De la Campulung spre Sighet prin pasul Prislop

TIPĂREȘTE

Stiam ca drumul DN18 de la Iacobeni la Moisei prin pasul Prislop este prost dar cu cateva saptamani inainte de excursie mi-au cazut ochii pe cateva articole incurajatoare din presa locala. Acestea anuntau ca in martie se reluasera lucrarile de reabilitare. “Bun, mi-am zis, acum este sfarsitul lui iunie, vom avea asfalt ca in palma” (in palma nu avem asfalt dar asa se zice). Mergand pe firul informatiilor imediat m-am desumflat pentru ca firmei israeliane Saphir care castigase licitatia i se reziliase contractul si era somata sa-si ia jucariile (utilajele) si sa plece. M-am umflat din nou cand am citit ca prefectul a spus “sa facem totul (parca am mai auzit expresia asta) si saptamana viitoare (adica pe la 1 iulie, exact cand treceam noi pe acolo) sa pornim lucrarile cu forte proprii”.Dupa ce trei zile am stat intr-o stare euforica, un gand pervers a inceput sa ma roada. ”Pai daca astia incep sa lucreze, sa faci slalom printre utilaje mari si gropi e cu mult mai rau decat daca ai avea de a face numai cu gropi”. Dorinta noastra de a manca un bulz ca acum 50 de ani la Borsa, incepea sa piarda din contur. Atunci mi-a venit o idee. Am dat telefon la primaria de la Carlibaba si apoi la cea de la Borsa sa intreb care e situatia. ”Puteti trece, mi s-a spus, dar incet si cu grija ca altfel va rupeti masina.“ Nu voiam sa rupem masina asa ca ne-am hotarat sa mergem incet si cu grija.

Aveam posibilitatea ca din Iacobeni sa luam drumul prin Vatra Dornei-Bistrita pe E58, apoi pe un drum bunisor DN17C pana la Moisei si de acolo doar cativa kilometri pana la Borsa, dar noi nu, pasul Prislop am zis, pasul Prislop l-am trecut. Primii 30 km pana la Iacobeni i-am fluierat. Urmatorii vreo 70, sa-ti bati copiii nu alta. Sotul mergea cu vreo 40-50 km/ora cu capul in pamant sa dibuiasca si sa evite gropile iar eu admiram natura si-i faceam observatie din cand in cand ca de ce nu cade in extaz in fata peisajului? Dupa pasul Mestecanis (1100 m) a urmat comuna Ciocanesti, una din cele mai frumoase asezari din Romania. Situata la poalele Suhardului, strabatuta de apele Bistritei aurii, comuna este renumita pentru incondeierea oualelor de Paste dar si a caselor pictate la exterior in motive geometrice si culori tari: rosu, negru, verde, galben, aceleasi cu care se vopsesc ouale. Comuna a obtinut titlul de satul cultural al Romaniei si este considerata in totalitate un muzeu.

Ce sa va mai spun? Ca la doi-trei kilometri intalneai cate un panou pe care scria ”Pericol de accidente 10 km”, atat de dese erau ca daca adunai toate avertizarile astea mintenas ajungeai la Viena sau mai departe,ca pe vremuri cu raportarile agricole care insumate depaseau granitele tarii. Mergeam printre gropi, uneori n-aveai ce face si nu aveai cum sa le ocolesti pentru ca erau din sant in sant, urcam serpentine de serpentine, - cam singurei pe sosea -, pana am ajuns intr-un tinut de vis, pasul Prislop (1417 m). Chiar in creasta lui se profila pe cer o biserica alba cu mai multe turle in spatele careia era pitita o bisericuta veche de lemn. Mai era o casa impunatoare cu etaj, probabil de oaspeti. Se lucra inca la interioarele bisericii mari iar in curte era mare vanzoleala. In mijlocul piatetei era un monument care marca altitudinea, pe laturi o cabanita de vara in care energia electrica era data de panouri solare si cateva tarabe cu artizanat si produse naturiste. Am inceput sa coboram serpentinele in ac de par si desi drumul era la fel de prost, ne obisnuisem cu el, doar niciunul dintre noi nu ne nascusem pe autostrada. Am ajuns la Borsa despre care am scris in reviewul precedent, v. aici. Regretul meu e ca n-am fost la Cascada Cailor si nici n-am mai dispus de o zi sa luam mocanita din Viseul de sus pe valea Vaserului.

Am plecat spre Moisei pe un drum parca ceva mai bunisor. Comuna Moisei este aproape tot atat de mare ca si Borsa, numai pe sosea intinzandu-se peste zece kilometri. In Moisei, barbatii lucreaza in cateva fabricute de cherestea iar femeile la confectionarea portului popular, cergilor, stergarelor pe care le vand in tara sau le exporta. In decursul istoriei a avut un rol deosebit fiind atestat documentar din 1213. Moisei a facut parte din cnezatul lui Bogdan din Cuhea. In 1345, moiseenii au infrant pe navalitorii tatari si drept recompensa unii dintre ei au fost inobilati de regale maghiar. In Moisei a functionat episcopia Maramuresului intre 1390 si 1730. Bisericuta de lemn din Moisei a fost ridicata inainte de 1600. In octombrie 1944 in Moisei a avut loc un eveniment tragic. Inca din 1943 ungurii adusesera in localitate detasamente de munca fortata de romani din partea ocupata a Transilvaniei. Acestia construiau cazemate la bifurcatiile drumurilor menite sa opreasca ruperea liniei de front. In octombrie 1944 ca raspuns la intoarcerea armelor de catre romani, trupele hortiste au inchis 31 de romani in doua case de la marginea Moiseiului si i-au mitraliat prin ferestre. Au murit 29 dintre ei, un supravietuitor a inebunit si un altul scapat cu viata a povestit cele intamplate. Pe locul unde a fost masacrul, sculptorul Vida Geza a ridicat un monument emotionant: 12 stalpi dispusi circular din care zece se termina cu masti iar doua au chipuri de oameni. Mastile reprezinta drepturile romanilor incalcate sub ocupatie. Pentru a ajunge la monument se urca 44 de trepte care simbolizeaza anul in care a avut loc masacrul. Pacat ca amplasamentul monumentului nu are perspectiva si desi este pe soseaua principala cu usurinta il poti rata.

Mai departe spre Sighet aveam de ales intre doua drumuri: pe valea Viseului mai la nord, drum intr-o stare excelenta sau pe valea Izei, drum deasemeni asfaltat, acceptabil ca si terasament dar pe care erau insirate ca niste perle pe un colier, bisericutele de lemn maramuresene: biserica din Sacel, din Dragomiresti, cea a lui Bogdan Voda, cea din Ieud, Botiza, neasemuita Barsana, svelta Peri din Sapanta cat si altele au fost rasplata drumului pe care l-am facut in MaramuresEra duminica spre pranz si bisericile erau pline de credinciosi. Pana si in pridvor, femei ingenunchiate ascultau slujba. Majoritatea erau imbracate intr-un costum popular foarte putin modernizat: ii albe ca neaua, brodate si cu maneci bufante si fuste crete cu floricele. Femeile batrane tineau de mana copii imbracati in straie populare. Ii duceau la biserica si-i pregateau in acest fel ca prin credinta sa razbata peste tot ce li se va intampla in viitor. Ma urmareste privirea candida a unui baietel ascuns in bratele bunicii pe care am reusit sa-l fotografiez. In fata acestor biserici la terminarea slujbei oamenii se intalneau, vorbeau si plecau impacati spre case. Barbatii pe biciclete mergeau sa ciocneasca intre ei o palinca iar femeile sa mai stea de vorba despre soacre sau nurori, dupa caz. In toate fotografiile pe care le-am facut in fata acestor biserici, respira forta comunitatii care si-a pastrat aceleasi obiceiuri de sute de ani, rezistand prin credinta si traditii vitregiilor vremurilor pe care le-au trait.

---

VIZUALIZĂRI: 10469 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI