Căutându-l pe Dumnezeu în bisericile de lemn maramureșene

TIPĂREȘTE

Deși de felul meu nu sunt prea dusă la biserică, în mod paradoxal, bisericile - ca monumente de arhitectură - m-au fascinat întotdeauna. Cu cât mai semeață turla, cu cât mai mic și mai simplu altarul, cu atât mai bine... Hmmm, se pare că nu doar „Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici”...

Vă imaginați deci în câte rânduri a palpitat de emoție inima mea la gândul excursiei în Maramureșul istoric!... Păi unde mai găsești atâta densitate de biserici vechi, multe adevărate bijuterii de lemn?! Nu e de mirare că 8 dintre ele și-au câștigat un binemeritat loc în patrimoniul UNESCO, începând cu anul 1999, și voi enumera localitățile în care acestea se găsesc: Budești (Josani), Desești, Poienile Izei, Bârsana, Ieud (Deal), Șurdești, Plopiș și Rogoz. Dacă te uiți pe hartă, nu e chiar așa de simplu să le localizezi, nu știu câtă lume din sudul țării a auzit de satele acestea.

Eram hotărâți să îmbinăm utilul cu plăcutul și să încercăm să împăcăm toate caprele și toate verzele din micul nostru grup de 4: eu (Mami), Tati, Istețica și Lukas. Pe de altă parte, eram conștienți că 4 zile sunt mult prea scurte pentru toate minunățiile care ne-ar putea ieși în cale; deci selecție și iar selecție! (Nu prea-mi place treaba asta, mereu mă gândesc cu regret la obiectivele înlăturate de pe listă, cine știe ce chestie fabuloasă am pierdut; mă amăgesc cu gândul că poate, data viitoare... deși cine știe dacă va mai exista o dată viitoare?! Dar așa-i viața, mereu trebuie să alegi între una și alta; am citit de curând o chestie drăguță în acest sens: „Nu poți avea totul. Unde l-ai pune?! ”) Și, ca să fie și mai complicat (sau poate mai simplu?!), în ultima vreme excursiile noastre au o doză destul de mare de imprevizibil, asta și din cauza timpului din ce în ce mai insuficient pentru documentare prealabilă; schițăm un plan general, stabilim obiective obligatorii (câteva, de obicei) și o listă luuungă cu posibile chestii de văzut sau de făcut, în funcție de... diverse! La care se adaugă și ce ne mai iese în cale la fața locului (astea îmi plac cel mai tare!).

Mă rog, bătui destul câmpii... Deci, cazați fiind la doi pași de Biserica de lemn din Ieud (Deal, căci mai există una, Vale), pe aceasta o vizităm întâi și întâi, la întoarcerea de la Cascada Cailor. Din centrul Ieudului (este indicator) se face un drum care urcă în stânga preț de vreo juma de kilometru la cea considerată de mulți istorici a fi cea mai veche biserică de lemn din România și chiar din Europa. Parcăm și noi lângă zidul scund de piatră al cimitirului, în mijlocul căruia se înalță zvelta turlă a locașului, purtând hramul „Nașterii Maicii Domnului”. Poarta de lemn ne așteaptă deschisă, aleea pietruită se așterne cuminte în fața noastră. Liniștea e întreruptă discret de foșnetul de frunze, de câte un lătrat de câine din depărtare, de strigătele unui stol de păsări în zbor... Dăm ocol bisericii, admirăm îmbinările buștenilor de brad, acoperișul cu două „fuste” suprapuse în partea din față, una singură în cea din spate, dispoziția perfectă a solzilor de șindrilă.

La intrare e o laviță acoperită cu un țol colorat, iar lângă ușă sunt afișate prețurile de vizitare: 4 lei pentru adulți, 2 lei pentru copii și studenți. 2 lei costă și pliantele, iar 1 leu o vedere. Deasemenea, suntem informați că nu avem voie să facem poze în interior. Treaba asta cu interdicția de a poza interiorul am întâlnit-o doar la unele biserici ortodoxe și mă tot nedumerește. Înțeleg, să nu faci poze cu blitz, dar fără - de ce nu?! Sau să se perceapă o taxă... În fine... Până la urmă, tot reușesc să fur o imagine dinăuntru, destul de întunecoasă, căci ferestrele sunt puține și mici, pictura de final de secol 18, a celebrului zugrav Alexandru Ponehalschi, frumos restaurată de curând, fiind astfel ferită de razele soarelui.

Admirăm apoi pe îndelete scenele religioase transpuse în culori sobre, încadrate de chenare cu frunze și vrejuri. Cumpărăm și un pliant, din care aflăm că biserica actuală a fost construită pe la 1620, pe locul alteia datată la mijlocul sec. 14, care a fost distrusă de năvălirile tătarilor. În 1922, în podul bisericii s-a descoperit valorosul „Codice de la Ieud”, considerat de istorici primul document scris în limba română cu litere chirilice și aflat în prezent în patrimoniul Bibliotecii Academiei Române. Citim și despre scara de lemn din pronaos, cioplită dintr-un singur trunchi de copac, de aceeași vârstă cu biserica și ne întoarcem de afară s-o vedem, căci prima dată am ratat-o, ascunsă în semi-întunericul locașului.

... Dacă în prima zi direcția a fost est, a doua zi mergem spre vest, având ca țintă îndepărtată Cimitirul Vesel. Mă uit pe hartă (în sfârșit, avem hartă amănunțită a zonei, am cumpărat-o aseară de la Vișeu, odată cu biletele pentru Mocăniță) și constat că în acest scop ar trebui doar să ținem drumul drept până la Sighet și de acolo mai departe, la Săpânța. Ei, dar în imediata noastră apropiere se găsesc 2 din perlele creștinismului românesc și eu n-am de gând în niciun caz să le ratez! Îi explic lui Tati că trebuie să facem un mic ocol și, evident, nu întâmpin rezistență.

Așa că din Șieu cotim la stânga, pe drumul 186D, care ne poartă preț de vreo 7-8 km, printre fânețe însorite, până în patriarhala Botiza. Până la biserică sunt indicatoare și oricum nu-i greu s-o nimerești, fiind situată cumva în mijlocul satului, pe un delușor, unde se află, desigur și cimitirul. Parcăm în locul special amenajat, în fața Centrului de Informare Turistică (culmea, chiar e deschis! l-om inspecta la plecare). În stânga, dincolo de râu, pozăm o casă tradițională superbă, gătită toată cu mușcate, apoi pornim să urcăm aleea pietruită. Poarta maramureșeană de lemn ne întâmpină și aici deschisă și pătrundem pe teritoriul ortodoxiei locale... Trecem pe lângă biserica cea nouă, impozantă și neinteresantă pentru noi, nu intrăm aici, mergem să-l căutăm pe Dumnezeu în bisericuța mică de lemn de pe deal... (Deal e mult spus, să nu vă fie frică, se ajunge ușor.)

Spre deosebire de alte surate ale sale, biserica „Sf. Paraschiva” din Botiza e o biserică relativ tânără, fiind construită în 1769 în Vișeu de Jos și transferată aici în 1899, pe locul unei vechi biserici de lemn de la sfârșitul sec. 16, care a fost demolată, iar ceea ce s-a putut recupera din ea s-a folosit pentru a construi o școală într-unul din satele vecine. Ca majoritatea bisericilor „mai noi”, cea din Botiza are pridvor asemănător caselor tradiționale din zonă. La intrare sunt prezentate pe scurt informații despre locaș și suntem atenționați asupra „funiei împletite” care înconjoară ca un brâu biserica, despre încuietoarea metalică sofisticată și despre imaginea „morții cu coasa” pictată pe dosul ușii de la intrare. Pătrundem apoi în micul pronaos, pe urmă în naos. Custodele bisericii ne arată câteva icoane frumoase și ne lasă să tragem câteva poze, fără blitz, desigur. Nu-mi mai amintesc dacă ne-a costat ceva vizitarea bisericii, nici câți lei (puțini, oricum) am dat pe pliantul cumpărat.

Înainte de plecare, facem o vizită și Centrului de Informare Turistică, pe care chiar îl apreciem, unii dintre noi pentru toaletele curate anexate, alții pentru solicitudinea domnului din interior, care ne oferă ceva materiale promoționale și ne invită să vizităm și alte obiective din zonă.

Ca să ajungem la Poienile Izei, sunt 2 variante: ori ne întoarcem pe unde am venit și la prima intersecție facem stânga (par să fie vreo 12-15 km în total), ori o ținem tot înainte fix spre Poienile Izei, drum de vreo 5 km, după cum ne arată harta. Acum, sincer, voi pe care l-ați fi ales?! Noi pe al doilea, desigur. Până când se transformă în drum forestier și, părăsind Botiza, pare să se piardă în negura pădurii, așa cum îi șade bine oricărui drum forestier. Hmmm, nu-mi miroase a bine... Hai să ne întoarcem puțin și să întrebăm. Evident, greșirăm, drumul forestier tocmai ce se pregătea să traverseze Munții Lăpușului și să iasă hăăăt-departe, spre Lăpuș. Suntem îndrumați să ne întoarcem puțin și când vom da de Pensiunea Costinar, s-o cotim dreapta pe lângă aceasta. Și pe acest drum asfaltul se termină în curând, dar înaintăm cu grijă, printre livezi și fânețe, și după doar vreo 2 km ajungem în Poienile Izei. Tocmai când intrăm în sat, ne oprește o mașină de Cluj venind din sens opus. Facem un scurt schimb de experiență, noi îi încredințăm să continue pe drumul de macadam, că nu e cine știe ce, iar ei ne îndrumă spre biserica de lemn.

Tot „Sf. Cuvioasă Paraschiva” o cheamă și pe aceasta și tot în vârful unui delușor o găsim și pe ea, vis-a-vis de biserica nouă și făloasă a satului. Din nou poartă de lemn, din nou alee pietruită ce ne conduce lin printre crucile mai noi sau mai vechi spre semeața bisericuță de lemn. În 1604 a fost atestată documentar, dar unii istorici susțin faptul că ar putea să fie mult mai veche de atât, judecând după arhitectura sa simplă și după altarul pătratic (după sec. 15, predomină altarul pentagonal). Ușa de la intrarea în biserică este cât se poate de simplă, îmi place însă mult chenarul pictat în jurul ei, din care ne privesc 2 îngeri, de-o parte și de alta a ușii. Interiorul este întunecos și sobru, pictura veche ne surprinde cu aceleași chipuri naiv conturate, dar atât de expresive, icoanele sunt încadrate de ștergare maramureșene cusute în culori vii, iar frumoasa broderie metalică a „ușilor împărătești” desăvârșește atmosfera pe care o căutam... Aici chiar nu reușesc să fac nicio poză interiorului, custodele stă cu ochii pe noi ca un adevărat cerber!

La plecare, suntem inspirați să întrebăm un localnic cum e drumul spre Glod și Slătioara, care ne-ar scoate în imediata apropiere a Mânăstirii Bârsana; suntem sfătuiți să evităm acest drum și s-o luăm mai bine spre Șieu. Nu ne întorcem spre Botiza, mergem direct spre Șieu (dacă vă uitați pe hartă, cele 3 localități sunt situate în vârfurile unui aproximativ triunghi isoscel). Ne continuăm drumul, dar nu mult, căci ne atrage atenția turla semeață a Bisericii „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” din Rozavlea. Oprim chiar pe marginea drumului și traversăm, cimitirul cu biserica se află de data asta la șosea. Încercând să dibuim intrarea, suntem acostați de un tânăr: „Vreți să vizitați biserica?” „Da. ” ”Veniți cu mine! Dar să știți, trebuie plătit bilet pentru interior. ” Plătim fabuloasa sumă de 4 lei de căciulă și putem astfel admira în voie picturile care tocmai se află în proces de restaurare, 2 tinere lucră de zor la lumina unei instalații temporare, miroase a diluant, e frumos, staaau și mă zgâiesc minute în șir la scenele biblice din care sfinții și îngerii îmi zâmbesc... Tânărul custode mă lasă să fac și poze, dar nu are pliante de vânzare cu biserica. Ne oferă însă un material de prezentare care ne invită la un festival ce va avea loc toată săptămâna viitoare și care se cheamă „Satele unite ale Maramureșului”. Îmi place mult cum sună, dar, din păcate, săptămâna viitoare vom fi pe meleagurile de baștină, prestând în folosul propriu și al comunității...

... Pe cai... motorizați și mai departe! Mai departe nu e prea departe, căci după câțiva km oprim în spațioasa parcare a Mânăstirii Bârsana. Despre aceasta s-a scris mult pe aici și nu numai, așa că n-o să amintesc decât faptul că povestea sa se pierde în negura istoriei, că a fost o importantă școală de ortodoxie românească, născând preoți și cărți, că a rezistat sub opresiune austro-ungară până la finele sec. 18, apoi a decăzut, urmând ca viața monahală să reînvie în 1993.

Din parcare urcăm spre intrarea în mânăstire, căldura e ucigătoare, dar dincolo de poarta maramureșeană parcă pătrundem în altă lume! Ăsta e unul din locurile care te copleșesc atunci când ești, în sfârșit, acolo, oricâte fotografii ai fi văzut înainte! Spații verzi largi, străjuite de mii de flori de toate culorile și de alei pietruite, iar în mijlocul lor biserica de lemn, pe turla căreia pare că se sprijină cerul ca o tipsie albastră, într-un echilibru perfect și absolut firesc în aceste condiții! Biserica e construită pe 2 niveluri, există deci 2 altare, unul la demisol, altul la etaj. Ambele sunt noi, predomină lemnul, desigur, iar pictura e proaspătă și în culori luminoase. La etaj se ajunge pe 2 rânduri de scări dispuse de-o parte și de alta, iar din pridvorul dantelat de lemn se poate admira tot domeniul, ies niște poze fenomenale!

Facem un tur prin zonă, fiecare în legea lui, eu mereu rămân în urmă, că tot descopăr unghiuri noi pentru fotografii. Îmi place că toate celelalte clădiri-anexă sunt construite în stil maramureșean, cu acoperișuri înalte de lemn în mai multe ape și îmi place cum arată, gătite excesiv cu ghirlande de flori. Intrăm desigur și în muzeul mânăstirii, vi-l recomand din toată inima, costă doar 1 leu biletul și vă veți întâlni cu o bogată colecție etnografică, dar și de icoane și cărți vechi. Tot de aici puteți cumpăra suveniruri sau broșuri despre mânăstire și alte obiective din zonă. Suveniruri mai mici sau mai mari, cu bănuți mai mulți sau mai puțini, ca și gustări sau soluții de hidratare puteți cumpăra și de la magazinele din parcare.

Am încercat să ajungem la biserica de lemn din Bârsana și nici acum nu știu de ce am renunțat. Poate ne-a speriat panta cam înclinată, poate... n-a fost să fie. În Sighetu Marmației nu ne-am oprit, de data asta n-am trecut Memorialul nici măcar pe lista lungă; Muzeul Satului, da, dar... planurile ni se schimbă din mers, Tati-șoferul dorește cu disperare ca ultima zi maramureșeană să fie de relache, mâine mergem cu Mocănița, deci hai să încercăm azi să facem un tur de forță până spre Baia Mare și înapoi... Nebuni, nu?!

După Cimitirul Vesel, dacă tot suntem în zonă, doar n-o să ratăm Mânăstirea Săpâța-Peri, mai ales că am auzit că biserica ei de lemn este cea mai înaltă de acest gen din Europa (75 m). Din centrul localității, se face un drum în stânga, care ne poartă prin Parcul Dendrologic „Livada”, până la parcarea spațioasă. De aici, biserica ne apare în depărtare mică, precum o jucărie frumoasă. Străbatem agale aleea care duce la mânăstire, străjuită de un gard de piatră, de un șir de flori portocalii și de un alt gard mai mic, din nuiele împletite. Pe măsură ce ne apropiem, turnul devine tot mai impozant și apar în peisaj și celelalte clădiri, construite în același stil ca la Bârsana.

Biserica poartă hramul „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” și este de fapt reconstruită din temelii pe acest loc începând cu anul 1991. Istoria Mânăstirii Peri începe însă pe la finele sec. 14, în localitatea cu același nume, situată pe teritoriul actualei Ucraine, fiind ctitorie a Dragoșeștilor. Începând cu anul 1391, aici s-a aflat timp de peste 300 de ani sediul Episcopiei Ortodoxe Române a vechiului Maramureș, fiind, în același timp, școală teologică și de caligrafie. Tot aici a funcționat și o importantă tipografie. Mânăstirea a fost distrusă de habsburgi în 1703 și a fost re-ctitorită abia în zilele noastre, la Săpânța.

E aici mai multă liniște ca la Bârsana, poate pentru că sunt mai puțini vizitatori, poate pentru că domeniul e mai micuț și încă se mai lucrează pe ici, pe colo. Mult lemn, mult verde și multe flori, ca și dincolo. Biserica are acoperiș în 2 ape și, pe modelul celei de la Bârsana, 2 niveluri, cel superior fiind încă neamenajat. Demisolul însă e un spațiu imens, care îmi place mult, cu podeaua lui de marmură în cercuri concentrice albe și roșcate, cu bolțile de cărămidă, cu altarul simplu, străjuit de câteva icoane, cu lavițele din lemn traforat, deschis la culoare. Urcăm și la etaj, mai mult ca să avem o perspectivă asupra întregului domeniu și să admirăm ghivecele cu mușcate roșii.

Masa de prânz o transformăm până la urmă într-o gustare, formată din ceva foietaje cumpărate de la un Lidl la ieșirea din Sighet. Drumul spre Baia Mare e impecabil asfaltat și străbate localități pe care le vom aprofunda altă dată: Giulești, Hărnicești (strașnic nume!). În Desești fac scandal și Tati oprește de gura mea, dar gașca plictisită deja preferă să rămână în mașină. N-aveți decât! Biserica din Desești e probabil cea mai frumoasă dintre cele vizitate de mine în această excursie! Urc câteva trepte pe lângă troița de lemn împodobită cu simboluri specifice zonei, trec pe sub poarta maramureșeană și pătrund în cimitir. Biserica se ghicește printre frunzele copacilor la capătul aleii de piatră ce urcă în trepte lungi. „Sf. Paraschiva” o cheamă și pe aceasta și stau prelung s-o admir înainte de a intra: acoperiș cu 2 „fuste”, lipsa pridvorului (înseamnă că are ceva vechime), cele 4 turnulețe ce încadrează turnul înalt (înseamnă că localitatea deținea cândva „Sfat al Bătrânilor”, adică avea drept de judecată).

La intrare, citesc că biserica a fost construită în 1770, din grinzi de stejar pe fundație de piatră de râu, pe locul alteia mai vechi; 10 ani mai târziu a fost pictată de Radu Munteanu, pictura fiind considerată una dintre cele mai frumoase de acest gen. Înăuntru e semi-întuneric, dar o voce tânără mă întâmpină dintr-un colț; e un puști de vreo 12-13 ani, care îmi spune că nu costă nimic să vizitez biserica, pot să fac poze, dar fără blitz și îmi recomandă să nu uit să urc și în loja de sus. În același timp, acționează un comutator și biserica se umple de lumină, arătându-și comorile! Altarul e decorat cu icoane, ștergare în culori vii și flori, iar „ușile împărătești” sunt un adevărat filigran în lemn și metal. Pictura e într-adevăr fenomenală, tonurile sunt calde, mult albastru și roșu, personajele parcă vorbesc și se mișcă. Multe poartă straiele altor nații: turci, evrei, tătari, franci, nemți. Urc și în lojă, decorată în același stil maramureșean, de unde am o viziune de ansanblu asupra interiorului bisericii. La plecare, mulțumesc micului custode și cumpăr un pliant, parcă tot 4 lei. Am citit că în cimitirul din Desești sunt cruci vechi, celtice, dar nu am tupeu să mă duc să le caut, ai mei mă așteaptă în mașină și mai avem drum de făcut!

Trecem și de Mara, ne vom opri cândva pentru un păstrăv la una din mâncătoriile celebre, apoi începe distracția pe serpentinele din Pasul Gutâiului! Amețiți și cu stomacurile în gât, hotărâm că avem nevoie de o mică pauză și ne abatem în stânga, spre Complexul Turistic Mogoșa, pe un drum (183C) care se face cu vreo 10 km înainte de Baia Sprie. Un lac drăguț, posibilitate de a înota și de a te plimba cu hidrobicicletele, loc amenajat pentru plajă, hotel cu restaurant; poți petrece aici liniștit o zi, sau chiar mai multe... Ne foim un pic, dar ne alungă ploaia...

Ar cam fi cazul să ne întoarcem. În niciun caz pe serpentinele alea înfiorătoare! Bun, hai să vedem ce zice harta: păi dacă mergem tot înainte pe 183C ăsta, ajungem direct la Cavnic, apoi pe Valea Cosăului, înapoi spre Bârsana. Suntem pățiți, deci prevăzători și-l întrebăm pe nenea care ne-a tăiat bilet de parcare cum e drumul: ”Foarte bun, mergeți! ” Foarte bun, pe naiba! În curând, începem să ne strecurăm printre stâncile căzute pe carosabil și nu după multă vreme, drumul se înfundă într-o veche exploatare minieră. Helga zisese să ne întoarcem în drumul național și să continuăm spre Baia Sprie, dar noi nu și nu! (Helga e GPS-ul nostru, numele provine de la prima excursie în care am folosit un GPS, un circuit prin Europa, acum mulți ani.)

În Baia Sprie ploaia s-a mai domolit, lui Tati chiar îi arde de vizitat Lacul Albastru, dar aflăm că ar mai fi de mers și renunțăm, timpul nu prea ne este prieten. Și nici vremea, Cavnicul îl traversăm pe o ploaie deasă și urâcioasă. Noroc că drumul este ca-n palmă și nici pomeneală de serpentinele din Pasul Gutâi! Bine, sunt și pe aici ceva curbe, că doar trecem munții, dar mult mai soft! Iar decorul... E zona cea mai tradițională pe care am întâlnit-o în mica noastră excursie în Maramureș! Peste tot case de lemn gătite cu flori, porți specifice, bisericuțe de lemn! Câteva celebre, precum cea din Budești Josani, dar... poate, altădată!

Altădată vine curând, peste numai 2 zile. Îi dăm Cezarului ce-i al Cezarului și hotărâm să-l „ducem” pe Tati să se relaxeze la un spa-ceva (vorba vine, tot el conduce). Nu contează că sunt doar 14-15 grade afară... La sfatul gazdei noastre de la Casa Tradițiilor, încercăm Ocna Șugatag. Găsim, ne bălăcim, mâncăm de prânz (urmează poveste) și... ce mai facem acum?! Păi hai din nou pe Valea Cosăului, că prea era frumos... Deși toată dimineața a fost înnorat și din când în când a mai dat și câte o stropeală, în sfârșit soarele se arată pe cer triumfător.

Primul loc în care ne oprim e Budești, o mai veche dambla de-a mea. Aici sunt 2 biserici vechi de lemn, ambele cu hramul „Sf. Nicolae”, Josani și Sușani (cum ar veni, de Jos și de Sus). Mai cunoscută este Budești Josani, fiind inclusă în patrimoniul UNESCO. Construită în 1643, pictată mai târziu în sec. 18 de același Ponehalschi și de încă un zugrav, Ianoș Opriș, având și ea coif înalt cu 4 turnulețe, păstrează în interior icoane vechi și câteva zale din cămașa haiducului Pintea Viteazul. Urcăm treptele prin cimitir, dar biserica o găsim închisă. O admirăm și o fotografiem din toate unghiurile, împreună cu o italiancă ce zâmbește într-una, încântată.

Ne oprim mai apoi și în Sârbi, după ce ne abatem puțin în stânga spre biserica „Sf. Paraschiva” Sârbi Sușani (și aici sunt 2, Josani și Sușani). Parcăm pe iarbă, chiar la poalele delușorului pe care se înalță biserica. Atmosfera e de-a dreptul idilică! În stânga noastră e o gospodărie deschisă, fără gard; recunoaștem pomul cu oale, nu e niciuna roșie în vârf, deci în casă nu-i fată de măritat. Găinile mișună încoace și încolo, cățelul flocos ne latră din capătul lanțului cu care e legat, iar o familie de pisici stă tolănită la soare; doar unul din puii mai răsăriți „muncește” fix în mijlocul drumului la un șoricel!

Urcăm treptele umbrite de o pădure de copaci și de cruci și, după oarece efort, ajungem în fața micii biserici. O găsim și pe aceasta încuiată, n-o putem vizita decât pe dinafară. Îmi place că găsim scrise pe unul din pereți informații despre trecutul ei (1609, lemn de stejar), dar nu-mi place că alături e o reclamă ce îndeamnă enoriașii să doneze pentru Catedrala Mântuirii Neamului. La întoarcere, pisoiul e în același loc, mai are încă multă treabă la șoricel, Tati face manevre să nu-l calce când întoarce mașina...

Cam ăsta a fost scurtul nostru periplu al bisericilor de lemn maramureșene. Vă invit astfel să nu le ocoliți când le întâlniți, ele sunt nu doar dovezi ale geniului tehnic și arhitectonic al acestui popor, dar și al controversatei noastre continuități pe aceste meleaguri! Și - vă garantez - dacă îl căutați, în fiecare dintre ele îl veți găsi și pe Dumnezeu - zâmbitor, răbdător, iubitor...

Rog web a atasa următorul fond sonor: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 3270 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI