Pe drumuri de munte, de la Ranca la Brezoi

TIPĂREȘTE

Data stelara 18 august 2011

…bananaind pe internet, pe colo, pe dincolo, dau peste un articol despre… Transalpina. Oho, vise Mario, vise… de mult timp aveam in cap sa bat drumul asta stelar insa calitatea lui si ceea ce putea face masina mea in acele conditii nu ma lasau. Ceea ce am citit acolo insa m-a facut sa-mi creasca rapid pulsul… Transalpina era gata, numai buna de calarit indiferent ce culoare aveau caii putere de sub capota. OK… dar de unde bani? Doina ma vede trist si ma ia scurt la intrebari… nu rezist si îi spun ce am pe inima. Ochii ei minunati ma privesc cald. Ma mangaie usor si imi sopteste la ureche: ”fii linistit, gasim noi o solutie s-o facem si pe asta”. Contabilul sef al casei se pune pe treaba si dupa cateva zeci de calcule da sec verdictul: SE POATE! Yeeeeee!!! Pun mana pe telefon si sun prietenii cu care batem drumurile …ţâr, ţâr... salut… salut… ce faci… bine… mergeti pe Transalpina?… liniste. Ramane sa vorbim mai tarziu…

“Mai tarziul” asta mi-a mancat sufletul. In sfarsit suna telefonul… mergem. Wooow, yupiiii, mami, mergem pe Transalpina. In secunda doi incepem facutul bagajelor… nu cine stie ce tinand cont ca urma sa plecam vineri si ne intorceam duminica. Urmatoarea sarcina era gasirea cazarii, o noapte in Ranca si o noapte la Voineasa. Nimic mai simplu… cu monitoru in fata si telefonul in mana incepe cautarea… bai frate… am crezut ca-mi vine rau… peste tot era ocupat indiferent de pret, confort, etc. Ce ne facem? Cautarea avea loc pe doua fronturi cu schimb de linkuri pe mess… ”ia vezi asta… de asta ce spui… cum o fi aici?”… si tot asa. Incet, incet disperarea isi face timid dar sigur aparitia. Unde dormim? Planul era cam asa: dormim noaptea la Ranca, sambata plecam peste munti si seara dormim la Voineasa. Usor de spus, al naibii de greu de realizat. Tot romanul pleaca dintre betoane in weekend… asta uitasem sau pur si simplu nu am luat in calcul.

Un link ratacit printre sutele de altele ma face sa simt o clipa de liniste… culoarea paginii era extreme de calda si nu stiu de ce iti oferea o senzatie de relaxare ciudata, simpla dar plina de indiciile care iti sunt de folos: Cabana ARMAND. Luigi… o fi vreun italian d’ala pripasit prin Romanica... Geza? Pai ori, ori? … la naiba… ce-o fi o fi.

“Alo… da… buna ziua dom’Luigi… salutare (ce italian frate ca vorbea romaneste ca la dictionar)… uite asa, asa… explic eu cam ce as vrea, omul ma intelege si aud porumbelu’ din gura lui “am”. Urmatorul lucru a fost sa am grija sa nu se intrerupa convorbirea… sa nu cumva sa pierd legatura cu el. “Am o singura problema “, zice…, am crezut ca raman fara aer… ”nu am apa momentan, ca mi-au rupt astia teava cu buldozeru’, dar nu ar fi problema… ca aducem cu galeti… alea, alea…“ …no problemos don’ Luigi… sa avem unde dormi (pentru o noapte nu era foc). “Da? OK, atunci va fac si reducere de pret la cazare. Sa ma sunati cand incepeti sa urcati spre Ranca, ca stam cam prost cu semnalul. ”. Asa a ramas.

19 august 2011, ora 09,30.

Gasca pleaca la drum. Lasam in urma autostrada, Pitesti-ul, tot ce inseamna Dedulesti-ul cu micii lui cu tot, intersectiile din Rm. Valcea si luam calea Horezu-lui.

Prima escala, pestera Polovragi. 5 lei intrarea… dar sa ma scuze tovarasa ghidă… noi venisem sa vizitam nu sa dam extemporale si sa fim urecheati. Pe scurt, nu mi-a placut felul rastit in care se chinuia sa explice. Noi o mai vazusem dar prietenii nostri nu si era pacat… tot era in drum. Ne gandisem noi sa facem si cheile Oltetului dar din ce am citit (… pe neeeet), iti trebuie ceva mai mult decat un gipan si multa nebunie. Noi nebunie aveam… cu gipanul stateam mai rau, asa ca lasam pe alta data. Plecam de la pestera direct… spre alta pestera, normal, traseul standard in zona: spre pestera Muierilor, prin Baia de Fier. Drumul, pfff, super, pe bune si foarte serios. In 5 minute eram la pestera. Ce n-ar da mii de comune din tara asta sa aiba drumurile din Baia de Fier…

Lasam copiii sa intre la bau bau… adica in pestera si noi ne asezam linistiti la o cafea si o limonada, la una din cabanutele de acolo. Trebuie sa mentionez ca aveau niste preturi nemaipomenit de acceptabile… daca cea mai scumpa bere la 0.5 era 5 lei, nu mai dezvolt. La mancare, la fel… ce mai, e de mers (bineinteles daca ai drum pe acolo). Dupa 45’ gasca se reintregeste si plecam sfoara spre Novaci, ultima halta de imbenzinare inainte de urcusul spre Ranca. Facem plinul si… go planet.

Soseaua ne ia glasul… peisajul incepe sa ne mangaie cu verdele lui contrastand cu negrul cenusiu al asfaltului. Ajungem la releu… telefonul suna si Luigi ne intreaba unde suntem… schimbam cateva cuvinte si convorbirea se intrerupe brusc... pfff, cum ajungem? Urcam, intram in Ranca si trecem ca vantul pe langa zecile de vile si pensiuni rasarite dintre brazi. Trebuia sa ajungem la iesire din statiune la telescaun. Acolo ne astepta Luigi (mare om, mare caracter), olteanul nostru la care daca te uiti asa… din viteza spui ca-i neamt 100%, calare pe nebunia lui de ATVeu verde. “Hai copii! ”, si ne luam dupa el, urcand un drumusor… destul de usor, cam 50 de metri pana la cabana lui.

Ne dam mana… clipa ce sper sa ramana in eternitate, ne cazam si dupa o scurta reveneala plecam hai-hui pe carari de munte. Se vede treaba ca multa lume nu e obisnuita cu plimbatul printre pietre si brazi caci dupa vreo 30 de minute am intalnit un grup de turisti cam obositi…

Abia intorsi din plimbare, storsi de vlaga, abia asteptam sa mancam ceva. Ne apucam de gratar si in paralel incepem si palavrele. Fiecare ce stie, ce vrea sa faca, ce vrea sa manance, cum se ajunge, cum aia, cum ailalta…

“Cum adica… vreti sa plecati fara sa urcati Papusa?”… vocea lui Luigi parea trista si lipsita de putere… cateva clipe stam si il privim incercand sa intelegem ce ar vrea sa ne spuna cu acea privire ca a unui copil caruia nimeni nu vrea sa-i vada jucaria preferata. “Ia priviti acolo sus…” …intoarcem privirile si barbiile noastre au pornit brusc in jos. Varful Papusa isi dezvelise smecher caciula, cum spun localnicii, scotandu-si din nori semetia. Instantaneu planul se schimba… cum tot nu am reusit sa gasim cazare la Voineasa (uitasem sa va spun), vom dormi doua nopti la Ranca. Maine, adica sambata, urcam Papusa iar duminica facem Transalpina. Nu s-a mai votat… era de la sine inteles ca asa se va face. Dupa gratarul stropit cu tuica de Ranca (habar n-am daca era de Ranca dar era foarte buna) si apa de izvor, ne trantim in paturile calde si plecam pe calea viselor spre munti.

20 august 2011

Afara bate vantul… tare… din nou ca la Padina… la naiba. Cerul insa era aproape senin, dezvelind culmile Parangului in toata splendoarea lor. Varful Papusa, aflat in imediata apropiere a cabanei ne privea semet, provocandu-ne parca... ”ce mai, nu aveti curaj? Hai, va astept sus…”. Ne bem cafeaua, ne controlam echipamentul si o luam la picior. Parcurgem soseaua pret de cateva curbe apoi o luam de-a dreptul spre varf. Nu stiu cate pauze au fost dar au fost destule. Era si normal, panta fiind destul de abrupta iar noi destul de novici in ale muntelui. Aparatele de fotografiat isi fac datoria, surprinzand la tot pasul detalii ale urcusului si ale peisajelor care cu cat urcam mai sus devin mai frumoase.

Dupa trei ore de la plecare, cei 2136 de metri ai varfului Papusa devin o amintire. Fericiti si obositi ne imbratisam in bataia apriga a vantului (ce-i drept, de data asta cald si mai slab in intensitate) de pe varf. Nu eram singuri… era multa lume, tot felul de motociclisti si teribilisti… poate asta sa fi fost singurul lucru care ne-a amarat putin bucuria. Aaa, vreti sa va mai povestesc despre cutiile de bere aruncate intre tufele de afini? Mai bine nu. Priveam viermuiala de pe soseaua transalpină si nu ne venea sa ne credem ochilor… podul Basarab la ora de varf e mic copil. Masinile bara la bara urcau si coborau de pe munte ca furnicile in sirul lor negandit spre o destinatie doar intuita. Nici aici insa nu lipseau manelele la maxim urland prin geamurile autoturismelor de mare putere cu numere de bucuresti si valcea.

Trecand peste amanuntele pline de amar, continuam aventura. Urcatul ca urcatul insa trebuia sa si coboram… si ca de obicei, asta e partea cea mai dificila, orice pas gresit putandu-se transforma intr-o tragedie. Ne lasam usor spre dreapta (tinand cont de directia de urcare) cautand o panta cat de cat accesibila. Peste tot stancile ieseau de sub covorul moale al ierbii, printre tufele de afini tinandu-ne treaza atentia. Pana la urma, coborarea a fost o combinata de momente hazlii, pauze de mancat afine, baut apa din izvoarele prezente la tot pasul, admirat peisajul si alunecari pe fund, pe burta, fiecare cum putea, facand slalom printre bolovani. Pe nesimtite ajungem la baza muntelui, dupa o ora si jumatate, imbujorati de soare si de vant, cu plamanii oxigenati la maxim si inimile batand nebuneste. Un mic lac cu apa neagra ne astepta involburat sa adastam pe malul lui, pentru a lua o gustare binemeritata, dupa 5 ore pline de adrenalina. Inevitabil priveam in urma incercand sa rememoram traseul nebunesc pe care coborasem.

Dupa 30 de minute de pauza ne ridicam cu greu si apucam drumul de intoarcere de pe coasta. Trecem agale pe langa stanile de pe traseu, ne salutam cu ciobanii si mioriticii lor si usor, usor ajungem la cabana dupa 7 ore de traseu montan, nu extrem de dificil insa foarte frumos si cu totul nou pentru noi dupa aventura nefericita de la Padina unde a trebuit sa ne intoarcem de la jumatatea traseului...

Incingem din nou gratarele, de data asta pentru a sarbatori victoria asupra muntelui pe care incepem din ce in ce mai mult sa-l respectam pentru maretia, modestia si nu in cele din urma darnicia lui.

Multumim Munte, Maria Ta!

21 august 2011

Ziua Z.

E ora 7. Echipat cu aparatul foto si trepied escaladez micul sfinx de langa cabana incercand sa prind primele raze ale soarelui. Vremea era excelenta, doar un fuior de vant ciufulea lenes firele de iarba dintre tufele de afini. In scurt timp soarele isi facea maiestuos aparitia. Prind cateva zeci de cadre si ma grabesc din nou la somn. Urma sa avem o zi… lunga.

Ora 9,30.

Ne luam ramas bun de la gazdele noastre, cu promisiunea ferma ca vom ramane prieteni, urmand a ne reintalni la Bucuresti si inevitabil, la Ranca.

Ne urcam in “monstrul” cu patru roti si cum altfel… cap compas Obarsia Lotrului. Urmam sarpele de asfalt incercand sa intuim, eu cel putin, peisajul nebunesc din stanga si din dreapta, din fata si de peste zari. Facem opriri fara numar incercand sa simtim ce inseamna aerul curat, limpezindu-ne ochii cu peisajul de poveste din jurul nostru, lucruri nemaivazute si nemaiîntalnite pana acum. Parangul ne privea semet cu culmile sale golase ascunzand lacuri superbe sau tăuri cu apa neagra, ciudata in care se oglindesc caprele negre la ceasul inserarii.

Pe platoul de unde incepe coborarea gasim insa zeci de masini, sute de oameni… muzica bubuind din boxele super performate ale marcilor germane de culoare neagra, umplute cu cate 8-10 pasageri.

Plecam intr-un tarziu… aveam drum lung de batut si era bine sa ne luam ceva rezerve. Coboram incet spre Obarsia Lotrului. Nu facem stanga cum v-ati fi asteptat… partea a doua a transalpinei face parte din planul vacantelor de la anul. Continuam drumul… oprindu-ne adeseori sa mancam zmeura de pe marginea drumului sau sa admiram peisajul… da… stiu, poate ca v-am agasat cu admiratul peisajului insa ce altceva poate fi mai frumos pe lumea asta? Aveti idée ce tara frumoasa avem? Dupa ce cumparam ceva branza, ne indreptam spre lacul Vidra.

Sa incep a va scrie acum ce si cum despre acest lac si despre barajul ce-l zavoraste ar fi inutil. Sunt multe detalii pe internet si nu vreau sa fiu acuzat de copy/pastuire. Despre frumusetea lui insa, pot sa spun multe fara frica sa fiu pus la zid. Am vazut multe lacuri, naturale, vulcanice, artificiale… Lacul Vidra insa… este special. De ce? Mergeti acolo, urcati pe munte si privitii apele cu ochii mintii. Veti vedea esenta vietii pe pamant, cum nu se vede nicaieri. Pacat de ruinele ce-l strajuiesc, umbre sinistre ramase dupa 22 de ani in parasire.

Ne asezam la umbra brazilor pe vechea partie de schi, sub telescaunul parasit si ruginit si luam masa. Privelistea este greu de explicat in cuvinte. Coboram apoi cu masina pana la baraj, pentru a vedea de aproape anrocamentele imense ce tin in frau apele lacului. Plimbandu-ne pe baraj vedem undeva in vale, un drum…!!! Unde duce?... intreb pe cel ce pazea barajul, “la Voineasa… e mai scurt cu 5 km dar este de o frumusete rara… cascade, cataracte, un mic baraj”… Poti rezista? Lasam asfaltul si luam intre roti praful drumului forestier. Ajungem in curmatura Vidrutei, traseu practicat mai ales iarna de catre schiori, mergand paralel cu apa Manailesei, prin serpentine, strajuiti de muntii Latoritei si culmea Manaileasa-Runculet si apoi trecand pe langa barajul cu acelasi nume, Manaileasa. Mai jos, o superba cascada ne opreste pentru cateva zeci de poze si cateva inghitituri de apa rece. Nu as vrea sa fiu inteles gresit… cand strabateam aceste locuri superbe habar n-aveam unde ne aflam… nu am intalnit tipenie de om. Ajunsi in Voineasa am intrebat pe primul localnic intalnit in cale cum se numesc acele locuri de unde tocmai venim… asa am aflat. Curios este insa ca pe nici o harta nu am gasit acel drum.

Ne apropiem de Brezoi, trecand prin valea Lotrului, peste barajele de acumulare de la Malaia si Bradisor, admirand casele simple dar cladite cu mult bun gust, aducandu-ne aminte de primavara anului trecut cand, trecand pe acelasi traseu vedeam in fiecare curte, magnolii inflorite.

Cam asta a fost mica noastra aventura prin muntii Parang, pe Transalpina si apoi pe valea Lotrului pana la varsarea intr-un Olt cu apele scazute dramatic dezvelindu-si jumatate de albie.

Ne-am intors acasa spre seara, obositi dar cu bateriile incarcate si multumiti de ceea ce am realizat.

Asa s-a incheiat, iata, Ultima Calatorie a Anului!

La revedere!

---

VIZUALIZĂRI: 3855 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI