Traseu Balea Lac - Vf Moldoveanu (2544 m) si retur in aceeasi zi. O experienta memorabila!

TIPĂREȘTE

Orice om care iubeste muntele si drumetiile isi doreste la un moment dat sa faca si acest traseu, spre Varful Moldoveanu (2544 m), cel mai inalt varf al tarii noastre. Era pe lista de ceva vreme asa ca in weekend am hotarat sa incercam sa ajungem si noi acolo.

Pentru a accesa varful, exista mai multe variante ca punct de pornire. Una din ele este chiar de pe Transfagarasan, Balea Lac (traseu de creasta, foarte lung, solicitant) sau plecare de la Stana lui Burnei, pe partea opusa a Muntilor Fagaras (se merge pe forestier pana acolo), cu trecere apoi prin Valea Rea, traseu mult mai scurt.

Venind din Timisoara, ne-a fost mai la indemana sa pornim de pe Transfagarasan, chiar daca drumetia in sine stiam ca o sa fie foarte grea, un adevarat tur de forta. Noi ne-am dorit sa ne intoarcem in aceeasi zi si inapoi. O varianta mai usoara ar fi sa luati corturile in spate si sa faceti pauza la jumatatea traseului sau sa ramaneti peste noapte la Cabana Podragu si sa continuati a doua zi. Creasta Fagarasului este naravasa, toata un suis si un coboras, nu e loc de plimbare relaxanta. Recomand sa faceti tura cu oprire la cort sau la Podragu. Pentru a va bucura efectiv de traseu, fara graba.

Daca alegeti totusi varianta pe care am mers noi, cu retur in aceeasi zi, trebuie sa stiti urmatoarele lucruri: este un traseu pentru persoane cu conditie fizica buna (credeti-ma, nu ajunge doar sa fiti pasionati cum credeam ca o sa fie suficient pentru mine), sa aveti bocanci buni, sa nu aveti rau de inaltime, rezistenta foarte buna. Sunt cateva zone de urcare si coborare pe lanturi. Neaparat sa aveti la voi frontale, jacheta impermeabila, ceva de pus pe cap pentru ca noi am prins vant puternic tot traseul, apa (se poate lua si de la izvoare de pe traseu daca ramaneti fara), mancare suficienta.

Stiam si eu aceste aspecte de dificultate a traseului, dar optimista fiind din fire, facand si alte trasee destul de grele, am crezut ca ma incadrez si eu, asa ca impreuna cu sotul meu si inca un prieten am pornit spre Moldoveanu. Pe placute timpul estimativ este 14-15 h, alte persoane au facut si 12 h doar (cum au fi facut sigur Cosmin si Radu fara mine).

Am pornit in traseu la ora 6:30 min de la Balea Lac, cu urcare sustinuta pe triunghi albastru pana in Saua Caprei. Cu cat urcam mai sus, cu atat se vedea tot mai frumos Lacul Balea si Transfagarasanul. Pana acolo am facut 40 min. Coboram usor spre Lacul Capra, un lac glaciar foarte frumos si usor de ajuns la el. Loc de campare foarte fain, multi au ales sa isi puna corturile pe malul lacului. Pe traseu deja ne intalnim cu multi drumeti, multi din ei cu acelasi gand ca si noi, sa ne intoarcem in aceeasi zi inapoi la Balea Lac.

Schimbam impresii, povestim despre alte trasee facute, unii ne insotesc in continuare pe poteca, voie buna, ca la inceput de traseu cand inca ai bateriile incarcate. Dupa urcarea de la Balea, ne bucuram ca acum coboram din Saua Fundul Caprei, neavand timp sa ne gandim ce greu o sa fie sa o urcam la intoarcere, dupa atatea ore de efort.

Ajunsi la Fereastra Zmeilor (o gaura sapata de vant in stanca) o luam fara sa stam pe ganduri spre Arpasul Mare si ajungem parca destul de repede la Portita Arpasului, vazand oameni in urcare pe la Trei Pasi de Moarte. Nu mi s-a parut atat de periculoasa urcarea aceasta pe lanturi, mie chiar imi plac aceste provocari, ele practic sunt puse sa te ajute sa urci pe stanca pentru ca nu sunt foarte multe gauri in stanca unde sa pui mana si piciorul.

Traseul este din ce in ce mai frumos, incepem sa zarim si oile care isi iau linistite micul dejun, vremea este buna, cativa nori pe cer si vant ca in nici o alta drumetie. Ne dam seama ca fiind nori ne este putin mai usor sa urcam decat daca ar fi fost soare putenic. Ne obisnuim si cu prezenta vantului si nu ne mai deranjeaza atat. Poteca ingusta ne duce pe Arpasul Mare de unde zarim trapezul Vistea-Moldoveanu, pentru prima data. Pare atat de departe.

Am ajuns cam la jumatatea traseului. Pauze scurte am mai luat din cand in cand dar prea putine pentru cata nevoie aveam. Pacat ca nu putem sa ne bucuram de traseu asa cum am vrut, datorita presiunii timpului. In continuare ajungem la coborarea spre Lacul Podul Giurgiului, abrupta si care necesita atentie. Deja epuizata, imi si imaginam ce fain trebuie sa fie cand ne intoarcem pe aici si trebuie sa urcam. La lac, foarte frumos din orice unghi il priveai, multi s-au campat. E un loc bun de unde sa pornesti a doua zi spre varf in caz ca alegi aceasta varianta.

Continuam traseul de creasta. E atat de frumos tot ce vad! Nu imi vine sa cred la ce altitudine ma aflu si ca practic ma catar pe spinarea dragonului. Prapastii imense se afla si in stanga si in dreapta cararii inguste pe care pasim. Vai frumoase si verzi, ne surad din vale. Ajungem apoi in Saua Podragului unde zarim jos cabana si lacurile glaciare. Aici se poate cobora si dormi la Cabana Podragu sau cu cortul. Un loc de vis, de sus arata incredibil totul. Facem poze si continuam traseul banda rosie.

In sfarsit ajungem la baza Varfului Vistea Mare. Mie chiar nu imi vine sa cred cat e de urcat chiar pe ultima parte a traseului. E un munte imens si pe oamenii care au ajuns acolo deja, ii vad atat de miiiiici. Nu mai aveam vlaga multa, oboseala isi spune cuvantul. M-am gandit serios sa renunt, pentru a nu ii incetini atat pe baieti, efectiv mi se parea mai mult decat pot duce. De obicei, imi venea sa plang daca nu reuseam sa duc un traseu pana la capat, Dar acum, am incercat sa fiu realista, si m-am gandit ce bine mi-ar prinde o pauza lunga pana ajung ei pe varf si inapoi. Dar ei mai sa ma bata ca m-am gandit sa renunt asa ca am tras adanc aer in piept si am inceput urcarea. Cea mai grea parte a traseului este aceasta. Incet, incet ajungem in varf dar nu zabovim prea mult si facem pasi spre Moldoveanu. Din nou zona cu lanturi, prapastia chiar langa noi, o zona periculoasa, oameni care asteapta la rand sa ajunga in cel mai inalt punct al Romaniei. Spintecatura dintre cele doua varfuri imi da emotii, nici nu mai e carare la un moment dat.

Cam la 20-30 min de pe Vistea Mare ajungem in sfarsit pe Vf Moldoveanu. Dupa 7 ore de la pornirea de la Balea Lac. Ma incearca niste trairi ciudate, de extaz, de agonie, incantare la maxim dar efort fizic prea mare pentru conditia mea fizica. Plin de omuleti in haine colorate pe varf, o stare de bucurie generala. Se facuse coada la facut poze cu placuta care indica 2544 m. Am parte de un view incredibil in orice parte, vad Iezerul Moldoveanului, un lac turcoaz in forma de triunghi chiar jos de tot. O nota de prospetime in peisajul dramatic format de tone de stanci, varfuri imense, ascutite care imi dau senzatia de asprime. Cine m-o fi pus sa iubesc atat muntele? Nu puteam sa imi gasesc si eu un hobby care nu ma doboara fizic? Nope. Prea banal si monoton ar fi fost. Imi dau seama cat imi place aventura, necunoscutul, natura.

Ne luam vreo 15-20 min de pauza, mancam ceva rapid si incepem coborarea. Speram din suflet sa ajungem odata jos la baza lui Vistea, sa scapam de coborarea abrupta fara sa ne rupem ceva. Ne bucuram cand uneori poteca e mai indulgenta si mai mergem si drept, nu tot in urcare sau coborare. Dar prea rar se intampla asta.

In mod normal noi trebuia sa facem tot cam 7 ore pana jos. Am facut 10 ore. Mi-a fost rau la un moment dat si restul m-au asteptat. Nu imi mai trecea starea aceasta de epuizare, rau la stomac, care ma dobora si nu ma lasa sa urc fara multe opriri. Am mers mult asa, vedeam ca toti avem aceeasi fata de infrangere, pe un baiat il vad ca varsa efectiv de la atata efort.

Usor, usor ajungem la jumatatea drumului, eu imi dau seama prea tarziu ca de fapt imi este rau pentru ca nu am mancat de foarte mult timp nimic. Crezusem ca am acea stare de la efort, si desi imi era greata ma straduiesc sa mananc ceva si apoi ma simt brusc mai bine. Desi genunchii nu ii mai simteam niciunul si aveam bataturi la picioare.

Stiam ca o sa ne prinda noaptea pe munte, daca mancam la timp si nu imi era rau sigur ne-ar fi prins doar pe o portiune mica de tot. Speram sa ajungem la zona numita La trei pasi de moarte inainte sa cada noaptea peste noi, pentru ca ar fi fost greu pe lanturi in intuneric. Chiar cand ajungem la cea mai mare provocare, la lanturi incepe un vant si mai puternic. Genul acela de vant care te poate dezechilibra, mai ales in starea noastra. Ne tinem mereu de stanci sa nu cadem cumva. Si reusim, le coboram in siguranta, dar nu mai mergem mult si suntem nevoiti sa aprindem frontalele. Ne-am mai grupat si cu alti drumeti de pe traseu, eram mai multi in aceasta situatie.

Am bajbait prin intuneric 3 ore pana la Balea. Vedeam cu frontalele in fata noastra, dar nu e acelasi lucru cand faci drumetia in plina zi. In acest traseu a fost prima data cand mi-a fost frica putin pe munte. In acea bezna, cu varfurile uriase luminate doar de luna. Paream atat de mici si neputinciosi in fata muntelui. Noi glumeam si radeam dar stiam ca mai avem mult. Si era suficient sa ne uitam drept inainte, si vedeam alte frontale aprinse undeva sus de tot. Deci iar avem un munte de urcat.

Ajunsi apoi la Lacul Capra am rasuflat usurati, se aud rasete din corturi, ce fain trebuie sa se simta oamenii aceia. Lacul Capra era incredibil in noapte. O dara de lumina de la luna il atingea pe toata suprafata. Hai ca e bine. Mai o usoara urcare spre Saua Caprei. Doamne, ce frumos se vede Sibiul in noapte de acolo! Si apoi o coborare abrupta spre Balea Lac. Si gataaaa!

E 12 noaptea. Greu de acceptat. E prima data cand ne prinde noaptea pe munte. Ma simt atat de prost ca i-am incetinit atat. Nu mai s-a intamplat niciodata si mi-e greu sa accept ca mi s-a intamplat mie dar pana la urma a fost o lectie. Sa imi stiu limitele, sa nu ma arunc fara sa stiu exact ce ma asteapta.

A fost cea mai intensa experienta a mea pe munte din toate punctele de vedere. Cel mai frumos traseu de creasta pe care l-am parcurs. O libertate pe care nu stiu cum sa o descriu mai bine. Nu imi e frica de inaltime, niciodata nu mi-a fost. Pot spune ca ma fascineaza cand vad cat mai e pana jos, cat gol. Creasta Fagarasului o sa imi ramana mult timp in minte. Ascutita si impunatoare cum nu mai e alta in Romania. Si toate lacurile glaciare albastre rasfirate printre stanci, ca niste stropi mici.

Nu regret nimic. E genul acela de tura care te stoarce de orice strop de energie. Dar dormi o noapte dupa, si stii apoi ca trebuia sa o faci. Ca altfel nu iti da pace gandul ca nu ai ajuns acolo. Ca nu ai incercat. Macar o data.

---

VIZUALIZĂRI: 5730 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI