Dar senzatia e extraordinara. Insa nu se termina aici.
Dupa o alta tura pe strazile satului (inca destul de pustiu), ajungem la centrul etnografic. E inchis, bineinteles. Zidul lung e plin cu citate din Delibes. Unul mai grozav ca altul. Imi place cand ma intalnesc cu astfel de… grafitti originale. Literare. Imi place mult. Mai mergem ce mai mergem si dam de coltisorul lui Hans Cristian Andersen. Uf!! O casa/librarie pictata cu personaje din povestile lui. Mi se nazare, ca unei copile mofturoase, o poza care sa cuprinda si stanga si dreapta strazii. Rad si zic cu voce tare ca nu se poate. Noroc cu R. (din nou), pentru ca-si aduce aminte ca mobilu’ face si poze panoramice. Si ma pune sa ma asez pe banca din fata (de fapt din spatele) casei pictate si sa ma fac ca citesc. Ce poza frumoasa a iesit… Panorama totala! ;)
Acu’… in plimbarea asta a noastra, cu vantul ala rece tinandu-se scai de noi, vazusem, trecand pe langa un restaurant, sopas de ajo. Numai asta ne sarise in ochi. Supa de usturoi!! Calda, la care ravneam de cateva zile, si pe care fusesem gata gata s-o pregatim acasa cu o zi inainte. Intram, ne spunem din priviri. Si ce surpriza placuta avem…
Odata cu noi intra un pisoi mare, pufos, si doamna de la bar se uita la noi, certandu-ne prieteneste din priviri, si zicandu-ne ca noi suntem aia buni si ea e aia rea. Se intelege. Doamne, ce local frumos! Micut, nu erau mai mult de cinci sase mese, si doua pe o terasa micuta cu vedere spre campiile alea frumoase… Pe terasa nu era nimeni. Frrrriiiig, v-amintiti? Nu stiu daca am vazut vreodata un bar/local atat de intim, atat de familiar, atat de primitor… Mesele si scaunele sunt moderne, de culoare verde. Cateva rafturi pline de carti, cu afisul De vanzare. Poti sa le iei, sa le rasfoiesti in timp ce bei ceva cald (sau rece, depinde de anotimp). Curat concept de librarie-bar, ca stiu ca exista in alte parti ale Europei (mai spre nord). Aici se putea lua si masa. Cum doamna nu avea supa de usturoi (la frigul ala, sigur avusese multi clienti inainte care o terminasera), ne-a propus supa chioara, de la fiertura de cocido, mancarea aia cu naut, carne, carnati, varza… Ce buna a fost!! Intre timp eu tot ma uitam pe ici pe colo, pentru ca avea doamna respectiva de la un ibric de-alea vechi (oferea cafea facuta la ibric) pana la un telefon/telegraf tot antic si de demult. Drumul spre baie avea peretele din dreapta tapetat cu carti, asezate acolo, pe piatra, atat de frumos!! La chiuveta asezata acolo, pe holisorul ala mic, avea un cosulet cu prosoape de maini, dar prosoape de… prosop;) (adica nu de hartie). Si o notita prin care ne ruga sa folosim prosopelul si sa-l aruncam in cosul de sub chiuveta. Mi-a placut mult localul. Poate ma intorc si singura intr-o buna zi. Primavara. Sau vara. Sa stau pe terasa aia pana seara tarziu, sa vad cum soarele saruta, inainte de culcare, campiile alea de care n-o sa ma dezdragostesc in veci.
Castelul din Urueña are un turn (al omagiului) patrat, si este destul de… in ruina. Mult timp a fost folosit ca si cimitir. Dupa inaugurare, a fost o fortareata foarte importanta, pentru ca forma linia de granita intre regatele Castilliei si Leonului (pe vremuri nu erau un singur regat), “desenata” la jumatatea sec. XII de catre Alfonso VII al Castiliei. Aici au trait personaje importante din istoria Spaniei. De exemplu doña María de Padilla, amanta lui Pedro I cel Crud. Altii au fost prizonieri aici, precum printesa Portugaliei, doña Beatriz, care s-a maritat mai tarziu cu Pedro Niño, domnul din Cigales (vinuri renumite;)). Iar legenda spune ca oaspetele cel mai… de seama a fost contele castilian Pedro Vélez, care a fost surprins in flagrant delict (a se citi… in pat) cu o verisoara a regelui Sancho III Cel Dorit. Exista si o poezie, care vorbeste de (cu scuzele de rigoare) chilotei la genunchi si camasa descheiata…
Dupa vreo trei ore petrecute in Urueña, singurul “sat al cartilor” din toata Spania, ne hotaram sa plecam. Vrem sa oprim pe drumul de intoarcere, acolo unde scrie ca sunt ciuperci, sa mancam din traista si… sa incercam sa gasim ceva ciuperci. Zis si facut. Intai ne potolim matul. Dupa care stam si ne uitam unul la altul, intrebandu-ne: Ce facem? Ne dam jos din masina pe frigu’ asta? . Ne bufneste rasul. Da, hai sa ne dam jos, ca doar de-aia am venit, nu sa stam in masina. Daca vedem ca e treaba groasa, plecam si gata. Bun. O luam noi pe poteca, frumusel, tot uitandu-ne in stanga si-n dreapta. Ciuperci… nanai. Mergem noi ce mergem, culeg… o ramurica in forma de copac cu care ma gandesc ce sa fac cand ajung acasa… Si hotaram sa ne intoarcem. Eu ma urc repede in masina, si-n cateva secunde R. imi bate-n geam, cu o ciuperca in mana. Pie azul ii zice in spaniola la ciuperca respectiva, datorita culorii. Entuziasmata, ma dau repede jos, imi trece si frig si tot, si culegem cele cateva ciuperci. Bun. Incurajati, o luam pe marginea drumului si tot cautam. In afara de urme de porc mistret si frunze uscate peste care e o incantare sa-mi tarsaiesc picioarele, nu mai gasim nimic. Hai sa trecem strada, poate avem mai mult noroc. Da!! Noroc cu mine, ca fac poze si la firele de iarba. Ne pica ochii pe placutele cu Cules de ciuperci, pentru ca continuarea… cu litere mici, era Numai cu autorizatie!!! Ne uitam in stanga, -n dreapta, si-o tulim. Ce bine, noi cu tupeu, cautasem ciuperci pe marginea drumului. Dupa cateva minute de mers cu masina, trecem pe langa o padurice de stejari, unde pasteau o multime de vaci. Fa-le niste poze, ma roaga R., ca vacile, caprele, etc. sunt pasiunea lui. Si-n timp ce-ncerc eu sa le scot mai bine-n poza… apare… cine credeti? Nenea paznicul. Opreste masina langa noi, ii explicam ca facem poze la vaci, el rade, si noi ne fericim ca nu ne-a prins in timp ce comiteam delictul de a culege ciuperci fara autorizatie.
Acum stiu. Cand o sa am musafiri din strainataturi, o sa-i duc in mod obligatoriu la Santa Espina si la Urueña. Ciupercile le cumpar de la aprozar.
Trimis de alinaro in 09.02.15 17:44:18
- Nu a fost singura vizită/vacanţă în SPANIA.
4 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (alinaro); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol
4 ecouri scrise, până acum, la acest articol
Webmaster, buna ziua. Am pus acest review aici pentru ca Urueña se afla in provincia Valladolid. Este singurul sat "al cartilor" din toata Spania, daca considerati ca merita rubrica aparte, e ok.
Multumesc.
@alinaro - probabil c-ar merita rubrică distinctă, însă acestea se creează când se adună mai multe articole despre un anumit subiect.
Am preferat, astfel, să redenumim rubrica din "Descoperă Valladolid" în "Descoperă Valladolid şi împrejurimile" şi să-l păstrăm — pe moment, cel puţin — aici.
@Webmaster - Mi se pare perfect!
@Dan&Ema - Multumesc frumos.
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Oct.2019 Valladolid - oraşul lui Zorilla — scris în 01.12.19 de Marius 72 din MEDIAş [SB] - RECOMANDĂ
- May.2018 Valladolid, capitala elegantă a comunității autonome Castillia y Leon — scris în 07.10.19 de mireille din RâMNICU VâLCEA - RECOMANDĂ
- Mar.2016 În vinerea mare la Medina de Rioseco — scris în 25.04.16 de alinaro din VALLADOLID - RECOMANDĂ
- Apr.2015 Bun îi vinu’ ghiurghiuliu, şamdirariram, dirari, rariram! — scris în 14.04.15 de alinaro din VALLADOLID - RECOMANDĂ
- Jan.2015 Faceti loc Domniilor Sale Gaspar, Melchior si Baltazar! — scris în 12.01.15 de alinaro din VALLADOLID - RECOMANDĂ
- Dec.2014 Fuensaldaña – castele în Castilia — scris în 01.03.15 de alinaro din VALLADOLID - RECOMANDĂ
- Oct.2014 Valladolidul altfel — scris în 10.10.14 de alinaro din VALLADOLID - RECOMANDĂ