Martea Patimilor sau cum o procesiune se poate transforma in circ

TIPĂREȘTE

1. Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui.

13. Vegheaţi, dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului. Matei 25:1-13 Pilda celor zece fecioare.

Aceasta pilda, citita in Martea Mare, transmite importanta pregatirii in vederea judecatii de apoi. Candelele aprinse sunt faptele bune, iar flacara este alimentata de untdelemn. Untdelemnul este credinta. Ea nu se poate imprumuta altora, fiind un dar strict personal. Fecioarele nebune, fara sa fi facut un rau aproapelui, au pacatuit pentru ca nu s-au ingrijit de lumina din suflete.

Mas él, respondiendo, dijo: “De cierto os digo, que no os conozco. Velad, pues, porque no sabéis el día ni la hora en que el Hijo del Hombre ha de venir". Absolut acelasi lucru si in spaniola. Mi-ar fi placut sa intitulez aceste impresii “Intre ortoxie si catolicism. Intalnirea Fecioarei cu Fiul Ei in Martea Patimilor”. Dar procesiunea despre care vreau sa va povestesc s-a transformat, pe alocuri, intr-un circ. Cu C mare. Nicidecum n-as vrea ca atitudinea mea sau aceasta povestire sa aiba tente de frivolitate sau sa fie interpretate ca atare. Departe de mine acest lucru. V-am povestit acum doi ani, cu muuuulte detalii, despre Saptamana Mare de aici, despre norocul pe care il am de a putea vedea in direct o manifestare religioasa (si artistica in cazul Valladolidului) de prim ordin, pentru care altii platesc bani grei. Acum mi-ar fi placut sa va mai povestesc ceva, ceva care tine mai mult de emotii poate. Ceva care mie inca imi face pielea gaina dupa atatia ani. Ia uitati in ce s-a transformat Procesiunea Intalnirii dintre Preasfanta Fecioara si Fiul Ei din Martea Mare.

Inca imi amintesc prima mea Saptamana Mare in Valladolid. Fugeam ca nebuna de la o biserica la alta, sa vad sculpturile, sa aud fanfarele, sa admir membrii fratiilor. Si o sunam pe mama, sa asculte si ea ritmurile compasate ale tobelor sau sunetele sfasaietoare ale trompetelor. “Prima oara” nu se repeta niciodata. Insa eu am vazut de-atatea ori procesiunile… si nu ma satur. Nu cred c-o sa ma satur vreodata.

In Spania, sau macar in ultimii ani, Joia si Vinerea Mare sunt cele mai importante zile din Saptamana Mare. Mai mult parca si decat Duminica Sf. Pasti. Iar luni dupa Pasti suntem cu coatele pe birouri deja. Recapitulam: in Saptamana Mare se munceste in primele trei zile si, din aceasta cauza, nu ies in oras de obicei sa vad procesiuni, rezervand acest lucru pentru joi si vineri. Ei bine, anul asta am fost in aceste zile. Ajungeam acasa seara, la sapte si ceva, pregateam repede mancarea pentru a doua zi, luam ceva in gura sa prind puteri si fuguta in oras.

Luni am gasit un loc excelent in Piata Mare si am vazut o Procesiune destul de lunga, cu cateva sculpturi purtate (pe roti) de fratiile respective. Marti am vrut sa repetam figura. In fata Palatului Santa Cruz isi dadea intalnire Preasfanta Fecioara cu Fiul Ei, si eram nerabdatoare sa ma rog putin ca sa le multumesc pentru cateva lucruri.

Imediat continui. Inainte, cateva tipsuri pentru a vedea Procesiuni. Daca ajungeti intr-un mare oras spaniol in Saptamana Mare (de mentionat ca este foarte scump, si biletele, si mai ales cazarea, trebuie rezervat cu mult timp inainte, pentru ca au mare succes la turistii nationali si internationali), trebuie sa tineti cont de cateva lucruri. Inarmati-va cu un program al procesiunilor, pe zile, ore si zone. Organizati-va si stabiliti ce vreti sa vedeti, pentru ca, mai ales incepand din Miercurea Mare nu le veti putea vedea pe toate; sunt multe, coincide ora plecarii la cateva, etc. Si… mergeti din timp sa prindeti loc. Cum pana la urma Saptamana Mare este un obiectiv de interes turistic international, trebuiesc luate aceleasi masuri ca in orice alt mare oras pe care il vizitati. Renuntati la rucsacelul din spate sau la portofelul din pantalonul de la spate al blugilor. Si nu va carati cu multe lucruri dupa dvs. O sticluta cu apa este binevenita, mai ales daca aveti norocul sa fie cald, cum a fost saptamana asta. Incercati sa prindeti un loc cat mai favorabil, daca se poate in curba, pe partea deschisa a acesteia: in felul acesta, veti vedea procesiunea in toata splendoarea ei. Ma rog, daca nu vi se intampla ce ni s-a intamplat noua marti.

Cum va spuneam, plecam noi devreme de acasa, lasam masina la mama naibii, dincolo de Pisuerga, caci asa ne propusesem: un 2x1, adica si plimbare si procesiuni. Intr-o jumatate de ora suntem in centru, oricum. Mult asteptata intalnire din fata Palatului Santa Cruz urma sa aiba loc la ora zece seara. Ei bine, ajungem noi pe la noua si-un sfert, bunghim repede un loc exact peste strada, in fata Palatului, si ne felicitam din priviri. Excelent. O sa vedem ambele fratii ajungand aici si-o sa ne rugam si la Domnul si la Fecioara. Langa noi, cateva fete vesele curata cu si mai multa veselie seminte. Bineinteles ca scuipa pe jos cojile. Chiar si dupa ce o angajata a salubritatii vine si matura murdaria. In spatele nostru se aseaza (vorba vine, ca stam in picioare) imediat un grup de bunici simpatice, dar vorbareeeete, mama mama. Retineti acest aspect, de importanta cruciala in ceea ce va urma. Bun. Se apropie ora X, auzim tobele in stanga, goarnele in dreapta, R imi spune ca se vede Fecioara (eu, de la inaltimea mea, nu vad nimic). In spatele nostru trotuarul e deja full, nu mai incape un ac pe marginea strazii. Cu toate astea, in aceste momente se intampla un fenomen pe care nu am reusit, nu reusesc si nu voi reusi sa-l inteleg niciodata. Un fenomen care are loc si inainte unei curse de tauri. Lumea umbla pe strada cu cateva minute/secunde inainte de eveniment ca si cum nimic nu s-ar intampla. Se vede de la o posta ca strada e plina ochi, ce mai cauti bre acolo? Ia-o in alta parte, ca si-asa n-o sa vezi nimic. Hai, strainii ca strainii, vin si ei prima data la procesiuni, nu stiu care e treaba. Dar ce ne facem cu localnicii? Da, cu localnicii. Cu cei pentru care procesiunea este un motiv de a iesi sa chefuiasca, sa se intalneasca cu amicii, sa manance si sa bea in oras. Departe de Saptamana Mare pe care eu am cunoscut-o de mic copil, austera si in care nu aveam voie sa depasim destul de multe limite. Fireste ca nu judec aceasta atitudine, nici spre bine, nici spre rau. Mi-ar placea doar ca cei pentru care o procesiune nu reprezinta nimic mai mult decat motivele de mai sus, sa nu mai ocupe strada de pomana. Suna dur, asa-i?

Marti seara au fost cateva momente in care m-am enervat de-a binelea, desi m-am straduit sa nu se vada acelasi lucru. Ia sa vedem: daca eu ma duc din vreme (au fost ani in care mi-am ocupat locul cu trei ore inainte!!) o fac pentru ca vreau sa vad procesiunea cat mai bine. Nu vorbesc de faptul ca sunt mioapa (ca sunt;)) sau ca vreau poze fara un cap in coltul lor (care oricum iese). Vreau sa vad procesiunea cat mai bine pentru ca imi place mult. Simt acest eveniment cu toate simturile si prin toti porii.

Imi incolteste un zambet cand vad burtuhanosul, vorba lui R, care deschide defilarea, cu steagul fratiei fixat intr-o centura exact acolo, pe burta.

Imi incolteste un alt zambet cand ii vad pe cei mai mici membrii ai fratiei, tinandu-se de mana, si defiland cat pot ei de seriosi. Marti seara unuia i se desfacuse siretul si colegii l-au anuntat repede pe unul din sefi (adult) care i l-a legat. Cei mai mici au trei ani. Defilarea dureaza in jur de o ora jumate sau doua cea mai scurta. Cum sa nu zambesti?

Imi plac la nebunie “las manolas”, femeile indoliate (desi gatite si aranjate cam mult si, vorba lui R, ce cauta cu perle la gat? si cu tocuri asa inalte? dar cu piercingul ala ce e?); intotdeauna am visat sa defilez si eu intr-o buna zi imbracata in “manola”. Va explic si ce reprezinta ea: femeia spaniola care plange moartea lui Isus. Elementele imprescindibile sunt mantilla si peineta, adica ce poarta pe cap, tipice spaniole. Mantilla (voal din sau cu dantela) trebuie sa fie neagra pana in sambata mare inclusiv, si alba in duminica de Pasti. Se poarta si la nunti si la evenimente importante.

Imi place anonimatul membrilor fratiilor. Au fata acoperita, si doar doua gauri prin care li se vad ochii. Sau ochelarii. Imi place cand se opresc si cand isi scobesc lumanarea, sau cand raman nemiscati pana la noul semnal.

Imi place penitenta unora din membri, care defileaza desculti (si cand e frig si ploua, adica de multe ori, chiar e o penintenta auto-impusa care-mi face pielea gaina), si a altora care poarta pe umeri cruci grele, la propriu…

Si-mi place foarte mult atunci cand trece sculptura. In alte orase se poarta pe umeri/ceafa doar. In Valladolid nu toate fratiile fac acest lucru. Se recurge la roti, sunt mai comode. Marti seara, dupa ce Fecioara si Fiul s-au intalnit, dupa ce ne-am rugat (unii mai mult, altii mai putin, altii deloc), au plecat, ambele sculpturi, pas la pas, una langa alta, intr-un ritm sacadat, usurel: stanga-dreapta-stanga-dreapta. Dansa credinta acolo, in aer, suferinta Mamei si sacrificiul si acceptarea sortii a Fiului Ei se tineau de mana acolo, in aer. Se intalnesc pe Drumul Amaraciunii, El Camino de la Amargura. Se intalnesc inainte ca Iisus sa fie tradat si sa parcurga dura sa Via Crucis.

Ei bine, ce ne facem cu cei despre care am vorbit mai sus? Iata cum o procesiune se poate transforma intr-un circ. Cu C mare. In primul rand, cand se apropie defilarile, ne dam seama ca felicitarile, masa si dansul de acum cateva minute ar trebui transformate in palme imaginare;). Exagerez. Si glumesc. Parada nu va trece prin fata noastra, ci pe aleile laterale ale parculetului din fata Palatului. Prima dezamagire. Noi ca noi, ne inghitim remarcile si asteptam. Dar ce ne facem cu vecinele? Imi aduc aminte instantaneu de slujba noastra de Inviere. Si la tara, si aici, biserica e plina pana la refuz. Si lumea vorbeste de parca asta e momentul perfect pentru a-si povesti oful, sau bucuria, dupa caz. Vorbeste, vorbeste, vorbeste fara intrerupere. Doamnelor de langa noi nu le mai tace gurita. “Off, ce rau ne-am pus aici, ti-am zis eu ca era mai bine mai incolo”. “Acu asta e, ce ma mai certi? Las’ ca vedem si de-aici.” “Stati asa, ca sigur se intorc pe partea asta, nu va mai stresati atata”. Vorbesc in timp ce le tot fac cu mana altor catorva prietene aflate peste drum.

Intr-adevar, defilarea ajunge si in fata noastra. Fecioara va trece pe sub nasul nostru, si o asteptam emotionati. Mda, unii mai mult, altii mai putin, altii si mai putin. Atunci cand fanfara (una din cele mai mari pe care le-am vazut vreodata) trece de noi, si incep sa defileze primii membri ai fratiei… atunci incepe circul. Dintr-odata un sir interminabil de persoane incearca sa treaca prin fata noastra. Uitati imaginea: noi ne aflam in prima linie, iar membrii se afla la juma’ de metru in fata noastra, frumos aliniati. Sirul ala interminabil incearca sa se strecoare prin jumatea asta de metru, care se stramteaza din ce in ce, pentru ca pe membrii fratiei ii deranjeaza, evident, atata fataiala, si incearca sa blocheze cumva trecerea. Aerul e inchis. Multi din cei care vor sa treaca se opresc in fata noastra, si cand altii vor sa faca acelasi lucru, pe acestia dintai ii deranjeaza. Ohhh, stai ca incep sa vina si din dreapta. Unde vreti sa mergeti, oameni buni? Un barbat mai inalt ramane in fata doamnei de langa mine, asteptand ca sotia si fiica sa-i deschida pasul. Nu reusesc, si doamna deja e alterata. “Dom’ne, nu mai vad de dumneata deloc”. La care… domnu’: “Ho, doamna, ca avem Fecioara pentru toata lumea”!!! Doamna e revoltata si incepe sa protesteze. Colac peste pupaza, vine altu’ din dreapta si, neputand trece prin culoarul deja inexistent, alege cea mai proasta si needucata solutie: sa treaca prin mijlocul fratiei frumos aliniate. “Vai, ce lipsa de respect!!”, se aude in stanga si-n drepta. Deja domnul acela a creat un precedent. Deja nu mai e lipsa de respect. E nesimtire curata. “Sssst, sssst” incep sa sasaie doamnele. Nu se mai intelege nimic. Eu si R ne uitam disperati unul la altul. Sa radem? Sa plangem?

Avem marele noroc ca Preasfanta Fecioara opreste chiar in fata noastra. Cei care cara sutele de kile pe umeri au nevoie sa-si traga sufletul. Cat imi place sa le observ gesturile! Cat imi place sa ma uit la detaliile sculpturii si a ornamentelor care o insotesc! Cat imi place sa-mi las ochii sa se relaxeze in flacara felinarelor, fara sa mai aud/vad/simt nimic pentru cateva clipe! Nimic. Doar liniste si impacare. In mijlocul zbuciumului, ca de reculegere generala de mult nu mai e vorba intr-o seara ca cea de marti. Asa-i ca ati trait macar cateva clipe de liniste si impacare in mijlocul unei furtuni?

Cand in sfarsit incepem sa mai respiram (cei care se oprisera in fata noastra au hotarat sa-si urmeze drumul), mai vine o doamna blonda, bine coafata si machiata, a carei respiratie ne-a dat indicii despre numarul de paharute de vin (de exemplu) cu care se cinstise inainte, ne-a rugat sa o lasam si pe dumneaei sa vada. Ca trece in spatele nostru. Nu, doamna, ca ne linseaza vecinii de trotuar, mai bine ramaneti in fata noastra. Si se-aseaza pe jos, mai mai s-o calce lumea in picere.

Stati asa!! Cireasa de pe tort vine la sfarsit. Se termina procesiunea, sau circul, tot cu C mare. Avalansa de oameni e pe punctul de a ne inghiti. Ne uitam unu’ la altu’ si ne intelegem sa stam pe loc cateva secunde pana se termina nebunia. O doamna din spate il bate pe umar pe R: “Domnule, de cand a inceput procesiunea, ati venit doi metri incoace, pentru ca ati tot permis sa intre altii! ” “Nu, doamna, nu ne-am miscat, aici eram, in fata usii acestei cladiri, nu ne-am miscat nici cinci cm. Cel mult am dansat de pe un picior pe altul, ca si dvs. ” “Ei da, va zic eu ca v-ati miscat” continua, ridicand tonul deja. Eu apuc sa-l inghioldesc si sa-i zic din priviri sa taca din gura, dar o alta doamna din dreapta spate intervine: “Nu, draga, nu s-au miscat, aici au stat de la inceput”. Inainte ca prima doamna sa dea replica, l-am agatat de brat si l-am tras dupa mine prin multime. Terminam balciul. Sau circul. Cu C mare.

Acu’…. Stati linistiti. Nu e asa peste tot. In drum spre masina tocmai iesea alta fratie din biserica ei, si o liniste frate… de ti se zbarlea pielea. Sa zicem ca am nimerit noi mai naspa. Dar tot ii sfatuiesc pe cei care nu au special interes, sa mearga direct la bar, patronii ii asteapta cu bratele deschise.

Riscuri cand vorbim de procesiuni? Da, sunt cateva: ca ele sa devina mai importante decat slujba si Sf. Liturghie. Sa fie considerate drept actul principal al sarbatorii. Sa devina pur act folcloric sau cultural. Sa devina pur spectacol. Sau manifestare de lux si ostentatie.

De ce mergem, totusi, la procesiuni?

Am citit mai deunazi un comentariu nu mai stiu al cui: “La gente acude masivamente a las fiestas y a las procesiones porque: hay en ellas un rito que cumplir, un camino que recorrer, una música que disfrutar, una belleza que admi­rar, un santo a quien implorar, una memoria que acoger, una identidad que reconocer, un futuro que labrar…” // Oamenii merg in masa la serbari si la procesiuni pentru ca: exista in ele un ritual de implinit, un drum de facut, o muzica de ascultat, o frumusete de admirat, un sfant la care sa te rogi, o amintire cu care sa ramai, o identitate pe care s-o accepti, un viitor de realizat… Si continua: Orice sarbatoare si orice procesiune este ca un raspuns la intrebarea psalmistului: “Doamne, ce este omul ca sa-ti amintesti de el?”

Procesiunea nu este un mars fara directie. Ea ne aminteste, prin intermediul unei imagini, de cineva. De cineva care traieste in noi (sau nu) in permanenta. De aceea, ceva atat de simplu precum respectul pentru sculptura si ceea ce reprezinta, ornamentele si infloriturile ei, bijuteriile pe care le poarta si hainele cu care e imbracata, devotiunea si linistea (si nu lipsa celei de care v-am povestit), felul in care ne imbracam si in care vorbim, muzica sau cantecele din timpul procesiunii, dansul sau miscarile… toate acestea trebuie sa fie in ton cu misterul si minunea dumnezeiasca, si cu cei care o poarta pe umeri sau o insotesc.

Imi cer scuze ca m-am intins iar. Si mai las si pentru altadata. Si nu uitati: “Vegheaţi, dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului”. Acestea pot fi si in timpul unei procesiuni.

Sfintele Pasti sunt o promisiune pe care Dumnezeu ne-o reinnoieste in fiecare primavara. Fie ca aceasta promisiune sa va umple inima de pace si bucurie. Hristos a inviat!

---

VIZUALIZĂRI: 1354 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI