Falia spatio-temporală de la Sapanta - Cimitirul Vesel

TIPĂREȘTE

Cimitirul Vesel se află în localitatea Săpânţa din judeţul Maramureş, iar la Săpânţa se ajunge pornind de la Sighetul Marmaţiei, către Negreşti Oaş, cam la 15 km distanță. De cum intri în Săpânța vei întâlni mai multe indicatoare care au rolul de a informa despre obiectivele turistice care ar prezenta interes pentru vizitatori, desigur, cele mai mediatizate şi cunoscute fiind Cimitirul Vesel și Mănăstirea Peri – Săpânța. La intrarea în localitate, dacă vii dinspre Sighetul Marmației, treci pe sub o poartă mare, realizată în stil maramureșean, care parcă doreşte să te atenționeze că intri într-un sat de moroșeni. Pe partea cealaltă a intrării în localitate, cum ar fi venind dinspre Negrești Oaș, este amplasat un uriaș indicator de informare turitică, pe care sunt prezentate toate obiectivele de interes turistic din zonă. Bun! Continuând drumul, cam pe la jumătatea satului, pe partea dreaptă este un indicator care te îndrumă spre Cimitirul Vesel, din oricare direcţie ai veni.

Intrăm pe o stradă laterală și ne continuăm drumul, șerpuind, printre case, majoritatea construite în stil modern, doar foarte rar, ici-colo, zărindu-se, înghesuită, câte una în stil vechi tradițional, semn că modernismul este neiertător chiar și în fața celui mai puternic şi conservator stil tradițional.

Fiind vorba despre un cimitir, mă așteptam ca acesta să fie localizat undeva la periferia satului, așa cum sunt poziţionate majoritatea cimitirelor în zona Transilvaniei, amplasate astfel, de către cei care țin rânduiala acestor lucruri, din motive lesne de înțeles: cine ar fi dorit ca sufletele celor morți, strigoi, fantome, duhuri sau alte entități spirituale să bântuie noaptea prin sat, mai ales că la țară de obicei toaleta este în curte? Și un alt motiv, deloc de neglijat, ar fi cel igienic, de sănătate, aici orice detaliere, a subiectului, fiind inutilă.

În localitate fiind și mergând spre cimitir, la un moment dat, observăm că locul caselor de locuit, de pe margiea drumului, este luat de fel de fel de gherete, cu destinații care mai de care, de la plăcintării și localuri până la cele care vindeau diverse suveniruri. Era evident că ne apropiem de ținta noastră și mare mi-a fost surprinderea când, pe dreapta, am văzut gardul cimitirului și turnul bisericii interioare. ”Un cimitir în buricul târgului? ”, mi-am zis, cu o urmă de îndoială în suflet, îndoială izvorâtă din cele mai înainte prezentate. Sau, mi-am zis, este posibil ca cimitirul să fi fost odată la marginea satului iar cu trecerea timpului sătenii să-și fi construit case de jur împejur, acesta ajungând astfel aproape de mijlocul urbei. Posibil! Mai gândesc câteva clipe: „Dar foarte improbabil! Cine-şi construieşte casă lângă cimitir? ” Dar să lăsăm asta.

Ca întindere, cimitirul este destul de mic, fiind înconjurat cu un gard din piatră, care gard, spre marea surprindere, iarăși, este atipic zonei, deoarece majoritatea gardurilor costruite de harnicii mororșeni sunt cu acoperiș, cum sunt aproape toate construcțiile lor tradiționale. În mijlocul cimitirului este şi o biserică, aflată în renovare la momentul vizitării, înconjurată de schele, exteriorul fiind aproape invizibil.

Pe lângă cimitir lipsesc locurile de parcare amenajate iar singura soluţie de parcare, pentru cei care vin motorizați, este de a lăsa maşinile pe marginea drumurilor ce înconjoară obiectivul sau pe străduţele laterale, în fața caselor oamenilor. Ne-am învârtit câteva minute bune, de jur împrejurul cimitirului, până am găsit un loc de parcare, undeva lângă gardul acestuia.

De cum am coborât din mașină, prima senzație încercată, privind forfota de oameni și extinsul comerț stradal ce se desfășura de-a lungul ulițelor, a fost cea de comercial, mai degrabă de bâlci decât de loc unde se odihnesc suflete, de multe ori chinuite, ale celor plecați dintre cei vii. Tot posibilul ca această observație a mea să fie un rezultat al cultului în care am fost educat, pentru mine cimitirul însemnând un loc unde, printre altele, se cinstește memoria celor aflați întru odihnă veșnică, și care loc impune anumite reguli de smerenie, respect și aleasă purtare.

Ca o paranteză, cu mult înainte de a merge la Săpânța, pentru a vizita celebrul cimitir, și când am gândit mai bine denumirea lui, de Cimitir Vesel, m-a intrigat oarecum dihotomia dintre termeni, deoarece dacă spui cuvântul „cimitir” este greu să-l asociezi, conform tradiției ortodoxe, cuvântului „vesel”. Pentru mine este neobișnuit, cu scuzele de rigoare. Dar totuși, dacă gândul te poartă cu mii de ani în urmă, la simbolistica și însemnătatea trecerii în neființă a omului de atunci, aici mă refer la strămoșii noștri daci, acest loc pare, ca existență, o mică falie spațio-temporală, cum ar spune Eistein, peste care timpul a uitat să-și mai lase urmele trecerii. Dacii, cei mai viteji dintre traci, erau cei care aveau obiceiul de a sărbători din plin transcederea sufletului muritorului către zeul lor Zamolxes, unde, abia acolo, avea să-l aștepte adevărata viață, în traducere actuală, să treacă în viața eternă, de-a dreapta Tatălui. Mda!

Pornim, pe jos, spre intrare, pe lângă gardul cimitirului construit din piatră, vopsit în culoarea gri închis, având cruci albe desenate pe fiecare stâlp intermediar. Ne apropiem de un colţ al gardului, unde zărim o cruce, cam de 4 metri de înaltă, îngrădită cu un mic gărduleţ. Pe ea sunt pictate, în ordine de jos în sus, trei scene din viaţa lui Isus, cele mai imporatnte adică Răstignirea, Învierea și Înălțatrea la Cer iar în partea cea mai de jos, ascunsă vederii de micul gard și de multitudinea de flori ce o înconjoară, este o scenă în care se vede desenată moartea, asemeni unui drăcușor mai degrabă, care ne transmite, tuturor celor vii, un mesaj „încurajator”. Acesta este unul din semne cum că am ajuns unde trebuie. Neobișnuit, în spatele crucii, în cimitir, vedem arborat steagul NATO iar în partea stângă față de intrare, simetric, este arborat steagul UE. Este cu subînțeles sau... . Chiar că am ajuns unde trebuie!

Până la intrare mai sunt doar câțiva pași. Pe dreapta și pe stânga intrării sunt două bănci sculptate, din lemn, de culoarea gardului, loc de odihnă pentru cei care vor ajunge și ei ca și noi toți ceilalți, mai degrabă sau mai târziu, de partea cealaltă a gardului. Pe sau sub pământ!

Stâlpii porţii de intrare sunt din piatră, la fel ca şi gardul înconjurător, ornați cu multe cruci albe, fiecare având un mic acoperiș și au arborat câte un steag românesc pe fiecare. Pe stâlpul din stânga este un desen care, cu multă îngăduinţă, îl prezintă pe Ştefan cel Mare iar pe cel din dreapta, la fel cu îngăduinţă, este desenat A. I. Cuza. Imediat la intrarea în cimitir, pe partea dreaptă în interiorul acestuia, este o clădire mică unde se găsesc suveniruri şi se plăteşte intrarea, care costă 4 RON de persoană. Plătesc doar cei vii, care mai mişcă!

Interiorul cimitirului este despărţit în două loturi mari laterale, pe toată lungimea acestuia, de o alee asfaltată, plasând biserica în partea dreaptă, mormintele cu cruci fiind dispuse, din belşug, în ambele părţi. Primul lucru pe care-l observi este formatul crucilor, care este specific zonei, fiind foarte late, în partea de jos, pentru a permite scrierea mesajelor, partea superioară fiind foarte scurtă. De fapt, crucea propriu zisă este foarte mică, braţele acesteia au lungimi egale, fiind amplasată în partea superioară, deasupra postamentului vertical pe care este scris mesajul. Totul depinde de cum doreşti să interpretezi construcţia crucii. De asemenea toate crucile au un mic acoperiş din tablă zincată cu un mic model pe margine.

Crucile sunt realizate din lemn de stejar pe care sunt sculptate diferite modele, unele simboluri iar altele pur şi simplu încrustaţii repetitive care formează margini sau şiruri care împodobesc crucile pentru a le înfrumuseţa. Culorile, cu care sunt vopsite crucile, sunt câteva culori de bază, a căror simbolistică este cea bine cunoscută: roșul este pasiunea, verdele este viața, galbenul este fertilitatea iar negru este moartea. Predomină totuși culoarea albastră, culoare de bază, în care sunt vopsite integral crucile, ceea ce conferă cimitirului, privit în ansamblu, o tentă asemeni cerului.

Pe alocuri, printre sutele de cruci albastre, se mai vede şi câte un mormânt având cruce obişnuită, din marmură sau din piatră, pe care este lipită o fotografie cu cel care odihneşte acolo. Din acestea sunt doar câteva, împrăștiate prin tot cimitirul.

Locul fiecărui mormânt este încadrat cu margini construite din beton, partea interioară fiind umplută cu pământ pe care cresc diferite flori sau pe alocuri buruieni. Locurile de veci sunt foarte aproape amplasate, unul de celălalt, astfel că potecile de trecere printre ele sunt foarte înguste trebuind să te strecori cu abilitate printre morminte. În unele locuri mormintele sunt atât de aproape unele de altele, chiar lipite, fiind nevoit să calci pe ele ca să treci dintr-o parte în alta.

Părintele acestui loc de veci este un moroşan, probabil glumeţ, pe numele lui Pătraş Stan Ioan, care a văzut lumina zilei în anul 1908 și și-a dat obștescul sfârșit în 1977. În cinstirea lui, mormântul îi este amplasat chiar înaintea intrării în biserică.

Mesajele scrise pe cruci, care de fapt sunt esența existenței acestui loc, se doresc a spune un cuvânt despre cel care a trăit și acuma stă la 2 metri sub pământ. Unele din texte sunt realizate în versuri, altele sunt simple narațiuni dar toate sunt pline de regionalisme, aproape de vorbirea arhaică și trădează un agramatism al celui care le-a scris. M-am plimbat prin aproape tot cimitirul și mi-a fost imposibil să găsesc o singură cruce pe care mesajul să fie scris corect, din punct de vedere gramatical, în final realizând că, poate intenționat a fost creat în acest astfel, agramatismul naiv fiind sarea și piperul mesajului; pentru cei care știu să citească, bineînțeles.

Unele dintre mesajele scrise pe cruci sunt vesele, altele sunt triste, unele simple, altele complicate, ciudate sau neobişnuite, naive sau inteligente, dar aproape toate încep cu prezentarea numelui nefericitului, pentru acest fapt majoritatea utilizându-se de clasica expresie ”Io mis…”.

Citind atent, mai multe mesaje, descoperi câteva tipare des utilizate și care se repetă, denunțând astfel unicitatea creatorului. O mare parte a lor evocă crâmpeie din viața defunctului, ce plăceri a avut, cât a trăit, ce meserie a practicat și în general, la final, omul își exprimă părerea de rău că a părăsit această lume. Câteva mici picanterii din viața nefericitului, care au exclusiv caracter de bârfă și care se mai poartă șoptite și în viața reală după ce acesta este înmormântat, au rolul de a ține treaz interesul vizitatorului care, după o lungă lecturare de mesaje, ajunge să simtă, subtil și ușor iritant, banalul majorității acestora, având senzația că spectacolul oferit, pentru că ce se întâmplă acolo aduce mult a spectacol, începe să semene mai mult cu lecturarea unui necrolog dintr-un ziar.

După citirea câtorva zeci de mesaje, de pe cruci, conștiința vigilentă te îndeamnă să realizezi, totuşi, faptul că pentru oamenii aceia, care acuma sunt morți, mesajele au fost scrise de cei care le-au supravieţuit, rude şi neamuri şi te întrebi dacă ei, trecuții în neființă, chiar și-au dorit asta. Mai mult, un foarte mare număr de morminte păreau neîngrijite, lucru neobişnuit pentru oamenii foarte gospodari de aici. Involuntar îmi apar multe semne de întrebare, referitoare la existența reală a celor îngropați în acest loc.

Cam pe la mijlocul cimitirului, pe jumătatea din stânga, există o clădire în care, pe lângă faptul că se vând suveniruri şi cărţi cu istoricul cimitirului, se restaurează cruci, pentru că odată cu trecerea timpului vopseaua de pe acestea se cojeşte. Am intrat înăuntru şi ne-a izbit un miros puternic de vopsea. În mijlocul încăperii, culcată, sprijinită pe două capre de lemn, era o cruce proaspăt vopsită în totalitate cu albastru, culoare care și-a câștigat deja numele de ”albastru de Săpânța”. Meşterul restaurator era afară şi a intrat după noi în încăpere. „Cine plăteşte pentru restaurare? ” l-am întrebat. „Familiile... ” răspunse el. „Păi cum familiile, că multe din morminte sunt neîngrijite. Plătesc, bani grei, pentru cruce şi lasă buruienile cât casa pe morminte? ” îl întreb eu. Își îndreaptă privirea spre cruce și se apropie de ea. O atinge cu un deget pentru a verifica dacă s-a uscat vopseaua. Ne uităm la el așteptând un răspuns dar pentru el parcă am devenit inexistenți. Mai verifică odată, cu degetul, vopseaua de pe cruce, care vopsea este încă crudă dovadă fiind cele două amprente rămase pe vopseaua albastră, în locurile testării. Ne privește, urmează o ridicare din umeri şi apoi o privire în pământ. Îl simțim stânjenit așa că ieşim afară şi ne continuăm periplul prin cimitir. Mai plasăm un semn de întrebare.

Ajungem la biserica cimitirului, unde într-o parte, pe un schelet din bârne de lemn, odihnesc patru clopote de dimensiuni diferite. Locul din fața intrării în biserică este acoperit în întregime de un rând gros și înalt de schele, în partea dreaptă, pe ele, fiind agățată o pânză pe care este prezentat Sf. Mucenic Oprea Miclăuș, îmbrăcat în hainele portului din Sălişte de Sibiu, cu blana de oaie pe umăr, încins la mijloc cu un brâu lat, caracteristic ciobanilor. Praznicul acestuia este ținut, de Biserica Ortodoxă, în fiecare an pe 21 octombrie.

Fațada bisericii, cât se vedea din ea pe după schele, era în mare parte netencuită, scoțând la iveală cărămizile și pietrele din care este construită. Tot în față, deasupra intrării, este o frescă destul de mare, care de asemenea ni-l arată pe Sf. Mucenic Oprea Miclăuș, de această dată îmbrăcat ca un sfânt. Aruncăm un ochi și în interiorul bisericii, unde este și acolo plin de schele, printre acestea zărindu-se cele trebuincioase ținerii slujbelor. Câteva icoane sunt acoperite cu pânze albe pentru a fi protejate de molozul și materialele care ar cădea pe ele în timpul lucrărilor iar pereții scorojiți de vopsea dau impresia de neîngrijit. Dar se lucrează la restaurare, lucrul cel mai important.

Aici, în fața bisericii este mormântul și crucea fondatorului cimitirului. Citesc cu atenție ce scrie pe cruce și constat onestitatea, simplitatea și banalitatea mesajului transmis, în contrast cu multele alte mesaje mult mai ”savuroase”. Sincer mă așteptam la un alt fel de mesaj, ceva deosebit, ceva care ”să rupă gura târgului”, dar în schimb…. Omul, și nu orice om ci chiar fondatorul acestui cimitir vesel, a scris, într-un mod cât se poate de simplu, că atâta timp cât a trăit a făcut numai bine și că a trăit greu în lume. Trag tare de proprii neuroni, care sunt și ei cam descumpăniți, dar îmi este imposibil să găsesc umorul din acest mesaj, repet, postat pe crucea fondatorului acestui cimitir vesel. Unde-i umorul? Am pierdut şirul semnelor de întrebare. Dar ce mai contează!

Aproape de mormântul fondatorului cimitirului, este crucea care conține, cum s-ar spune, cel mai „tare” mesaj, acela „cu soacra”, care este și cel mai popularizat. Surprinzător dar greu de observat, ochiul și mintea fiind păcălite de comicul mesajului, de pe crucea respectivă lipsește numele celui pentru care a fost realizată. Mda!

Plimbându-ne pe aleile din cimitir, auzim vorbindu-se franceză şi engleză. Străinii sunt ori însoţiţi de un ghid translator ori au cu ei cărţi din care citesc. Cei care sunt cu translator se prind mai greu de ideea mesajului de pe cruce, de multe ori după mai multe explicații lămuritoare, moment în care schițează un zâmbet sau râd încet. Cel mai tare se aud hohotele de râs ale noastre, ale românilor, mesajele fiind mai rapid înțelese și având un impact mai puternic, fiindcă sunt direct grefate pe cultura noastră.

Ne îndreptăm spre ieșire, adică de fapt spre intrarea în cimitir, depinde de unde privești lucrurile, fapt valabil doar pentru cei vii, pentru că în cazul celor adormiți pe veci, cimitirul are doar intrare. Trecem printre cruci și râsete de tot felul, de la chicoteli până la behăituri prelungi și ajungem la căsuța de la intrare. O întrebăm pe vânzătoarea de bilete, de la intrare, despre o carte cu fotografii cu toate crucile şi ni se spune că a avut dar s-au terminat şi costau 250 RON. Am fost îndrumaţi la gheretele de pe lângă cimitir.

Pe lângă cimitir sunt o grămadă de gherete cu suveniruri care mai de care, gherete cu produse autohtone gen plăcinte, clătite, hamburger sau hot dog, cu băuturi alcoolice sau răcoritoare – de toate pentru fiecare de a consuma ceva, în funcţie de impresiile lăsate de vizitarea cimitirului. Sau ba, cum ar zice moroșanul!

Ne oprim să mâncăm câteva plăcinte și să bem un suc. În timp ce savuram delicioasele plăcinte cu brânză, privind pierdut peste cimitir, neuronii, treziți la viață, îmi aruncă mănușa: ”Ce-ai vrea să scrie pe crucea ta? ”

---

VIZUALIZĂRI: 5776 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI