Aventuri cu Mocănița

TIPĂREȘTE

Nu s-a anunțat vreme prea grozavă pentru azi, dar noi tot mai sperăm într-o minune, căci e ziua pe care eu, una, o aștept de mult: ziua plimbării cu Mocănița pe Valea Vaserului. Am luat deja biletele de acum 2 zile, când ne-am întors de la Borșa - direct de la „sursă”, adică de la casele de bilete ale Gării Vișeu de Sus. Au costat o căruță de bani (95 de lei pentru mine și pentru Tati, 87 pentru Istețica și Lukas, că sunt studenți), așa că ne așteptăm să fim plimbați pe perne de puf și hrăniți cu caviar și șampanie! :) Da, că am luat oferta „all inclusive”, să nu mai avem nicio grijă, adicătelea - să aruncăm o privire în pliant - „bilet, platou grill, o băutură răcoritoare, o cafea/ceai, un produs de patiserie”. Iar mai jos, cu *, mai scrie ceva: „Și o pernă de închiriat gratuită” V-am zis io! Per-fect!

Trenul nostru e programat să plece la 10 (am avut de ales între orele 9,10 - locomotive cu aburi - și 11 - locomotivă Diesel, dar, vorba unei bloggerițe: ”N-am venit în Maramureș să mă plimb cu un tren normal care merge cu 25 la oră! ”). Ne trezim pe ploaie, mâncăm pe ploaie, plecăm pe ploaie. Între Ieud și Vișeu sunt vreo 20-25 km, am mai parcurs drumul ăsta, drum superb dealtfel, n-ar ptrebui să facem mai mult de juma' de oră. Dar facem un pic mai mult, că plouă și că prindem ceva ambuteiaj în Vișeu (dacă vă puteți imagina!). Așa că ajungem în gară cu vreo 15 minute înainte de ora de plecare și constatăm că s-a schimbat schimbarea, garnitura de ora 10 e plină (deși ni se garantaseră locuri rezervate, ha-ha! și noi am crezut!), dar nu-i bai, „la cererea publicului”, se mai încropește un tren care va pleca la 10:30. De pernuțe nu îndrăznim să întrebăm; și pe urmă, ce Dumnezeu să faci cu pernuța, doar nu mergi cu Mocănița să faci nani, chiar dacă vremea te îmbie în acest sens?!

Ne găsim deci locuri destul de ușor într-un vagon acoperit (aș fi vrut unul descoperit, dar e mai înțelept așa), apoi coborâm și facem poze locomotivei cu aburi produsă la Reșița, pe care este inscripționată „nălucitoarea” viteză maximă de 30 km/h. Îi supraveghem chiar și alimentarea cu apă, lemne și cărbuni, și-așa n-avem ce face... Apare și un „naș” tinerel, ne spune (în românește) vreo 2 vorbe, cam ce scrie și prin pliant: CFF (Calea Ferată Forestieră) Vișeu a luat ființă începând cu anul 1932, încercând să înlocuiască plutăritul pe Vaser și este ultima funcțională în scopul în care a fost creată din țară și chiar din lume. Are ecartament îngust, ca toate căile ferate feroviare, nevoite să urmeze meandrele unui râu montan. Ne dorește călătorie plăcută și... asta e, pa! Puzderia de turiști străini din jur rămâne ușor nedumerită... De, băieți, ce cătați în România dacă n-ați învățat românește?!

În sfârșit, locomotiva șuieră prelung, dând semnalul de plecare, în aplauzele tuturor! Tot din pliant știm că vom străbate puțin peste 18 km și ne vom opri de 3 ori până la stația finală de la Paltin, unde vom face o pauză de masă de vreo oră și ceva, apoi ne vom întoarce. Trecem în curând de depou, în fața căruia staționează garnituri de tren, locomotive cu abur și electrice și câteva simpatice drezine. Calea ferată urmează apoi minute bune una din ulițele Vișeului, mărginită de case mai mult sau mai puțin tradiționale, grădini, fânețe și livezi, iar în plan îndepărtat, dincolo de ele, de apele tulburi ale Vaserului. Ferestrele tind să se aburească și asta ne împiedică imortalizarea peisajelor de vis (în ciuda ploii), până când ne trece prin gând să le lăsăm în jos. Afară nu e totuși foarte frig și viteza trenului nu produce cine știe ce curent, așa că nimeni nu reclamă niciun disconfort.

Nu trece mult și facem prima pauză, neprevăzută în program, în dreptul unui magazin sătesc. Ploaia s-a oprit pe moment, dar drumul plin de băltoace nu mă îmbie, și nici nu-mi trebuie nimic de la magazinul lui nenea, așa că nu cobor. După vreo 10 minute plecăm iar. Mergem tot paralel cu drumul, casele profilându-se de-acum de partea cealaltă a râului. Încep să apară și celebrele punți suspendate peste Vaser (acestea se vor dovedi din ce în ce mai rudimentare pe măsură ce înaintăm spre inima muntelui, ultima pe care aveam s-o văd era pur și simplu un buștean cocoțat deasupra apei!).

Peisajele ce ni se derulează în fața ochilor sunt cu adevărat minunate, îmi imaginez cum ar fi strălucit totul dacă ar fi fost soare. Mereu găsim câte ceva de admirat și de fotografiat: văcuțele sau caii păscând pe pantele dealurilor, căpițele de fân, casele răsărind dintre pâlcuri de copaci, apele învolburate ale râului...

... Iată și prima oprire programată, suntem la km 12, aproape de stația Novăț și un nene merge de-a lungul trenului și anunță din vagon în vagon că vom staționa 15 minute, iar toaletele sunt ceva mai în spate. Din păcate, trebuie să le localizez și să-mi consum pauza cu acestă activitate, dar n-am încotro. Sunt vreo 6 cabine rudimentare, gen wc-urile de la țară, din fundul curții. Ce părere or fi având turiștii străini?! Oare băieții de la CFF chiar nu puteau să amenajeze niște bude mai de Doamne-ajută, la câți bani încasează?! Înțeleg că „privilegiul de a călători în aceste vagoane cu valoare istorică compensează (scuzați cacofonia, nu-mi aparține) lipsa de confort care ni se reproșează uneori”, dar aici nu e vorba de confort, e vorba de un minim de civilizație! Dacă ușa de la cabină nici măcar nu are un sistem de închidere și trebuie „ținută” de cel ce urmează după tine, ce pretenții să mai am la hârtie igienică sau săpun?!

Noroc că plecăm repede și mă calmez vizionând „filmul” superbelor peisaje ce se derulează dincolo de fereastra trenului... Următoarea oprire o facem la km 15, în scopul alimentării cu apă a locomotivei dintr-un izvor aflat chiar lângă calea ferată. Procesul în sine este un adevărat spectacol și toată lumea se înghesuie să-l vadă. Prea multe alte activități nu sunt de făcut, poate de plimbat un pic de-a lungul râului, poate de făcut poze cu locomotiva șuierătoare, poate de... mers la toaletele care se găsesc undeva în față, cam la 100 m (eu nu, mulțumesc!). Tot acum se poate servi cafeaua sau ceaiul sau chiar un păhărel de tărie (acesta din urmă contra cost) de la primul vagon de după locomotivă, pe principiul „dai bonul, primești cafeaua/ceaiul”. Cedez bonul meu lui Lukas; nu știu de ce, dar nu prea mi-e sete astăzi :)...

Alimentarea durează vreo 20-30 de minute, apoi suntem invitați în vagoane și locomotiva urnește cu greu garnitura, șuierând și slobozind un fum și mai gros și mai cenușiu ca până acum. Fulgi mici de funingine pătrund și la noi pe geamul deschis și mă gândesc câtă poluare „mănâncă” în fiecare zi aceste plante și aceste animale care ar trăi mult mai fericite dacă nu ne-am găsi noi să ne dăm cu Mocănița una-două... Știu că exagerez, doar folosesc mașina și avionul pentru a mă deplasa, și asta e același lucru...

Mă scoate din visare o culme stâncoasă semeață, despre care aveam să citesc ulterior că s-ar chema Piatra Șoimului. Calea ferată șerpuiește agale pe lângă râu, mai traversează un pod, lasă apoi pe partea dreaptă clădirea istorică de lemn a gării Cozia (pe care nu mă agit s-o pozez, la întoarcere voi fi pe partea ei) și ne conduce la a treia oprire, într-un spațiu mai larg. Ni se spune că vom aștepta aici trecerea în sens invers a trenului care a plecat de dimineață și care acum urmează a se întoarce la Vișeu. În așteptarea lui, unii stau în tren, alții coboară și scotocesc printre rugii de mure de pe marginea drumului. Fructele aromate se topesc în gură, păcat că Moș Martin n-a lăsat decât așa puține pentru noi! :)

Trenul celălalt apare dintre copaci, cele două locomotive se salută șuierând prelung, turiștii îl și se fotografiază în neștire și ne facem cu mâna bucuroși când trecem unii pe lângă alții. Pornim iar la drum, ne aflăm acum chiar în inima muntelui, stau mărturie pereții de stâncă pe lângă care trecem, așa de aproape, că i-am putea atige cu mâinile. Trecem și pe sub celebra poartă maramureșeană, cea care apare în toate pliantele de promovare a Mocăniței, apoi pe lângă o troiță de lemn ce străjuiește drumul de fier. Nu mai trece mult și... gata, trebuie să fie finalul călătoriei noastre, stația Paltin, unde vom poposi ceva vreme. Calea ferată forestieră continuă mult înainte, încă vreo 20 și ceva de km, dar traseul destinat turiștilor se termină aici.

Toată lumea se bulucește să coboare, mi se pare mie sau nimeni nu anunță ora de plecare?! Întrebăm pe nenea conductorul și ne spune: „3 și 20. ” Ok, asta o să fie peste o oră și ceva. Locul este imens, amenajat cu mese și bănci de lemn pentru servit prânzul, majoritatea în aer liber, vreo câteva concentrate sub copertine. Există și un soi de scenă rotundă, chiar în mijloc, unde câțiva tineri dansează pe muzică populară maramureșeană. Zonele de unde poți să-ți ridici porțiile de mâncare și băuturile sunt vreo 2, acoperite de copertine imense. Servirea se face rapid, pe același principiu: „dai bonul, iei ce-ai plătit”. În cazul nostru, ceva carne la grătar, cârnați, orez, salată de varză și chiflă. În meniul vegetarian al Istețicăi, carnea este înlocuită cu legume la grătar, iar orezul este și el preparat cu legume. Scăpăm și de bonurile care ne asigură câte „un produs de patiserie”, în schimbul cărora primim niște gogoși lunguiețe. La băuturi, oferta cuprinde apă, sucuri gen fanta sau cola, bere cu alcool sau fără.

Ocupăm o masă chiar lângă râu și ne punem pe treabă, căci foamea ne dă ghes. Din partea mea, nu mă plâng, dar se putea mult mai bine... Desigur că toate preparatele sunt reci-bocnă. Carnea cam tare, cârnații de la supermarket, comestibili totuși cu muștar sau ketchup, orezul n-are niciun gust, salata de varză e ok. Istețica nu poate mânca legumele la grătar, care sunt inundate în ulei. Încercăm și gogoașa, rece și ea; găsim înăuntru urme de umplutură (brânză, cred), nimic spectaculos. Concluzia?! Vă sfătuiesc să luați biletul simplu, fără masă (scutiți astfel aproape 40 lei), mai bine mâncați din traistă și, dacă țineți morțiș, o cafea sau o băutură o puteți cumpăra și la fața locului.

Sătui și nu prea, pornim a explora împrejurimile. Ploaia s-a oprit, dar norii plumburii plutesc încă amenințători deasupra noastră, destul de jos. Așa că hotărâm să nu ne îndepărtăm prea tare. Vizităm micul muzeu cu doar 2 încăperi; în prima sunt vreo 2-3 miniaturi reprezentând garnituri de tren, iar pereții celei de-a doua sunt acoperiți cu informații și imagini despre exploatarea lemnului în Maramureș, despre istoricul căii ferate feroviare, despre obiectivele din zonă (dacă am merge mai departe, am descoperi tuneluri tăiate în munte și o capelă frumoasă), despre flora și fauna zonei. Textele sunt redactate în 4 limbi: română, engleză, germană și franceză. Bilă albă!

... Și totuși, e nevoie să vizităm iar toaletele. Horror! Identice cu celelalte, în plus beznă, că trebuie să lași ușa crăpată sau... să te descurci din amintiri pe întuneric. Bilă neagră, neagră, neagră!

Începe iar să picure și stropii sunt tot mai deși. Până ajungem la „baza” noastră de lângă râu, se transformă în ploaie sănătoasă. Ne înghesuim cu alți turiști sub o copertină și stăm. Și stăăăm așa, vreo juma' de oră, așteptând să se facă vremea de plecare. Până când un șuierat prelung ne scoală din visare. ”Tati, ăla nu e trenul nostru?! ” „Ba... parcă da! ” Ne precipităm înspre gară, dar prea târziu; nu apucăm să vedem decât ultimul vagon pierzându-se în zare... Mă uit la ceas, nedumerită: e aproape 3, înseamnă că a plecat mai devreme.

Nu ne rămâne decât să ne întoarcem cu ultimul tren, cel ce plecase din Vișeu la 11. Că e tras de locomotivă Diesel, nu mai are nicio relevanță pentru noi, problema e că nu vom avea locuri (peste tot prin tren sunt anunțuri prin care turiștii sunt insistent rugați să-și păstreze aceleași locuri de-a lungul întregii călătorii) și în plus... toate vagoanele sunt descoperite! Perspectiva de a călători în picioare, o oră și ceva, înfrigurați și „bătuți de vânturi și de ploi”, ne umple de spume. Pe interior, că pe exterior trebuie să ne păstrăm calmul și să încercăm să găsim o soluție. Ne ducem la „nașul” trenului (care se va dovedi a fi și frânarul acestuia) și-i cerem ajutorul, dar el dă neputincios din umeri. Părăsiți de noroc și de autorități, ne tragem bine glugile pe cap și ocupăm platforma ultimului vagon, măcar poate mai fac o poză-ceva...

Locomotiva țipă a plecare și nenea frânarul sare în tren lângă noi: ”Aici nu stă nimeni! găsiți-vă alte locuri! ” De felul meu calmă și conciliantă, de data asta simt cum spumele dau pe-afară: ”Dacă ne spuneți dumneavoastră unde... ” „Sunt locuri în vagoanele din mijloc. ” „Ia-auzi! Și când v-am întrebat prima dată, de ce n-ați zis așa?! Acum, după ce a plecat trenul, cum să ne mutăm în vagoanele din mijloc?! ” „Trebuia să mergeți la șeful de tren să-l întrebați! ” „Și de ce nu ne-ați trimis la șeful de tren?! Eu nu mă mișc de aici! ” „Poftim?!! ”... Disputa noastră se încheie aici, căci Tati a găsit între timp 3 locuri și mă strigă de zor. (Cât am mai râs când ne-a dat mâna! ”Mi-era teamă că o să te dea jos din tren! Scria și în pliant că asta se întâmplă cu turiștii recalcitranți... ”)

Așa că îi întorc un spate ofensat, dar demn, lui nenea frânarul și mă îndrept spre tribul meu, în partea cealaltă a vagonului. Evident că toate cele 3 locuri sunt la margine, dar măcar stăm jos. Că ne va bate ploaia tot drumul, ăsta e doar un amănunt... Bine că suntem echipați, cât de cât.

V-am povestit pățania noastră din două motive: 1. sper că v-am descrețit puțin frunțile, zâmbetul e un veritabil medicament; 2. dacă - prin absurd - pățiți ca noi, duceți-vă fix și direct la șeful de tren! la nimeni altcineva! în niciun caz la frânar!

La întoarcere facem numai vreo oră, pe de o parte pentru că trenul merge la vale, deci cu viteză ceva mai mare, pe de alta, pentru că nu mai oprim deloc. Toată lumea stă zgribulită, unii chiar reușesc să ațipească. Ploaia curge cu aceeași intensitate și când ajungem în Vișeu. Constatăm că ne-au rămas 2 bonuri de băuturi și le putem schimba la Barul-muzeu evreiesc „Elefant” din gară pe 2 ape la 0,5 l. Ne urcăm în mașină, comutăm aerul condiționat pe încălzire și până la Ieud suntem ca noi...

Concluzii: fiecare să le tragă singur! M-am întrebat de multe ori după această experiență dacă m-aș mai duce cu Mocănița. Ei bine, da, în ciuda prețului mare, a organizării varză și a indiferenței evidente față de turist, care, după cei de la CFF Vișeu de Sus, ar trebui să le pupe mâinile acestora că le oferă privilegiul de a călători în trenurile istorice și să nu emită pretenții absurde la un wc decent sau la o mâncare dincolo de limita banalului. Ei bine, da, pentru peisajele de vis, pe care mi-ar plăcea să le revăd, de exemplu, într-o zi însorită de toamnă aurie, când natura probabil se desfășoară într-un veritabil spectacol. Da, dar mi-aș lua cu mine vreo două senvișuri, ceva apă, șervețele umede și uscate și gel dezinfectant. Și neapărat o haină de ploaie, căci vremea e imprevizibilă în Munții Maramureșului...

---

VIZUALIZĂRI: 5128 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI