La vreme de Iezer

TIPĂREȘTE

6-7 brumar2009

Muntii Muscelului au stat de ceva timp in urma si umbra destinatiilor mele, cuminti si rezervati, tacuti precum zambetul toamnei in prag de iarna, nu mi-au reprosat niciodata lipsa de interes si exaltare pe care, nu de putine ori, am aratat-o, uneori cu nepasare, alteori cu vadita ironie, la posibilitatea unei intovarasiri vilegiaturiste.

Toate la timpul lor, si-au zis, lasand treburile de zi cu zi sa-si urmeze cursul firesc, ingrijindu-se ba de o primavara tarzie, ba de o iarna timpurie, cautand sa-mpace vreun parau mult prea zelos in drumul catre campii, sa-ntretina padurea in starea de farmec si, din cand in cand, sa-si salute prietenii din copilarie, Fagaras si Piatra Craiului, trimitandu-le rotocoale de ceturi afumate-n cetini de brad.

Am urmat calea diminetilor nocturne cu elanul pe jumatate plin de nebanuite clipe muscelene in ziua de sase brumar, intovarasit de o usoara, dar efemera senzatie de gol. A trecut mai bine de un an dela ultima mea excursie solitara si timpul scurs m-a dezvatat oarecum de vechile mele deprinderi. Da, m-am regasit suficient de repede, ceva in mine astepta parca sa-mi reiau vechiul obicei. Inteles de putini si practicat de cativa, mersul solitar imi ofera bucurii si senzatii pe care prea putin ma pricep sa le astern in cuvinte, iar in clipa in care dorinta de a intreprinde astfel de excursii se va estompa, dragostea mea pentru munte se va atenua deopotriva.

Am plecat in ciuda prognozei meteo defavorabile. Desi pe drum am avut parte de un rasarit frumos si de o lumina placuta care sfredelea plafonul de nori in culori rosiatice pana pe culmile domoale ale muntilor Iezer-Papusa, vremea avea sa fie in proportie de nouazeci la suta incetosata, presarata cu o ploaie usoara, insa nu friguroasa.

Ajuns la cabana Voina, mi-am pus repede bocancii in picioare, am luat rucsacul in spate si am parasit masina parcata in zapada de aproximativ 8-10cm grosime, zapada care aveam sa n-o mai gasesc a doua zi la intoarcere, vremea incalzindu-se intre timp.

Inca de acasa mi-am propus sa urc pe traseul marcat cu banda rosie al muntelui Vacarea, in speranta ca vremea ma va ajuta sa fac toata culmea principala a muntilor Iezer-Papusa, neglijati de mine si care, in ciuda faptului ca nu m-au lasat sa-mi duc planul pana la capat, mi-au oferit totusi momente de o rara tresarire launtrica. Urcusul incepe din imediata apropiere a cabanei Voina si urca pieptis, serpuind prin padurea de foioase.

O placuta de lemn ma avertizeaza: Parchet in lucru! Si intr-adevar aveam sa constat ca multi copaci pe care sa afla marcajul erau deja disparuti, insa traseul era usor de urmat, mai ales ca linia drumului forestier, facuta probabil de Taf-uri, era vizibila.

Nu departe de cabana am intalnit mai multe urme de urs, de fapt ele m-au insotit pe o mare parte a traseului: la stana din Vacarea, pe platou si a doua zi la coborare, in padure, pe Piciorul Catunului.

Inceputul de zi mi-a ingaduit sa sper intr-o previziune gresita a vremii. La inceput in fasii, dupa care in cercuri tot mai mari, cerul se deschidea deasupra mea intr-un albastru ce nu-ti lasa ragazul stapanirii de sine. Era revoltator de frumos, discret in maretia lui si ingaduitor in taria lui, sta aninat deasupra sufletului meu parand ca-mi sopteste la ureche: Dar e simplu, urmeaza-mi calea! Calea Cerului!

Dupa aproximativ doua ore si jumatate am ajuns la stana din Vacarea, loc unde am luat prima masa a zilei si am telefonat fetelor mele pentru a le informa de situatia mea, iar dupa alte patruzeci de minute mi-am cautat mai departe de drum.

Piatra lui Crai si Buceagul saltau in departari ca doi calusari neastamparati, haulind unul impotriva altuia, mandrii de podoabele lor, m-au petrecut pana ce negura muntelui mi-a-mpresurat ciubotele. De acum, ceata avea sa-mi poarte ceasurile cu darnicie si, trebuie sa recunosc, tot ea a reprezentat sarea si piperul drumetiei, a fost preaplinul pe care nu as fi fost in stare sa-l refuz niciodata.

Asadar, la vreme de Iezer pe timp de ceata!

Bate-ma vantule,

ia-mi trupul rascopt,

iar negura clipei

atarn-o de-un ciot.

Prinde-ma-n sfichiuri

Si fa-ma naluca,

Iar inima mea

Sadeste-o-ntr-o strunga.

Mai bine de patru ore am tinut culmea prin ceata deasa, orientandu-ma dupa smocurile de iarba care tasneau prin zapada nu demult cazuta si dupa stalpii de marcaj pe care mai mult ii intuiam decat ii puteam urmari. Pe culme isi facea loc cu incapatanare si silueta unui drum foarte accesibil autoturismelor de teren, de fapt, daca nu ma insel, chiar am vazut o fotografie pe Alpinet cu doua jeep-uri aflate undeva pe langa Crucea Ateneului Voinesti. Sunt bucuros ca am ales sa merg pe Iezer-Papusa in aceasta perioada a anului, si, ma gandesc daca nu cumva acest munte este mai fermecator acum toamna la vreme de ceata decat vara, pe timp senin.

Afundandu-ma in zapada pana la glezne, uneori pana la genunchi, iar alteori mergand pe iarba insuficient ninsa sau mai mult viscolita, am atins pe rand varfurile Vacarea, Taratoasa si Catunu, marcate prin momai de pietre, iar in apropierea Crucii Ateneului Voinesti am intalnit indicatorul care imi arata directia pe care trebuia sa o urmez spre refugiul si lacul Iezer, marcaj punct, respectiv cruce albastra. Nu am vazut Crucea Ateneului, dar banuiesc ca am trecut foarte aproape de ea. Mai aveam o ora de lumina si pana la acest indicator nu eram foarte sigur ca am sa pot ajunge la refugiu, mai ales ca la un moment dat ma abatusem cativa zeci de metri dela traseu, dar mi-am dat repede seama de greseala si am revenit pe drumul cel bun. Oricum urmarisem din timp eventualele locuri in care mi-as fi putut monta cortul si chiar gasisem unul potrivit, ferit de vant, intre doua coline.

Am coborat la refugiu prin ceata deasa, facand privirea roata, nu reuseam sa vad la mai mult de cativa metri in orice directie. Am stat locului cateva momente si am reusit sa intrezaresc prin pacla laptoasa silueta metalica a unui stalp de marcaj. Nu a mai trecut mult timp si m-am izbit de imaginea lacului, singuratica si singulara prin aceste tinuturi, arata ca o floare de gheata pe tamplele muntelui.

Iata-ma-s! Priviti-ma, prieteni, la finalul unei zile de brumar, coplesit de nerabdare sa fac prima mea fotografie cu refugiul Iezer, pietrificat adapost al pasilor mei. Intru, arunc o privire fugara si descopar doua camere si un antreu. Camera din stanga, inchisa, este rezervata echipei Salvamont, iar cea din dreapta turistilor, pe cand antreul este folosit ca bucatarie. Ambele camere au sobe pe care eu le banuiesc a fi mai mult afumatori, insa, indiferent de starea lor, nu m-as fi obosit sa fac focul. Curatenia... hmm, mai bine lasa! Imi scot repede echipamentul din rucsac, imi aranjez primul prici din stanga, iar peste saltelele din burete intind foaia de cort sau mai precis footprint-ul pe care imi asez salteaua gonflabila, iar la cap fixez izoprenul pentru a nu lua contact direct cu peretele umed si rece. Dau fuga in antreu si-mi arunc de-o supa, ies din refugiu sa-mi completez rezerva de apa ca doar si pastele tremurau de nerabdare pentru a fi gatite si sfarsesc ascultand muzica folk cu o cana de ceai in mana.

Sambata, 7 brumar 2009, ma trezesc dimineata in jurul orei sase si jumatate, dar inainte de a ma da jos din pat, astept sa se faca lumina afara. Mi-a fost cald peste noapte, ar fi trebuit sa nu-mi iau sacul de iarna ci pe cel de trei sezoane. In cele din urma plonjez in bocanci, ies repede afara curios sa vad cum a mai evoluat vremea peste noapte si ma linistesc: ceata, ei da, o pacla si mai deasa ca in ziua precedenta m-a luat in primire. Foarte bine! Ma intorc la refugiu, ma caut de-un ceai si jertfesc prima masa a zilei.

Dupa o vreme, ies iar din adapost si constat ca ceata dinspre vale s-a ridicat, inspre culme ramanand in continuare in gratii. Ma plimb putin pe langa lac, fac cateva fotografii, mai stau un timp si ma hotarasc s-o iau din loc.

Imi fac rucsacul, mi-l asez in spinare si p-aci ti-e drumul. Adicatelea prin jepi, punct albastru, cel care urmeaza crucea albastra, prin stana din Iezer, este traseul de iarna. Ma dau la vale prin jnepenii inalti cat un papusoi modificat genetic pana ce ma protapesc in apele vaii Izvorul Iezerului.

Traseul marcat urmeaza cand prin apa si pietre, cand prin zapada si este, in aceasta perioada a anului, de-o frumusete intr-adevar musceleana, este un drum pe care-l recomand cu placere, o ruta pe care ar trebui s-o repet macar o data pe an. Apele repezi ale vaii, angajate intr-un joc de-a azvarlita, pot deveni oricand sursa de regenerare a spiritului, iti pot oferi rara ocazie de a-ti regasi cumintenia graiului. Clipocind din piatra-n piatra, zuzuind padurii si involburandu-si cursul in ritmuri siderale, Izvorul Iezerului, se grabeste spre sesuri pentru a primi sarutul marii.

Da, mi-a venit greu sa ma despart de talvegul vaii, insa marcajul ducea spre dreapta catre Piciorul Catunului, strabatand mai departe o zona a padurii cu trunchiuri culcate la pamant, facand mersul anevoios si obositor, dupa care razbea vertiginos spre Gura Catunului.

Nu cu mult inainte de Gura Catunului am intalnit patru persoane bine echipate care urcau la refugiul Iezer, patru baieti, din care doi se deosebeau prin imbracamintea rosie, poate usor spre orange, nu-mi mai amintesc bine. Cert este ca tinuta asta m-a dus putin in eroare si am banuit ca ar fi salvamontisti. I-am intrebat daca este permisa camparea la Cuca, stiind ca unii cabanieri nu sunt de acord sa-ti montezi cortul in apropierea cabanei, dar in momentul in care unul din ei a confundat Voina cu Voineasa am realizat ca sunt si ei in situatia mea.

Am ajuns la Gura Catunului, punct unde se bifurca spre stanga (cum cobori) traseul de iarna spre lacul si refugiul Iezer, marcat cu cruce albastra, dar si spre fosta cabana Batrana, ajunsa o ruina, iar de aici am continuat pe drumul forestier pana la cabana Plai. Era ora unu dupa-amiaza cand m-am indreptat spre cabana Cuca, iar ploaia usoara pe care am uitat sa o amintesc era deja trecuta. Am mers incet, pe drum am intalnit un barbat si o femeie care strangeau piatra pentru casa, iar in fata cabanei m-am oprit pentru cateva fotografii. In cabana, lume bine dispusa, se servea masa si mi s-a oferit si mie cu darnicie o ciorba de legume din partea casei. Nu m-au lasat sa o platesc, fapt pentru care le-am multumit si o fac in scris si aci. Am zabovit cam o ora, ciorba si o ciocolata neagra m-au intremat indeajuns. Am vorbit cu persoana care parea ca ingrijeste de cabana pentru a ma caza, dar nu mai erau locuri decat in pod. Nu ma deranja absolut de loc, insa cand am aflat motivul pentru care locurile erau ocupate, am fugit ca dracu de tamaie. Era ziua unui salvamontist, probabil un sarbatorit de Sfintii Mihail si Gavril, urma sa se tina o petrecere in seara respectiva, iar planurile mele cu odihna pentru noaptea ce avea sa vina erau total compromise. Nici varianta camparii nu ma mai multumea pentru ca, desigur, galagia nu ar fi ramas numai in interiorul cabanei, mai ales ca deja unii gustasera din licoarea de pruna si nu mai aveau o atitudine ca sa-i zic domestica. Asa ca am facut stanga-mprejur si m-am indreptat spre masina lasata in parcarea din fata cabanei Voina, in timp ce pe drum m-am intalnit cu masina salvamontistilor si cu o alta transportand pe plafon cativa din actorii comediei onomastice.

Nadajduiesc ca s-au distrat omeneste! In rest, oameni buni, n-am ce zice!

Plaiurile muscelene au redesteptat in mine mersul solitar, mi-au sadit in calcaie dorul de duca si mi-au starnit in suflet vartejul pelerinului fara tinta. Ei da, aceste locuri, au dat culoare zarii mele, s-au intrupat in patima mea ca lutul pe roata olarului.

Va las meleaguri dragi, sa ne revedem cu bine!

---

VIZUALIZĂRI: 2290 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI