Pe Transalpina, după 12 ani

TIPĂREȘTE

În septembrie 2011, atunci când am fost pentru prima oară pe Transalpina și ne-am promis că vom reveni, nu știam că aveau să treacă nu mai puțin de 12 ani până când această promisiune să se poată îndeplini. Și nu știam nici că altele - cu totul altele - vor fi împrejurările în care voi ajunge să revăd Transalpina.

Și, iată că în vara acestui an (august 2023) un mic circuit de numai două zile, avea să mă poarte nu doar pe Transfăgărășan pe care nu-l străbătusem niciodată în întregime, ci și pe Transalpina - cea mai înaltă șosea din România, pe care nu o mai văzusem de 12 ani.

Cea de-a doua zi a circuitului era destinată Transalpinei și întoarcerii acasă. Cazați la Gasthof Sara - Sibiu, după micul dejun ne-am îndreptat spre Sebeș, punctul de început al Transalpinei cunoscută și sub numele de Drumul Regelui. La Barajul Oașa, important punct de popas, cu amenajările de rigoare, era mare aglomerație. Abia ne-am putut strecura cu autocarul printre oamenii înghesuiți în fața tarabelor cu gustări și cu suveniruri și printre mașinile parcate haotic pentru a vira la dreapta și a ne încadra pe drumul forestier care duce la Mănăstirea Oașa. Pentru că în programul excursiei noastre figura și o vizită la Mănăstirea Oașa - așezământul monahal situat pe malul Lacului de acumulare Oașa, la poalele Munților Șureanu, în poiana denumită Poarta Raiului.

Abia la întoarcere am făcut și noi un popas la Barajul Oașa. Am admirat și am fotografiat lacul de acumulare, cel mai mare de pe râul Sebeș, străjuit de păduri de brad. De pe baraj, în depărtare, dincolo de întinderea de apă, înconjurate de verdele pădurii, se disting turlele bisericii de la Mănăstirea Oașa.

Lacul Oasa, situat la altitudinea de 1259 m, a apărut după construirea barajului, în anul 1979. Întins pe o suprafață de 441 ha, având o lungime de 6 km și acumulând 136 milioane m3 de apă, Lacul Oașa este cel mai mare dintre lacurile de acumulare amenajate pe cursul râului Sebeș. La aceste date tehnice se pot adăuga și altele. Barajul de 300 m lungime are înălțimea de 91 m, lățimea la bază de 250 m și lățimea la coronament de 10 m.

În zi de weekend, mai ales vara, popasul de la Barajul Oașa este foarte aglomerat. În plimbarea lor pe Transalpina, turiștii opresc aici nu doar pentru o clipă de relaxare în peisajul fermecător, ci și pentru o partidă de pescuit, apele lacului oferind pescarilor norocoși frumoase exemplare de păstrăv și boiștean.

De la Barajul Oașa, ne continuăm traseul în urcuș, spre Pasul Urdele, cel mai înalt punct al Transalpinei (2145 m). Mai înainte de a ajunge acolo, ca tot omul flămând și obosit de drumul lung, facem și noi un scurt popas la Stâna Ștefanu. Am fi vrut să fie unul mai lung, dar aglomerația de acolo ne-a descurajat. Cozile de la "tocan de oaie", bulz ciobănesc și alte preparate la grătar, dificultatea de a găsi locuri la mese (grupul nostru număra nu mai puțin de 45 persoane), chiar și așteptarea la toalete ne-a făcut să ne dorim a pleca mai repede de acolo. În scurtul popas, am avut totuși răgazul unui tur de orizont, fotografic. De asemenea, am admirat decorul rustic și șubele mițoase, ciobănești, cu care unii turiști chiar se înveșmântează pentru a se fotografia. Pasionații de etnografie au ocazia să vadă în dreapta întrării coliba oierului în care este expus tot ceea ce-i este necesar ciobanului la stână.

În autocar, ghida ne povestise că Stâna Ștefanu - o afacere de familie - a fost incendiată în noiembrie 2020, dar că a renăscut din propria cenușă, circumstanțele incendiului rămânând totuși neelucidate, neclare cel puțin pentru noi, oamenii de rând. Îmi amintesc de Stâna Ștefanu pe care am văzut-o acum 12 ani. Mai modestă decât acum, mai puțin aglomerată decât acum, dar la fel de primitoare. Măgărușii pe care i-am văzut atunci păscând în jurul stânei, cuminți și fotogenici, acum pășteau (ei sau urmașii lor) în loc mai îndepărtat de stână, dar tot aproape de șosea, făcând bucurie celor mici, dar și celor mari care se buluceau să-i fotografieze.

Fără a ne fi potolit foamea, dar plini de speranță în urma celor aflate de la ghidă, am pornit mai departe și am făcut un popas la "Terasa Bunicului". Un popas adevărat. Și aici sunt tarabe ale comercianților, cu o variată ofertă (suveniruri și produse alimentare - jumări, șorici, siropuri din fructe de pădure, gem, ciocolată de casă, porumb fiert sau copt, cozonac secuiesc, dar și pastramă de mistreț sau cerb). De asemenea sunt mai multe locuri unde poți servi masa. Unele sunt acoperite, dar există și o terasă descoperită, destul de mare, cu multe mese lungi, din lemn. Comanda și plata se fac la bar, acolo unde este afișat un meniu cu tot felul de bunătăți specifice: ciorbe (văcuță, perișoare), fasole cu ciolan afumat, tocăniță cu mămăligă, cârnați, ceafă de porc, precum și diverse băuturi. Fiind prea multe, nu am reținut prețurile. Tot la bar - bineînțeles, cu așteptare la coadă - se comandă și se plătesc preparatele care se pregătesc la grătarul de afară - bulz ciobănesc, diverse fripturi și cartofi prăjiți.

Absorbiți de frumusețea locului, preocupați de alegerea preparatelor și găsirea unui loc la masă, unii nici nu au observat că un nor mare și negru ne dădea târcoale. Curând cerul a fost brăzdat de fulgere urmate de tunete la început mai timide, apoi din ce în ce mai hotărâte. Am dat fuga la autocar, adăpostul nostru cel mai sigur. Și bine am făcut pentru că în curând stropii grei de ploaie și-au făcut apariția. Priveam de la geam cum printre stropii de ploaie apăreau mici boabe de gheață care, treptat s-au mărit ajungând cât o alună, albind totul în jur. De la 24̊ C, temperatura a scăzut brusc la 12̊ C.

După ce s-a mai potolit furia naturii, pentru că și timpul nostru de popas expirase, am continuat urcușul spre Pasul Urdele (2145 m) cel mai înalt punct al Transalpinei. Ar fi trebuit să oprim și acolo pentru peisaj și pentru fotografii, dar, speriați de ploaie, nimeni nu a mai dorit un nou popas. Am continuat și în curând Rânca, stațiunea devenită atât de populară, cu vilele sale viu colorate, a apărut la orizont. Am străbătut-o în goana autocarului și am revăzut doar din deplasare Pensiunea Kallisto care ne-a găzduit în 2011 și Pensiunea "Valea Mariei" unde am servit masa atunci. De asemenea, am văzut pentru prima oară tiroliana și instalația de telescaun.

De la Rânca până la Novaci, acolo unde faimoasa Transalpina - DN67C - ia sfârșit, drumul a decurs normal. A urmat Horezu, Râmnicu Vâlcea, Pitești și București, drum arhicunoscut și mult bătut - în ambele sensuri - de automobiliștii amatori de ieșiri în weekend.

În încheiere, pentru a completa articolul, câteva cuvinte despre cel mai înalt drum al României. Sper să nu deranjez dacă voi prelua un fragment din vechiul meu articol Prin Rânca, spre Transalpina scris în septembrie 2011.

I s-a spus "Drumul Regelui" pentru că în urma unor lucrări de reamenajare, în anul 1938 Regele Carol al II-lea s-a încumetat să-l inaugureze străbătându-l în întregime, o singură dată în viața lui. Acest drum, de fapt o cărare anevoioasă care tăia Carpații făcând legătura dintre Transilvania și Oltenia, a avut importanță atât pentru oștirile romane în expansiunea lor către Dacia, cât și - mai târziu - pentru nemții care, din necesități impuse de ambele războaie mondiale, l-au reconstruit și reparat.

Pentru strămoșii noștri această cărare dificilă a însemnat dintotdeauna calea migrării periodice a păstorilor și turmelor de oi - primăvara spre munte și toamna spre șes - atunci când crestele alpine nu mai puteau asigura hrana pentru animale. De aceea l-aș numi "Drumul Transhumanței". Sau "Drumul Bejeniei" dacă facem referire la perioada de impunere forțată a religiei catolice în Transilvania când familii întregi erau nevoite să-și părăsească locurile de baștină pentru a-și păstra neștirbită tradiția. Istoria consemnează episodul în care localnici din Jina, ungurenii, în frunte cu preotul satului, au traversat crestele abrupte pe "Poteca Dracului" stabilindu-se în sud și ducând cu ei tradițiile, portul și ocupația.

Dacă în urmă cu 12 ani am străbătut doar parțial Transalpina - de la Novaci până la Obârșia Lotrului - de astă dată am avut prilejul să văd în întregime "șarpele gri al Parângului" urcând și coborând, urmând înlănțuirea de serpentine (multe dintre ele în "ac de păr"), târându-se la peste 2000 m altitudine.

Atunci, reabilitarea drumul nu era finalizată. Lipseau parapeții, semnalizările luminoase și marcajele, dar circulația era parcă mai lejeră. Între timp au mai apărut parapeți în porțiunile mai dificile, iar drumul bun, asfaltat este marcat în cea mai mare parte cu galben. Cu atenție, se circulă totuși foarte bine. Asfaltul bun și pantele moderate, permit oricărui tip de autoturism o plimbare spre și prin înălțimile munților României.

---

VIZUALIZĂRI: 828 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI