Istorie + tradiție gastronomică = imbatabil!

TIPĂREȘTE

Citisem în micul meu ghid turistic cu care plecasem înarmată în Mallorca despre așa-numitele celler (tradus „pivnițe” ) – localuri instalate în foste crame, ce servesc de obicei bucătărie tradițională. Citisem și că s-ar găsi peste tot pe insulă, dar mai ales în orașele din centru: Inca, Sineu, Petra. În Sineu chiar am dat de o celler (am recunoscut numele din ghid), se află chiar în piața centrală, însă avea lacătul pus pe ușă și nu părea că de puțin timp. Pe urmă nu mi-am mai bătut capul, e destul de greu să sincronizezi foamea unui grup de 5 persoane cu un anume loc din circuitul turistic al zilei.

Dar se pare că atunci când îți dorești ceva suficient de mult, universul conspiră, bla-bla ????... Preumblându-ne noi prin centrul vechi din Alcudia și profitând de o mică pauză de tras sufletul, în plus ora prânzului apropiindu-se, deschisei Google Maps să văd ce cârciumi s-ar găsi prin preajmă. Și-mi sări în ochi cuvântul... celler! Restaurant Celler Ca’n Costa Alcudia, mai precis. Poate că nu m-aș fi cramponat de cuvântul cu pricina dacă nu mi-ar fi atras atenția încă un fapt: nota excelentă, 4,8 din aproape 2000 de recenzii! Am aruncat o privire fugară pe câteva din cele mai recente și da, am conchis, aici mergem!

Adunai gașca, setai traseul pe harta virtuală și, după ce-o cotirăm pe câteva străduțe, în doar câteva minute, băteam la poarta stabilimentului (vorba vine, c-o găsirăm deja deschisă, gata să primească oaspeți). Adresa din buletin este Carrer de Sant Vicenç 14, iar cea virtuală www.cancostaalcudia.com.

Răsfoind-o pe aceasta din urmă, aflăm câte ceva despre „cel mai vechi restaurant din Alcudia” (1983): „... suntem un restaurant de familie în care bucătăria tipică mallorcană este protagonistă. Ne aflăm în centrul istoric al orașului, în casa care datează din 1594, în care obișnuia să-și petreacă verile celebrul poet și scriitor Miquel Costa y Llobera. Restaurantul păstrează caracterul vechii clădiri, fiind un mic muzeu cu o multitudine de elemente decorative din istoria noastră.” Tot de pe site aflăm că-i deschis de marți până sâmbătă pentru prânz (12:30-15) și cină (18:00 – 23:00), duminica la fel, doar că programul se termină la 22:30, lunea închis; închis îl veți găsi și între 15 noiembrie și 15 martie.

Deci am ajuns, am identificat rapid casa și micuța ei terasă lipită de zid, cu doar 4-5 mese, umbrită de o copertină comună. Un chelner aștepta în prag și l-am rugat să ne ofere o masă liberă, dacă se poate afară. Se putea, unele erau deja rezervate (văzuserăm deja plăcuțele postate în centrul meselor), mai erau disponibile vreo 2; dintre acestea, una era jumate în soare, așa că am ales-o pe cealaltă.

Mesele și scaunele sunt din imitație de ratan, primele acoperite cu sticlă, celelalte cu pernuțe foarte comode; nimic special ca design. Ni s-au completat urgent toate accesoriile: farfurii, tacâmuri, pahare, șervețele și, desigur, câte un meniu tradus în engleză, ba și cu câteva poze demonstrative. Oferta cuprinde un număr rezonabil (nici prea mare, dar nici mic) de preparate, grupate pe categorii: aperitive, bucătărie tradițională, supe, chestii pe bază de orez, pește sau carne. Am remarcat și un mic meniu pentru cei mici. La prima vedere, rezonabile și prețurile.

Am solicitat întâi udătură: apă (3,65/sticla de 1 litru), bere locală la halbă (4 euro), sangria (5,5 euro paharul), vin roșu (3,75 paharul). Toate reci și bune. Pe urmă, de-ale gurii. Eu am ținut musai să încerc ceva mallorcan și am luat vinete umplute cu carne și legume (14,25 euro), restul nu mai știu exact care ce și cum, însă corelând pozele cu nota de plată și cu meniul, pot să deduc: cod la plită (18,25 euro), file de cod file gratinat cu usturoi și miere (22,5 euro), cotlet de porc plus varză cu stafide și semințe de pin (15,75 euro), piept de pui cu sos de usturoi și legume (16,5 euro). De fapt, cam toate au fost tradiționale, mai puțin peștele la plită... Toate aveau să fie însoțite de ceva cartofi, sub diverse forme, veți vedea în fotografii. Și – nu se putea! – se vede treaba că primirăm și nelipsitul aperitiv mallorcan, pâine cu măsline și aiolli (2,3 euro). Îmi amintesc că pâinea mi s-a părut foarte gustoasă; în mod sigur, fusese manufacturată în casă.

Odată scăpați de „stresul” lansării comenzii, prinserăm a ne relaxa, fiecare cum îl duse capul și doleanța de moment – care „frecând” telefonul, care mai povestind ceva, care trăgând cu ochii prin împrejurimi sau... pe la alte mese... Desigur, un moment obligatoriu în scenariul unei mese servite la cârciumă este vizitarea toaletelor, prilej pentru noi să putem admira și interiorul, format din 2-3 încăperi, precum și numeroasele decorațiuni cu trimitere la stilul de viață al trecutei clase de mijloc mallorcane. Făcurăm și câteva poze întru mai buna edificare a comunității AFA-iste.

Primirăm licorile deodată cu măslinuțele&Co, lucru ce ne-a convenit de minune, căci prin câteva burtici începuse deja revoluția. (Am jurat că o să-mi fac și acasă „maioneză” de usturoi – știu rețeta de la mama și chiar îmi iese demențial – s-o întind pe niște pâine neagră spre a ingurgita împreună cu ceva măsline chihlimbarii, dar zău dacă s-a întâmplat până acum una ca asta! Oricum, cred că n-ar avea nici pe departe gustul de care ne-am îndrăgostit în Mallorca; ar lipsi ceva – marea, nisipul, lumina specială...)

Primirăm nu peste mult timp și porțiile de mâncare, care mai de care mai arătoasă și mai frumos parfumată. Cât despre gust, pot să jur că vânăta mea umplută cu carne și legume mi s-a părut foarte gustoasă, însă prea puțin diferită de ce am mai mâncat prin Grecia sau Turcia. Da, știu, bucătăria spațiului mediteranean are câteva numitoare comune... De obicei mai gustăm unii de la alții, de data asta nu eram curioasă decât de varza aia cu stafide și semințe de pin (Tati) și da, mișto tare! Aici, desigur, condimentele (pe care nu le-am identificat) făcură bună parte din treabă. Asta ca să nu zicem că a fost în Mallorca și n-am halit chestii tradiționale! ????

La final... hmm, parcă mergea ceva dulce... A fost ideea mea, de obicei evit deserturile, însă porția de (jumătate de) vânătă lăsa, clar, loc de încă ceva. În meniu nu văzusem nicio rubrică dedicată dulcegăriilor, dar n-am disperat, am așteptat cumințică întrebarea aruncată de chelner în timp ce debarasa: „Un dulce, o cafea-ceva?” „Mda, am dori... Ce aveți?” „A, stați să vă aduc meniul de desert!” Oho, și ce meniu!... Să tot faci diabet!... Până la urmă, de comun acord, am decis să luăm 2 chestii de la capitolul „home made” , pe care să le împărțim: înghețată de mango (5,75 euro) și prăjitură cu migdale plus înghețată de migdale (6,5 euro). Prima s-a dovedit de nota 10, fiind extrem de aromată și răcoritoare (chiar se simțea pulpa fructului), a doua a fost un pic cam mult pentru mine; înghețata era bună, însă pandișpanul (de fapt, un blat umed, gen tort de morcov) avea o prea pronunțată aromă (artificială?) de migdale.

Odată cu nota de plată (un pic peste 125 euro) am primit câte o dușcă de digestiv, un lichior de anason, din câte-mi amintesc. Întrucât unii dintre noi plecaseră deja de la masă în căutare de suveniruri, iar altul era șofer, am balotat 3 degetare, iar pe restul le-am returnat, spre dezamăgirea gazdei noastre...

Una peste alta, dacă vă nimeriți la locul și la momentul potrivit, nu ocoliți cel mai vechi restaurant din Alcudia! Se mănâncă (și bea) excelent și deloc scump!

Casă istorică în centrul vechi din Alcudia.

---

VIZUALIZĂRI: 688 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI