Garda moare, da nu se predă

TIPĂREȘTE

Expresia a fost folosită într-o mare bătălie de la începutul secolului XVIII, care a dus la abdicarea împăratului Franţei, Napoleon I. Celebra bătălie istorică de la Waterloo, unde împăratul francezilor Napoleon este învins de armatele Angliei şi Prusiei, pe 18 iunie 1815, a făcut posibilă această expresie des uzitată astăzi. Generalul francez Pierre Cambronne, care se afla în fruntea unei divizii de grenadieri din care nu mai rămăsese decât o mână de oameni încolţiţi din toate părţile de către oştile duşmane, zăcea rănit pe câmpul de bătălie. Când englezii i-au cerut să se predea, el a răspuns: Le garde meurt et ne se rend pas (garda moare, dar nu se predă), cuvinte care au apărut patru zile mai târziu în jurnalul parizian L independant.

Am preluat-o și eu, dar vreau să o folosesc, dacă îmi este permis, în altă conotație. După eșecul cuceririi vârfului Bătrâna din munții Bucegi am fost foarte dezamăgit de mine în primul rând. Tot cu Agenția cu care fusesem pe Bătrâna aveam programată o tură pe Moldoveanu pe data de 12.09 pe care am anulat-o. Păi dacă n-am ajuns pe Bătrână cum să mă încumet eu să mă iau la trântă cu Moldoveanu?

Doar că eu sunt un tip destul de imprevizibil. La începutul săptămânii trecute mi-a răsărit în minte un gând, de ce să nu atacăm noi singuri vărful Moldoveanu? Soția a fost extrem de deschisă la idee, iar vremea se anunța superbă așa că ne-am pregătit fizic un pic și psihic un pic mai mult.

Am ales varianta să-l atacăm de la Stâna lui Burnei, iar la întoarcere să ne luăm cazare undeva în zonă! . Inițial am optat pentru ziua de sâmbătă, dar nu prea mai erau cazări disponibile așa că ne-am reorientat pentru duminică 20.09.2020.

Ne-am pregătit cu sandwișuri, apă, litorsal, limonadă dulce, banane, croissante și ciocolată. Ne-am mai cumpărat două bețe de trekking. Și asta a fost cam toată pregătirea. Mental stăteam bine, fizicul avea să-și arate limitele ulterior.

Sâmbătă seara ne-am culcat devreme, deoarece vroiam să plecăm dis de dimineață. Am plecat la 3 jumate dimineața. Waze-ul îmi arăta ca voi face două ore până la Nucșoara plus alte două ore până la Stâna lui Burnei pe un drum forestier destul de greu de vreo 40 de kilometri. Până la Nucsoara am făcut într-adevăr două ore, dar până la Stâna lui Burnei am mai făcut încă două ore jumate. Așa că abia la ora 8 dimineața eram gata de pornire pe traseu.

Mai erau niște brașoveni în parcarea din fața Stânei care ar fi vrut să plece primii, dar le-am luat-o înainte, așa că am fost efectiv primii ce am început urcușul.

Indicatoarele turistice din zonă ne dădeau o mare marjă de timp pentru ajuns în vârf între trei și cinci ore, în funcție de condiția fizică a fiecăruia. Evident că noi am ajuns la limita celor cinci ore.

Am purces la drum urmând indicatorul triunghi roșu ce ne-a îndrumat de la Stâna lui Burnei 1300 metri până la Portița Viștei 2310 metri. Am început direct în forță cu un urcuș destul de solicitant pe lângă Valea Rea, acompaniati de susurul pârâului denumit Valea Doamnei. Ne-a însoțit pe partea stângă a drumului, iar de trei ori a format si mici da spectaculoase cascade.

Era dimineață eram fresh așa că cele două ore de urcuș nu le-am resimțit foarte tare cu toate că era destul de abrupt. Între timp au apărut și alți turiști care ne depășeau încet, încet. Erau și români, dar și vreo trei grupuri distincte de bulgari. Chiar m-am bucurat să văd acest lucru. În tinerețea mea ne întâlneam des cu străini pe munte. din spatiul estic, în special cehi.

După două ore de urcuș susținut, am ajuns în fine în Găleata Văii Rele de unde izvorește pârâul Valea Doamnei. Aici am luat o scurtă pauză ca să ne mai tragem sufletul. Urma un traseu mult mai ușor pe un drum drept pe alocuri mlăștinos. Este o zonă foarte frumoasă cu multe ochiuri de apă unde poți merge de voie trăgându-ți sufletul sau cum spun eu te poți odihni mergând. Știind că noi, în special eu, suntem mai înceți am pornit rapid la drum. Ziua-i scurtă, traseul e lung plus că trebuie să-ti lași o marjă de timp, mai ales că frontala îmi făcea figuri și nu vroia neam să meargă.

De aici de pe platou se poate admira foarte lesne trapezul Viștea Moldoveanu. Credeți-mă că este o zonă absolut superbă. Mergem pe platou până în dreptul Iezerului triunghiular, unde luăm iar o scurtă pauză pentru poze. Încet, încet începe iar o urcare destul de solicitantă până la Portița Viștei. Urcarea nu a fost deloc ușoară, ba chiar din contră aș putea spune. Încet, încet tot mai mulți turiști ne depășeau semn că onor condiția mea fizică este cam la pământ. Cu chiu cu vai am ajuns la Portița Viștei după încă aproximativ o oră de mers. Aici am fost nevoiți să mai luăm o pauză de vreun sfert de oră din două motive: 1. eram cam sfârșit și trebuia să mă hidratez și să mânânc o banană și o bucățică de ciocolată și Litorsalul, adjutantul de efort, îl uitasem acasă și 2. pentru că era o priveliște superbă. Eram la granița dintre Muntenia și Ardeal și undeva jos departe în vale se vedea orașul Victoria, Sâmbăta de Sus, dar și orașul Făgăraș. Am prins o vreme superbă de toamnă, iar vizibilitatea era maximă. Față de Vânătarea lui Buteanu, unde nu am văzut mai nimic, aici am fost privilegiați.

Următoarea parte a traseului era de la Portița Viștei 2310 metri până la Vârful Viștea Mare 2527. Acesta este al treilea vârf din România și stă cumva în umbra vecinului căștigător vârful Moldoveanu. Acum urmam indicatorul bandă roșie. Partea aceasta de traseu a fost de departe cea mai grea pentru mine. Era o porțiune foarte abruptă, de multe ori de cățărare, care m-a stors de energie, mergeam cinci metri, apoi stăteam un minut să-mi trag sufletul. Credeam că nu se mai termină și că nu mai am nicio șansă să ajung până sus. Eram deja foarte obosit și stors de energie. Norocul meu a fost a mea soție, care m-a încurajat încontinuu și mi-a dat putere și curaj. Când ești epuizat și foarte obosit, parcă nici creierul nu se mai oxigenează bine și ai stări de amețeală si leșin. Chiar nu recomand acest traseu decât celor foarte bine pregătiți. Dacă aș fi gândit cu capul și nu cu inima, nici eu nu aș fi trebuit să fiu aici. Doar că-mi doream foarte tare, să-mi depăsesc limitele și să reușesc să fac un lucru pe care mi l-am dorit din tinerețe, dar nu a fost să fie. Până acum.

Când eram pe punctul să renunț, mi-au ieșit în cale doi munțomani foarte drăguți și pozitivi, care ne-au încurajat și ne-au spus că nu mai e mult, doar vreo 15 minute până pe Viștea și încă vreo 10 până pe Moldoveanu. Chiar știam că mă păcălesc, dar vorbele lor mi-au dat imboldul necesar. Știam că dacă ajung pe Viștea, nu am cum să ratez Moldoveanu. Aaaa și mai m-a ajutat ceva chiar foarte mult, cartea lui Tibi Ușeriu, 27 de pași care pentru mine este un exemplu nemăsurat de curaj si de ambiție. Totul e să o iei pas cu pas, „când nu mai poți mai poți un pas” , să nu te gândești cât mai ai și surpriză chiar o să reușești.

Efectiv târâș grăpiș, am ajuns în fine pe Viștea. Surpriză pentru noi nu mai era nimeni acolo, toți se grăbeau să urce pe Moldoveanu. Am stat preț de cinci minute, am făcut ceva poze și am admirat peisajul. Sincer aș fi stat mai mult, dar deja eram în întârziere se făcuse 12 și jumătate și mai aveam drum lung.

Ultima parte a traseului reprezintă cățărarea spre vărful Moldoveanu, care tronează ca un împărat peste crestele superbe și peste munții ondulați din zare. Aici am urmat indicatorul punct roșu. Cu toate că se spunea că această parte este cea mai dificilă și că e periculoasă și sunt lanțuri, pentru mine n-a mai constituit nicio problemă. Trebuie doar multă atenție. Orice pas greșit îti poate fi fatal. Dar ai de ce să te ții așa că nu e foarte greu. Greu a fost să ajung până aici. De aici mai aveam un mizilic până în vârf.

Gata am ajuns pe Everestul României. Români și bulgari ne-am dat mâna pe acest vârf maiestos. Pentru o clipă simți că poți zbura. Ai reușit. Ai învins. Este o senzație unică. Uiți rapid de toate eforturile de a ajunge aici. Din această cauză mulți spun că este ușor să o faci. Mă tem că am să-i contrazic. Este ușor poate pentru cei cu o condiție fizică foarte bună. Pentru alții este probabil greu. Eu l-am cucerit cu eforturi supra-omenești. Dacă-l făceam la 20 de ani și la 70 de kile era facil și pentru mine, da acum la 51 de ani și la 118 kile în viu a fost extrem de dificil A fost de departe cea mai tare și cea mai grea tură pe anul acesta. Mă bucur că termin anul cu o mare victorie și nu cu un eșec. Momentan mi-a ajuns cu muntele, Bătrâna mai poate aștepta. Sincer sunt epuizat și anul acesta pun bețele și bocancii în cui. Mi-a ajuns.

Jumătate de oră am petrecut pe acoperișul României. Muncești atât de mult să ajungi aici și apoi nu ai timp să stai! Asta e! Urma un drum greu de aproximativ 5 ore pe la lacul Galbena. Era un drum ocolitor, dar nu mai aveai parte de Spintecătura Moldoveanului și de zona Viștea, zonă foarte grea la urcare și mult mai grea la coborâre.

Să nu vă închipuiți că urma un traseu mai ușor. Diferența de nivel a fost de 1244 de metri și ce am urcat acum trebuia să coborâm. Colac peste pupăză drumul pe care mergeam mai necesita cucerirea unui vârf, Vărful Roșu 2489 metri.

Coborârea de pe varful Moldoveanu a început destul de abrupt. Dacă la deal rămân fără suflu, la vale mă lasă frânele și amortizoarele. Așa că iar eram depășiti de toată lumea. Dacă nici la vale nu pot prinde viteză atunci unde? Cert că eram vreo 50 de munțomani care ne-am tot întâlnit pe traseu. Eu îi depăseam când se odihneau, ei pe noi când eram în trafic! Băi da chiar toți să ne întreacă? Asta e, dacă forma actuală nu este cea mai bună.

După coborârea pe Moldoveanu am avut parte de o mare surpriză. Urma o altă pantă abruptă, urcarea spre vârful Roșu urma să fie mult mai dificilă decât preconizasem. La propriu târâș grăpiș am ajuns în vărf după o oră de efort. Când îți setezi în minte un anumit obiectiv pe care în sfârșit l-ai atins este foarte greu să te remotivezi pentru a continua, când neașteptat apare un alt adversar dificil. Numai că nu mai aveam loc de întors în spate era Moldoveanu în față Roșu, tot trebuia cumva să urc iar pentru a ajunge la mașină.

Cucerirea vârfului Roșu nu a mai declanșat în noi niciun entuziasm, asta cu toate că are și el 2489 de metri și este al 19 vârf al României. A urmat un drum facil pe creastă, unde ne-am recăpătat puterile, apoi o coborâre de juma de oră până la lacul Galbena. Pentru unii acesta este cel mai frumos lac glaciar de la noi din țară. Pentru mine toate lacurile glaciare sunt frumoase cu un plus pentru cele din zona Făgăraș.

Am oprit și noi la lacul Galbena pentru a ne trage sufletul, pentru a ciuguli ceva, dar și pentru a ne reface rezerva de apă de la un mic pârău din zonă. După aproximativ un sfert de oră ne-am continuat alergarea. Traseul marcat cu cruce albastră a continuat pe lângă surorile mai mici ale Galbenei, denumite Galbena 2,3 și 4. Căldarea Galbenei este de o frumusețe aparte străjuită de vârfurile semețe ale Făgărașului.

Mergem relaxați pe această zonă mai plată, având timp să ne tragem suflu, dar și să admirăm frumusețea ce ne înconjoară. Doar că se termină destul de repede această relaxare. Intrăm în jnepeniș, unde urmează o coborâre extrem de abruptă de vreo 1000 de metri. A fost extrem de grea această coborâre. Ni s-au uzat puternic plăcuțele de frână. Chiar a fost una dintre cele mai dificile porțiuni din această tură, din nefericire nu și ultima.

Cu chiu cu vai am ajuns jos cu frânele uzate, dar și cu rezervorul de benzină pe avarie. Din fericire urma o scurtă zonă plată, unde am dat iama în afine. Erau o mulțime, noi să avem timp și putere să le culegem. Am ciugulit un pumn de afine care ne-au mai dat ceva putere ca să ajungem la final. Nu de alta, dar urma iar o zonă foarte grea! Iar? Iar, din păcate.

Urma ultima porțiune a traseului nostru din acestă tură. O coborâre lungă, abruptă și istovitoare prin pădure. Afară se întuneca, deja ne depășiseră toți, ne gândeam cu groază ce facem dacă ne prinde noaptea. Se știe că la munte se întunecă mai devreme. Soarele se dusese deja după munte și deja se făcuse răcoare. Apropo dimineața am plecat pe traseu la temperatura 1 grad! Ulterior s-a încălzit destul de tare.

Lungă, extrem de lungă a fost coborârea prin pădure. Chiar nu mai vedeam luminița de la capătul tunelului. La un moment dat chiar i-am spus soției, să se lipească de un grup de turiști, care ne depășiseră și să mă aștepte la mașină. Dar nici nu a vrut să audă. Nu vreți să știți cât de grea a fost această coborâre. Eram epuizat după o zi grea, sculat de la 3 dimineața, genuchii îmi tremurau chiar eram la limita puterilor. Dar Tibi îmi sufla în urechi, când crezi că nu mai poți, mai poți un pas.

La ora 18 fix am ajuns înapoi la mașină la Stâna lui Burnei. Aici erau aproape toți partenerii de drumeție ai aceste zile atât de grea. Cu surprindere am aflat că mai era cineva după noi, care încă nu coborâse. Am plecat primii și am ajuns penultimii. Evident important e că am ajuns sănătoși. Dar am mai învățat o lecție, trebuie să-ți cunoști limitele. Mi-am făcut acest hatâr să ajung pe acoperișul României, dar următoarle ture pe munte ar trebui să fie mai ușoare în concordanță cu starea mea fizică în primul rând. Mă bucur tare mult când învăț și din victorii, nu doar din eșecuri.

Urma iar un lung drum până la Nucșoara de data asta cu mașina. De data asta am profitat și eu și i-am întrecut cu mașina pe toți cei ce m-au întrecut pe cărare. Satisfactii de băieți. La ora 8 seara am ajuns la pensiune, iar a doua zi dimineața la ora 4,30 eram deja acasă. Dar despre asta o să povestesc în episodul următor.

Vârfurile Viștea Mare, Moldoveanu, Roșu din muntii Făgăras plus lacul Galbena sau cascadele e tot ce pot spune. Se subînțelege că este un cadru natural de excepție, iar faptul că am prins o zi superbă a fost un bonus pentru noi.

Greu. Poate prea greu pentru mine. Parcă nu te mai poți bucura de priveliște când ești atât de obosit.

---

VIZUALIZĂRI: 592 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI