Bucuria de a călători: drumul de la Râmnicu Vâlcea la Drobeta Tr. Severin prin Herculane

TIPĂREȘTE

Frumoasă ţară avem! Dacă n-ar fi aşa, în august aş fi stat acasă la aer condiţionat şi telenovele la TV. De ani de zile mă încerca dorinţa de a vizita cazanele Dunării. Pe vremea când am fost noi într-un circuit care cuprindea şi Orşova (1979) nu-ţi puteai imagina o croazieră pe Dunăre din cauza graniţei cuYugoslavia. Pe traseu erai legitimat şi cu portbagajul răvăşit. ˝Acum e momentul˝ ne-am spus aşa că am plecat spre Orşova dar nu ca tot omul econom la benzină, ci pe un traseu mai cu moţ adică Bucureşti- Râmnicu Vâlcea- Târgu jiu- Herculane- Orşova. Auzisem eu ceva despre peisajele de sub munţii Godeanu şi trebuia musai să le văd (probabil că must see vine de la musai). Cum ˝ primo vivere deinde filosofare˝ de cum am terminat cu momentele de reculegere de la Arhiepiscopia Râmnicului, ne-am prăbuşit într-un restaurant la vreo două-trei sute de metri de vila în care eram cazaţi. La ora patru după amiaza pe caniculă, când soarele te bate în cap, nici c-aş fi mers mai departe.

Restaurantul Hanul Haiducilor din Râmnicu Vâlcea.

Este situat pe strada Carol cu ieşire pe Calea lui Traian în apropierea vilei Victoria vezi impresii unde am fost cazaţi. Terasa la care am servit masa dar şi interiorul sunt decorate în stil tradiţional românesc. Pereţii localului sunt din cărămidă şi lemn iar mobilierul şi decoraţiunile exterioare sugestive: mese de brad masiv acoperite cu ştergare ţesute în casă, scaune confortabile tot de lemn dar cu perniţă, pardoseala de scândură, diverse obiecte din economia rurală: fier de călcat cu mangal, putinei, ladă de zestre, multe plante. Pe pereţi sunt costume naţionale, străchini pictate, spice de grâu, ghirlande de flori, întregul ambient este plăcut şi cu gust decorat. Localul are o capacitate de 15 locuri, din care 70 pe terasă. La ora la care am ajuns noi, patru după amiaza, erau câteva mese ocupate pe terasă şi singura chelneriţă care servea acolo ne-a adus repede meniul şi două sticle de bere rece fără alcool, aşa cum obişnuim la drum. Meniul, tradiţional românesc era foarte bogat iar preţurile destul de mici. Soţul a comandat o ciorbă de fasole cu costiţă afumată şi patru mici-mari iar eu am poftit la sărmăluţe de varză cu mămăliguţă. Ciorba şi micii au fost delicioase iar cele patru sărmăluţele foarte gustoase erau atât de mari încât puteau sătura două persoane. Singurul reproş este că am aşteptat foarte mult comanda, cred că vreo trei sferturi de oră, ori presupun că nu au făcut sarmalele atunci iar o mămăligă pripită se face în zece minute. Patronul ar trebui să ştie că unii clienţi se grăbesc şi vin doar să mănânce. Ne-a costat puţin, 70 lei inclusiv bacşişul.

De la Râmnicu Vâlcea la Târgu-Jiu

Distanţă de 115 km am parcurs-o pe DN67, carosabil bun, drum molcom printre dealuri împădurite. Salba de mănăstiri aflate la câţiva kilometri de şoseaua principală te invitau să le vezi: Horezu, Polovragi, Bistriţa, Arnota. Le vizitasem în 2013 cu ocazia drumului pe transalpina, cât şi trovanţii (muzeul în aer liber de la Costeşti) şi vestitele cule de la Măldăreşti. Despre toate acestea am scris la timpul potrivit. Acum, scrutam alte zări.

Târgu Jiu.

A fost o surpriză plăcută pentru noi după zeci de ani în care n-a intrat în cărţi şi nu l-am mai vizitat.. Oraşul este foarte înverzit iar centrul bine sistematizat este presărat cu parcuri şi fântâni arteziene. Casele vechi, boiereşti, construite în stil brâncovenesc sunt îngrijite, în ele fiind sediile unor instituţii. Blocurile noi nu distonează cu locuinţele de patrimoniu. Ce ne-a derutat a fost Coloana Infinitului pe care am văzut-o în 1975. Pe atunci era înconjurată de clădiri, unele modeste, altele ale unor oameni de vază, implantate fără nicio sistematizare, în orice caz nu avea perspectivă. Acum am găsit-o în mijlocul unui parc foarte mare amplasat în linie dreaptă cu Grădina Publică unde se găsesc Poarta sărutului, aleea Scaunelor şi Masa Tăcerii. Din ansamblu mai face parte şi biserica Sf. Apostoli Petru şi Pavel sfinţită în 1937 (arhitect Antonescu). Împreună cu celelalte monumente, biserica este amplasată pe axa vest-est a oraşului lungă de de 1.2 km şi care porneşte de la Jiu şi se termină cu Masa Tăcerii aşezată la înălţime. Întregul ansamblu monumental creat de Brâncuşi în 1935-1938 este un omagiu adus ostaşilor care au luptat să apere defileul Jiului în 1918. Amenajarea nouă peisagistică şi restaurarea sculpturilor a fost realizată cu ajutorul Fondului Mondial al Monumentelor, Băncii Mondiale şi fonduri locale în 2000-2003. Tot în Târgu Jiu am întâlnit într-un parc central un monument dedicat eroilor revoluţiei din 1989 alături de o placă pe care erau scrise numele celor 15 eroi.

De la Târgu Jiu la Baia de Aramă.

Pe o distanţă de 45 km am mers pe DN67D, peun drum la fel de bun ca cel anterior. La 20 km de Târgu Jiu se făcea o bifurcaţie către Cheile Sohodolului. N-am putut să nu-mi amintesc cum în 1975 era să ne ia apa (la propriu) şi să ne mănănce ursul (la figurat). Întinsesem cortul în faţa cabanei. Peste noapte a început o ploaie cu tunete şi fulgere şi un şuvoi iute de apă strecurându-se pe sub cort ne-a silit să-l părăsim şi să ne ascundem de urgie într-una din căsuţele de lemn ale cabanei. Nu conta că ne-am înghisuit doi adulţi şi doi copii mari în paturi de 70 cm lăţime. Esenţial era că nu ne mai ploua. Dimineaţa când am deschis uşa am văzut nici la 20m un ditamai urs cotrobăind într-o ghenă de gunoi. La un moment dat ni s-au intersectat privirile. Am tras imediat uşa şi am ieşit cu toţii din căsuţă abia pe la prânz. Am stat vreo două zile acolo aşteptând să se retragă apele. Sohodolul se umflase, depăşea podeţul de acces şi Dacia 1100 nu putea trece prin apă. Gata cu memoriile. Am trecut prin comuna Peştişani unde la o distanţă de 3 km în satul Hobiţa se află casa memorială Ctin Brâncuşi, am depăşit localitatea Padeş în care în 1821 Tudor Vladimirescu a citit proclamaţia prin care chema tot norodul să se ridice împotriva asupritorilor. La jumătatea drumului dintre Târgu Jiu se face o derivaţie de 3-4 km spre mănăstirea Tismana. Aceasta a fost construită în 1380 de călugărul sârb Nicodim care era şi ctitorul mănăstirii Vodiţa de lângă Orşova. La Tismana el a infiinţat o şcoală de caligrafie şi copişti pentru călugări. Înainte de 23 august 1944 într-o peşteră la Tismana a fost ascuns tezaurul României ca să nu cadă în mâinile ruşilor. Curând am ajuns în Baia de Aramă. Aici aveam de ales pentru Drobeta Turnu Severin unde ne oprisem cazare între un drum mai scurt DN67 de 62 km şi altul pe sub munţii Godeanu pe DN67D până la Băile Herculane şi apoi pe E70 până la destinaţie, în total cca. 130 km. Mai e vorbă? Mai ales că pe vremuri, de la Băile Herculane în sus până la Baia de Aramă era numai un drum forestier peste care nu am trecut...

Drumul pe sub Godeanu

Cu mâna pe inimă, sunt sigură că toţi car au mers pe tronsonul ăsta de drum zic că e o minunăţie. Am mers zeci de kilometri prin pădure, urcând serpentine în ac de păr, uneori având senzaţia că suntem deasupra pământului. Şoseaua a urcat atât de mult, încât de pe la satul Godeanu care ţine de comuna Obârşia Cloşani, mi s-au desfundat urechile. Uneori stâncile erau atât de apropiate încât te întrebai dacă lasă maşina să treacă. Am oprit în dreptul unei fântâni şi imediat în apropiere în faţa ochilor s-a desfăşurat o panoramă superbă a podişului, întreaga depresiune Drobeta Turnu-Severin până în dreptul Cazanelor Mari. Cred că eram în apropiere de a Şaua Mazdronea cea mai înaltă altutudine a şoselei, 1050 m. Am trecut prin Parcul National Domogled- Valea Cernei care are o arie protejată de 60000 ha în judeţele Caraş- Severin, Mehedinţi şi Gorj. Pentru amatorii de turism adevărat (cu piciorul), accesul se face din Băile Herculane, Izverna sau Motru. Sunt 29 de trasee turistice care te duc la peşteri, cascade, păduri cu pin bănăţean şi cătune izolate abia cu câteva case. Mulţi useri de pe afa au drumeţit pe Valea Cernei şi. au venit entuziaşti. Felicitări! La vreo 10 km de Băile Herculane se desfăşura lacul de acumulare Prisaca lung de vreo 5 km legat de barajul şi hidrocentrala de la Băile Herculane. În lacul Prisaca se pescuieşte, te poţi plimba cu barca şi poţi face sport. Erau adunaţi mulţi oameni la tonete cu cârnaţi, mici şi bere într-un punct central al malului.

Şoseaua a fost bună până la vreo 20 km mai sus de Herculane la confluenţa cu Cerna şi unde se întâlneşte cu DN66A. Tocmai unde era mai frumos, în loc să urmăreşti cum se strecoară Cerna printre pietre, cu albia când mai lată, când mai îngustă, tocmai acolo şoferul trebuia să fie atent la asfaltul cârpit prost, cu gropi şi cu proeminenţe care trebuiau ocolite. Am evitat Băile Herculane pe care am preferat să le păstrez în amintire aşa cum erau pe vremuri, o staţiune de top la care era o problemă de pile şi relaţii să obţii un bilet la tratament. Ne-am grăbit spre Orşova aflată la o distanţă de 22 km. Sigur că de cum am ajuns pe E70 ni s-a părut că suntem pe cea mai modernă autostradă.

Orşova

Am vizitat-o de două ori: prima dată oraşul vechi în 1962 cu ocazia unei excursii la Ada -Kaleh şi a doua oară oraşul nou în 1979. De Orşova veche nu mi-aduc aminte pentru că pe vremea aceea nu făceam decât fotografii cap- bust şi nu eram interesată să pozez ˝degeaba˝ case şi natură. Ca o compensaţie am postat o carte postală din Orşova veche găsită pe net. Ca istorie, prima atestare este existenţa castrului roman Dierna construit după cucerirea Daciei. Datorită importanţei sale strategice în clisura (strâmtoare) Dunării, în Evul Mediu Orşova a fost stăpânită de români în timpul lui Litovoi, de unguri sub Iancu de Hunedoara, de turci din 1526 şi apoi de austrieci. Din 1919 aparţine României. A fost locuită din paleolitic, urme ale acestei perioa (unelte, arme) fiind expuse în Muzeul Regiunii din Drobeta Turnu Severin. Începând cu 1966 are loc strămutarea populaţiei inclusiv din trei sate limitrofe. Vechea vatră a oraşului a fost acopertită de lacul de acumulare în 1970. Orşova nouă este situată la înălţime, pe malul lacului de acumulare în zona de vărsare a Cernei în Dunăre pe terasele Dunării, Cernei şi ale munţilor Almajului. Frumuseţea oraşului nu este dată de blocurile cu patru sau mai multe etaje şi schema stradală modernă, ci de poziţionarea lui în amfiteatru urmând denivelările reliefului. Ca efect artistic deosebit este oglindirea oraşului pe timp însorit în apele Dunării. De cum am intrat în oraş am văzut turla unei biserici pe un deal împădurit. Mi-am adus aminte că acolo ne-am cazat în 1979 într-o căsuţă de lemn şi că locaţiei i se spunea ˝ la biserică˝. Am întrebat un localnic dacă acolo e un hotel şi mi-a spus uşor contrariat˝ Nu, acolo e schitul Sf. Ana˝. Misterul urma să-l dezleg a doua zi pentru că la ora aceea ne era foame şi trebuia să mâncăm ceva.

Restaurantul Pescăruş din Orşova

Am străbătut Orşova de-a lungul ei, cu ochii după un restaurant. La un moment dat am văzut o clădire care parcă ţâşnea din mijlocul Dunării. Era restaurantul Pescăruş amplasat în golful Cernei pe o limbă de pământ care înainta în Dunăre. Am intrat prin parcul Dragalina, destul de amenajat şi din care vedeai superba panoramă a Orşovei şi ne-am instalat la o masă pe terasă. Sub copertina care ne adăpostea de razele incandescente ale soarelui, cu un vânticel răcoritor venit dinspre Dunăre aveam în faţa privirii întreg oraşul. Priveliştea era splendidă cum veţi vedea din poze. Dunărea scânteia în jocuri de lumină şi în depărtare pe un deal înpădurit era misteriasa turlă de biserică. Teoria ca teoria dar practica ne omoară. Obosiţi fiind de drum, nici nu ne-am dat seama când a trecut timpul. Soţul comandase o ciorbă de peşte, aşteptându-se la consistenţa şi gustul celei mâncate la întâlnirea AFA din deltă. Nici vorbă, adică slabe urme de peşte iar ca gust era o zeamă oarecare. Ca fel doi soţul, conservator, a comandat patru mici şi am convenit să luăm în doi o porţie de somn la grătar despre care chelnerul ne-a spus că este de peste 300 gr şi foarte săţioasă. Eu urma să mai mănânc două clătite cu dulceaţă. Nu spun cât am aşteptat că mi se lungiseră urechile de foame. După ce a trecut ora de aşteptare a venit cu nişte mici jegăriţi şi sleioşi iar somnul nu era grătar, ci pane, nu avea 300 gr. ci era doar o bucăţică împărţită în două. Clătitele erau tari, probabil nu de ieri, ci de alaltăieri dar berea a fost rece şi cafeaua bună. Ne-a costat cu bacşiş (oare de ce l-am dat?) 95 lei şi am plecat nesătui. Nu spun că am văzut chelnerii în sala de restaurant care fumau şi stăteau la taclale indiferenţi la clienţii care aşteptau resemnaţi.

După ce am părăsit fără regrete restaurantul ne-am îndreptat spre Drobeta Turnu-Severin, E 70, 28 km, drum impecabil. Pe drum am oprit în port unde ne-am interesat de croazierele pe Dunăre pentru a doua zi. Un particular a vrut să ne ia pe loc cu şalupa lui contra sumei de 60 lei/ persoană dar am refuzat. Consideram că e mai sigur cu vaporaşul mai ales că era la jumătate de preţ 30 lei/ persoană şi avea o cursă programată pentru ora 13. Asta ne dădea timp să vedem ce era de văzut în jurul Orşovei.

-va continua-

---

VIZUALIZĂRI: 2092 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI