Cetatea Slimnic - mândră odinioară

TIPĂREȘTE

Această cetate a vizitat-o din întâmplare, pentru că pur și simplu nu aveam habar de existența ei. În continuare veți afla și cum am ajuns să o vizităm.

În drumul nostru de întoarcere de la Sighișoara spre casă, mergând pe DN 14, în localitatea Slimnic din județul Sibiu, am zărit în vârful unui deal (după documentare am aflat că se numește Burgbasch) o cetate, moment în care am încetinit viteza de deplasare a mașinii să văd despre ce e vorba. După foarte puțin timp a apărut un panou informativ care ne indica faptul că este vorba despre Cetatea Slimnic sau Cetatea Stolzenburg. Aceasta este denumirea germană a localității (în română Cetatea Mândra), atestată documentar în anul 1282.

Începuturile cetății trebuiesc căutate în secolul al XIV-lea, când localnicii au construit inițial o capelă gotică. Ulterior au început construcția unei biserici gotice care probabil nu a fost terminată niciodată. Începând din secolul al XV-lea și continuând în următorul, au fost efectuate lucrări de întărire a construcției existente. Întrucât cetatea avea rolul de a apăra drumul Sibiu – Mediaș, pericolul invaziilor turcești explică efectuarea acestor lucrări de întărire în dauna continuării construirii bisericii.

De-a lungul existenței sale cetatea a fost asediată și cucerită în mai multe rânduri. În anul 1706, în timpul luptelor dintre curuți (participanți la lupta antihabsburgică din Transilvania și Ungaria) și lobonți (ostași care luptau cauza Imperiului Habsburgic), cetatea a fost devastată și incendiată. Treptat și-a pierdut orice rol militar, fiind părăsită în secolul al XVIII-lea.

În anul 1717 s-a început renovarea zidurilor și a bisericii, dar lucrările nu au fost duse la bun sfârșit din cauza epidemiei de ciumă care a făcut numeroase victime în rândul sătenilor.

În anul 1959 au fost efectuate lucrări de reparații și conservare a sitului care fusese neglijat foarte mult timp, fapt ce a avut ca rezultat dărâmarea unor ziduri. Cu această ocazie au fost restaurate clopotnița, zidurile și turnul de apărare din nord-vest (informații preluate de pe wikipedia).

Am parcat mașina pe marginea drumului, într-un loc care ar putea fi considerat parcare neamenajată și după traversarea unui podeț, am început să urcăm ușor pe un drum neasfaltat spre cetate, parcurgând o distanță de aproximativ 300 - 400 m până la aceasta. Această distanță poate fi parcursă și cu mașina, însă cred că se justifică decât în situația în care sunt persoane cu probleme locomotorii.

După traversarea podețului, pe partea stângă am lăsat în urma noastră o casă monument istoric în care a locuit poetul de origine slovacă Petőfi Sándor, însă este cunoscut ca poet maghiar. Vis-à-vis de această casă este o biserică evanghelică, pe care nu am reușit să o vizităm întrucât poarta de acces era încuiată.

Continuându-re urcușul prin arșița soarelui am deslușit zidurile cetății. Acestea sunt ”protejate” de un gard din plasă de sârmă, deasupra căreia sunt montate trei rânduri de sârmă ghimpată. Accesul în incinta împrejmuită se face pe o poartă de fier ”obosită” rău (ruptă și ruginită). Am trecut de poarta cu pricina și ne-am apropiat de ruinele cetății ridicate în întregime din cărămidă.

După o scurtă sesiune foto am ocolit cetatea pentru a găsi o posibilitate de acces în interior. Nu după mult timp am sunat la o soneria montată pe ușa din lemn masiv pe care o văzuserăm din drum la venire. Această ușă este singura posibilitate de acces în cetate. Trebuie să fac mențiunea că pe ușă era afișat tariful de acces în cetate, unul modic: 3 lei / persoană.

Ne-a deschis paznicul, am achitat prețul biletelor, iar odată pătrunși în curtea interioară parcă am ajuns într-o lume inedită: zidurile mai bine sau mai puțin bine conservate, un car cu două ghivece de flori, grădina de zarzavaturi, o zonă cu păsări domestice, viță de vie și pomi fructiferi înfloriți. Dacă v-ați gândit că paznicul cetății a amenajat mica gospodărie de aici, ați ghicit. Întrucât acesta locuiește temporar aici, în perioadele în care nu sunt vizitatori (și nu sunt foarte mulți) valorifică astfel timpul pe care îl are la dispoziție.

Am cercetat zidurile cetății, am făcut fotografii și am ajuns la concluzia că se pot vizita doar Turnul Clopotniță și Camera Împăcării.

Am început cu Camera Împăcării unde erau închise cuplurile care intenționau să divorțeze și erau ținute aici până găseau o soluție și se împăcau. Această metodă a dat roade de-a lungul timpului, legenda spune că în Slimnic au fost înregistrate foarte puține divorțuri.

Ne-am continuat periplul și am ajuns la Turnul Clopotniță, care este construit pe trei niveluri. În turn sunt trei clopote, dintre care mai sunt utilizate doar două (cele mici), cel mai mare dintre acestea a ”amuțit” de ceva timp, întrucât s-a fisurat.

Am urcat cu grijă treptele de lemn și am ajuns la ultimul nivel care oferă o panoramă frumoasă asupra curții interioare și a satului. Imaginea care se înfățișează în fața ochilor este foarte frumoasă, să nu o ratați dacă ajungeți aici. Am făcut numeroase instantanee de acolo de sus.

După vizitarea interiorului cetății nu am mai dat un tur al zidurilor exterioare, le-am observat la urcare și am constatat că acestea sunt sprijinite de contraforturi în trepte.

Despre faptul că se impune reabilitarea Cetății Slimnic nu are rost să mai vorbim. Cu toate acestea recomand vizitarea cetății, nu necesită mult timp, nici mulți bani, nici efort. În schimb veți parcurge o filă din istoria acestei mici localități.

Să aveți drumuri bune și vacanțe frumoase!

Webmaster rog atașați următorul videoclip: www.youtube.com/watch?v=7fRC4eetfvQ

---

VIZUALIZĂRI: 1965 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI