Mănăstirea Alcobaça, imaginea Portugaliei de altădată

TIPĂREȘTE

Să ajungi la Alcobaça plecând din Sintra pare extraordinar de uşor. Pe hartă. Am pornit cu volanul în față, iar copilotul cu tableta pe brațe, căci mi s-a spus că a trecut timpul hărților pe hârtie. Vremea era excelent de frumoasă şi drumul asemenea. Pentru cea care nu conducea. Drumarii portughezi au ştiut să toarne un asfalt perfect, cum noi doar visăm să găsim pe "autostradă" între Bucureşti şi Fundulea. Dar cu tot respectul pe care li-l port trebuie să spun că au desenat prea multe curbe. Şi nu toți şoferii sunt la fel de înzestrați precum Schumacher. Ce-i drept şi responsabilii cu traficul rutier au băgat o grămadă de semafoare în zonele unde şoseaua lua altitudine. Sunt de acord că relieful nu a colaborat şi s-a vălurit la nesfârşit, dar să pornesc în pantă nu-mi face deloc plăcere. Mai ales când colegii de trafic mi se lipeau de bara de protecție, probabil în semn de mare respect pentru "abilitățile" mele în materie de condus.

Am ajuns întregi în localitatea Alcobaça după ce am învățat pe dinafara cântecelul cu "at the next roundabout take the second exit". Chiar la orice răscruce de drumuri trebuia un giratoriu? Dar probabil ei au tradus "Wuthering Heights" prin "Giratoriul vântului". Străduțele urbei erau înguste, aglomerate şi fără nici un spațiu liber să-ți laşi maşina. Am urmat indicatoarele până am găsit celebra mănăstire şi m-am ambiționat să intru în parcarea plin-plinuță. Eu şi încă alți cinci-şase şoferi la fel de optimişti. Nu aş fi putut să parchez nici bicicleta, cu atât mai puțin ditamai Kia, drept care folosind cu elan marşarier-ul am încercat să ies. Ceilalți m-au urmat şi a început un concert de beep-uri până ne-am extras cu toții din parcare şi ne-am răspândit prin alte locuri mai primitoare. Noi l-am găsit pe aproape. Pe la aproape o jumătate de kilometru depărtare.

Mănăstirea Alcobaça ne-a aşteptat liniştită s-o fotografiem din toate unghiurile. Soarele strălucea puternic, doar că se aşezase perfect pentru a lumina partea din spate a ei. Am încercat o negociere din care să rezulte nişte poze mai decente, dar mărețul astru a rămas inflexibil. Aşa cum am citit undeva Alcobaça este una dintre "cele mai notabile şi mai bine conservate exemple de arhitectură cisterciană şi de filozofie spațială". Asta cu "filozofia spațială" trebuia s-o scriu, dar nu puteam să evit ghilimelele căci m-ar fi recrutat pentru Academia Română. Piatra de temelie a fost pusă în 1178 pe pământul donat de regele Afonso Henriques lui Bernard de Clairvaux, viitorul Sfânt Bernard, începându-se construirea primului edificiu gotic din Portugalia. Planul inițial se baza pe forma casei parinteşti din Clairvaux şi urma ideile de simplitate şi austeritate propăvăduite de sfântul Bernard. Desigur lucrările au durat timp îndelungat, însă comunitatea religioasă stabilită aici nu s-a limitat doar la rugăciuni. S-au defrişat păduri, s-au asanat bălți şi mlaştini, s-au plantat vii şi livezi şi chiar s-a săpat un canal pentru a aduce apă din râul Alcoa. Mănăstirea s-a mărit continuu şi considerabil. La începutul sec. al XIV-lea, în timpul regelui Dinis, ea devine cel mai mare aşezământ monahal al Portugaliei. În urma domniei lui Pedro I biserica îşi adaugă monumentele funerare ale regelui şi reginei sale neîncoronate, Inês. În secolul al XVI-lea, pe timpul lui Manuel I, bogățiile cărate de peste mări ajung şi aici, prosperitatea materializându-se în noi dormitoare, ateliere, bibliotecă, noua sacristie şi mai ales Sala regilor. Veacul al XVII-lea aduce influențe baroce şi neo-gotice, care arată că mănăstirea nu este ruptă de arta Europei apusene. Dar ascensiunea este curmată în 1834, când ordinele religioase sunt interzise şi averilor lor nationalizate. Mândra mănăstire s-a transformat pe rând în primarie, tribunal, inchisoare, şcoală, cazarmă, bibliotecă. Din fericire din 1928 a început munca de restaurare pentru a se evita degradarea unui reper al culturii şi artei portugheze.

La prima impresie mi se pare o disproporție între biserică şi clădirea care o împrejmuieşte. Zidurile mănăstirii sunt albe, dar un alb pătat de vreme, cu doar un singur cat şi întrerupte de numeroase ferestre. Totuşi acestea nu sunt nici simple şi nici austere ca pe vremea sfântului Bernard. Biserica are o fațadă mult mai impresionantă, cu două turle ce adăpostesc clopotele. Decorațiuni complicat sculptate şi statui impunătoare dovedesc că barocul nu a trecut fără a lăsa urme şi pe aici. Doar uşa încadrată de ogive uriaşe, fereastra rotundă şi stalagmitele îmbobocite care încadrează terasa de la intrare mai aduc aminte de originea gotică. Intrând realizezi cât de înaltă este, poate şi datorită lățimii mici. Ferestrele lungi care permit luminii să pătrundă şi vremea insorită de aici alungă întunericul care domneşte de obicei în bisericile vechi. Slujba era pe sfârşite şi întreg poporul se ridicase în picioare. Am făcut cu sfială câteva poze, neposedând tupeul unui paparazzo. Pentru o imagine mai clară trebuia aşteptat până când rămâneau doar turiştii.

Aici îşi află odihna veşnică regele Pedro şi iubita sa Inês de Castro, asasinată la Coimbra din ordinul lui Alfonso al IV-lea, tatăl lui Pedro. Ei au fost protagonişti ai unei poveşti de dragoste sfârşită sângeros şi macabru, poveste care a inspirat poeți, scriitori, pictori, numele cel mai celebru fiind al lui Camões. Sarcofagele înțesate de ornamente sculptate, evocând destinul uman şi speranta unei vieți următoare, impresionează de sute de ani pe cei care au şansa să le admire, excepție făcând poate soldații lui Napoleon, care le-au mutilat în timpul unei efemere staționări prin zonă.

Ne-am întors spre casa de bilete şi am început explorarea mănăstirii. Sala dos Reis (Sala regilor) este o cronică a vremurilor trecute ilustrată cu plăci albe de faianță pictate cu albastru. Din partea superioară a pereților ne privesc încruntați regii Portugaliei. Alfons Henriques, supranumit Cuceritorul, cel care a declarat independența Portugaliei, Sancho I şi Alfonso al II-lea cel Gras sunt imortalizați în piatră, implătoşați şi înarmați până-n dinți. Într-alt colț, tot la înălțime, ne întâmpină cu înfățişări marțiale João cel Bun, Duarte "filozoful", Fernando "frumosul" şi Pedro cel Crud, ținând sabia în mână. Vedem apoi doi prelați încoronând pe Afonso Henriques, adică biserica şi monarhia, crucea şi sabia, aducând izbăvirea țării.

Am colindat mai departe prin culoarele lungi şi prin săli austere, alături de alte zeci de vizitatori. Am ajuns şi la bucătărie, cu coşuri de fum înalte precum la Palatul din Sintra, acoperită din 1750 cu faianță de sus până jos şi cu apă curentă, probabil printre călugării mănăstirii fiind şi ingenioşi ingineri.

În mod normal bați drumul până la Alcobaça dacă esti interesat de istorie sau dacă arta se află printre pasiunile tale. Drumul dinspre Sintra sau Lisabona poate părea lung, însă peisajele nu sunt nicidecum monotone, iar destinația merită tot efortul. Prețul pentru acces în mănăstire nu este o avere, iar cumpărând un bilet având incluse mănăstirile din Batalha şi Tomar rezultă şi o reducere. Vizitați Alcobaça pentru o avea imaginea Portugaliei de altădată.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 1081 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI