Animalele savanei africane, un univers sublim și monstruos

TIPĂREȘTE

Un vehicul safari, în care te sprijini de bare din fier de lângă niște scaune metalice deschise pentru amatorii de poze și filmări, te duce într-un spațiu bizar, unde omul și animalul își împart în mod neprietenos spațiul vital. Ghidul, Ian, un ranger cu vechi state de serviciu în domeniu, ne avertizează să evităm mișcările bruște, privitul insistent în ochi, mai ales la felinele mari, coborârea neanunțată din vehicul pentru poze, evocând nemilos pățania nefericită a imprudentei doamne din America. O mama și o fiică din Wiscosin, comentază acid întâmplarea ca și când ar fi greu de presupus că americanii pot cădea victima unei asemenea naivități.

După ce suntem puși să semnăm pe propria răspundere, trag aer tare în piept ca la o confruntare cu necunoscutul, cu gândul că nevoia de hrană și curiozitatea sunt două mari repere ale continuității vieții pe pământ și că omul, ca și animalele, este sortit să nu trăiască singur. Și că, cel puțin în sălbăticie, ipostaza de prădător și pradă se poate schimba de la secundă la secundă, într-un mediu în care frica poate deveni cea mai sigură armă.

La începutul lui aprilie, când iarna își pregătește plecarea din Africa de Sud, savana îți apare ca un miraj fecund, un verde intens pe care aștepți să vezi siluete maro, galbene, cenușii sau negre, mișcăndu-se în ritmul lent al pământului. Primele bătăi de aripi peste corul fără dirijor al insectelor și păsărilor, vin de la vulturii amenințători și majestuoși, cu niște gulere albe de lachei de lux, ce ne vor însoți mai bine de două ore prin savană.

Deodată o familie prudentă de rinoceri ne privește circumspect de după un tufiș. Ghidul ne atrage atenția că trebuie să așteptăm liniștiți trecerea drumului, lucru ce se adeverește peste câteva minute. Dar în momentul când privirea ni se îndreaptă în jos, zărim câteva mașini particulare de turiști la vreo 30m în direcția opusă, făcând cam aceleași lucruri ca noi. Mirarea mea este la fel de mare ca și când aș vedea o turmă de lei venind spre mașina noastră. Stând chiar în spatele ghidului, îi spun la ureche că mai toți oamenii vin aici ca să scape de propria lor junglă și că se vor trezi într-un viitor apropiat în aceeași junglă motorizată. Ghidul nostru ranger ridică neputincios din umeri și spune că întreg teritoriul este o proprietate privată iar el nu poate comenta poziția patronilor. Da. Un capitalism săbatic la propriu și la figurat.

În cele din urmă, animale trec prudent drumul, femela urmându-și firesc masculul musculos cu priviri sticloase și crâncene, iar circuitul nostru își reia cursul.

Trecem pe lângă un corp de zebre, a căror respirație cenușie se desparte de corpuri în aerul rece al dimineții, ce ne privesc cu oarecare nepăsare și ajungem încetul cu încetul la un lac sclipitor. Aici, o cireadă de empala numite și fast-foodul savanei iși face siesta după prima masă a zilei, în jurul unui mascul cu trofeul în formă de turlă, ce gestionează nici mai mult, nici mai puțin de 30 de femele, după spusele ghidului. Într-un plan și mai îndepărtat, într-un colț al lacului, zărim niște butoiașe plutitoare despre care aflăm că nu știu să înoate dar sunt, de departe, cele mai represive din toată Africa. Altfel spus, hipopotamul nu lasă nici un loc de negociere ci te atacă direct doar in câteva fracțiuni de secundă, spre deosebire de lei, care mai întâî preferă să-și adulmece prada. La poalele unui deal, doi elefanți își completează dieta verde decojind un arbore de acacia în timp ce un grup de antilope springbuck privesc încă nedumerite spre aparatele foto. Alte cupluri de struț care se pot lăuda cu carnea cea mai gustoasă din savana aleargă grăbite spre tufișuri iar corpul de balet format din perechi de girafe levitează spre arborii înalți, acolo unde le așteaptă meniuri în exclusivitate pntru cei de rang aristrocratic înalt.

Scenele rotative ale savanei readuc în plin plan cam aceeași actori, dublați din când în când de câte un regiment de gnu, niște bivoli negri, cu coarne spactaculoase, ce nu se dau la o parte să se lupte cu leii, atunci când sunt încolțiți ei inșiși sau semenii lor. Hienele, organizate în benzi de infractori ai tufișurilor, cu dinții ascuțiți, igienizeaza scheletele și scot niște schelăituri la fel de ciudate ca și câinii de deșert. Doar că hienele au un loc unic printre saloanele de înfrumusețare ale savanei: aceste pupeze ale pustietăților, înainte să iasă în lume, la vânătoare, au grijă să se îmbăieze în propriile excremente pentru a se identifica mai ușor și a se face prea puțin dorite de cei care au acces primii la mesele bogate. Destul de neinspirat scenaristul acestor apariții pe scena savanei chiar înainte de ora prânzului, când vom avea și noi ocazia să ne răsfățăm cu preparate safari, cu opțiunea de a gusta friptură de struț sau de crocodil.

Ghidul ne arată în depărtare un leu ce-și savurează tacticos o zebră, asistat de restul familiei care va urma numaidecât la masă. Vor mai veni încă două rânduri de oaspeți fără invitație la festinul câmpenesc: hienele și vulturii, care adesea uită, cu prețul câtorva zgârîeturi zdravene, manierele și momentul intrării în sala de mese.

În sfărșit, își face apariția și plebea măruntă a savanei. Dar agerimea păsărilor mignione, a insectelor și a rozătoarelor la ospețe, le creează avantajul celor iute de mână în orice societate, fie ea și animală.

La urma urmei, toți avem dreptul la o viață.

---

VIZUALIZĂRI: 417 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI