Cu jeepul până la Peştera.

TIPĂREȘTE

Cum mergeam noi pe bulevardul Carol in Sinaia, pe un trotoar in care după mini-maxi vacanţa de Paşte nu era ţipenie de om, ochii mi-au căzut pe o namilă de 4x4 parcată în faţa hotelului Păltiniş. Era un Nissan de o culoare verde închis spre negru, stropită cu noroi din greu, pe capotă şi pe portieră avea scris˝ excursii montane˝ urmat de numărul de telefon. Proprietarul, un băiat de 24 de ani s-a dovedit un sofer şi ghid grozav. Sezonul fiind la început, gasea amatori mai mult sâmbăta-duminica, atunci când se ocupau toate cele şase locuri ale maşinii. Preţul până la Peşteră, negociabil, era mai mic decât cu telecabinele. Nouă, spunând că suntem pensionari ne-a luat 65 RON/ persoană dus-întors, cu opriri de voie şi explicaţii. Bănuiesc ca ceilalţi au plătit pe aproape. Telecabinele dus-întors cu schimbare la Babele ar fi costat 95 RON/ persoană, ajungeai la punct fix si nu vedeai peisajele mirifice în desfăşurare.

Sâmbătă la ora 11 ne-a luat din faţa bisericii Sf. Ilie din Sinaia, acolo unde am cerut noi. Maşina fiind plină, am avut locuri pe bancheta din spate. Pentru mine care sunt mică nu a fost nicio problemă dar soţului care este înalt îi mai rămânea să scoată picioarele prin geam ca să stea omeneşte. A suportat uşor pentru că se dezmorţea la desele opriri pentru poze. Grupul era format din doi tineri căsătoriţi (care citesc review-urile de pe afa când îşi pregătesc concediile), mama (de o seamă cu fiica mea) şi o prietenă.

Am ieşit din Sinaia pe la ˝spital˝ urcând în cartierul Izvor unde e o piaţă în care vara vin multe femei cu smeură, fragi, afine culese proaspăt din pădure şi la preţuri fără concurenţă. Ne-am angajat pe calea Moroieni, drumul spre Târgovişte DN71 trecând întâi prin faţa blocurilor cu patru etaje, apoi vilelor, a unui bloc înalt cu apartamente de lux rămase multe nevândute, a unei unităţi militare şi apoi şosea prin pădurea verde, ce poate fi mai frumos?

La 7 km de Sinaia am depăşit pe dreapta cabana Cuibul Dorului situata la o altitudine de 1120 m şi ne-am angajat pe DJ713 peste muntele Dichiu. Asfaltul a ţinut până la cabana Carpat Montan după care începea un fel de drum forestier. Şoferul ne-a spus că în urmă cu două-trei săptămâni îţi plângeai de milă şi-ţi lăsai maşina pe acolo din cauza şleaurilor şi a gropilor pline cu apă din topirea zăpezii sau ploi. În vederea deschiderii sezonului turistic, pentru mini-vacanţa de la începutul lunii mai, gropile au fost umplute cu pietriş şi pot spune că dacă de pe bancheta din spate, nu ni s-au deplasat rinichii, înseamnă că drumul a fost cât de cât acceptabil.

Am oprit la o ˝belvedere˝ în care în dreapta coamele înverzite se terminau departe cu Vârful cu Dor şi mai departe, turnul Coştilei. Pe stânga, coamele erau mai rare şi lăsau să se vadă o părere din Sinaia, apoi câte un drum ca o panglică zdrenţuită pe care se avânta un ATV iar hăt departe peste Valea Rea vedeai muntii Baiului. Nu odată a oprit, ci de două-trei ori, De câte ori îi spuneam şoferului fie ˝Ah! Ce frumos! ˝, fie˝ Alexandru, aici ar fi grozav de făcut poze˝ ne-a oprit. In Saua Dichiului drumul s-a bifurcat: la dreapta spre Piatra Arsa- Babele, la stânga spre Bolboci - Peştera. La fiecare serpentină ţi se deschidea o altă privelişte care de care mai copleşitoare. Las pozele să vă vorbească deşi nici aparatul, nici fotograful nu a fost la înălţimea peisajelor.

La un moment dat a părut o întindere albastră a cărei sfârşit nu-l vedeam. Am simţit nevoia să mă ciupesc ca să-mi dau seama dacă nu visez.

S-o iau de la ´ 48, nu chiar, dar din anii ´50-´60 cu siguranţă. Din adolescenţă eram îndrăgostită de munte şi după sesiunea de examene plecam pe munte. Am străbătutut Piatra Craiului, Făgăraşi, Retezat iar în Bucegi făcusem potecă, atât de des mergeam. Păi eu ţineam minte că la Bolboci nu era nici urmă de lac, ci un teren golaş aşa cum e tot platoul. Un firicel de apă Ialomicioara, iar lac era abia la Scropoasa după ce treceam prin Cheile Zanoagei.

Au trecut aproape 60 de ani de atunci dar aşa ceva nu se uită. Văzând lacul imens, albastru şi pe alocuri verde sau cenuşiu (ce grota albastră de la Capri, ce cea verde de pe Coasta Amalfi pe care le-am văzut acum două săptămâni?,aici la Bolboci să vezi culori pure date de oglindirea cerului sau a brazilor în apele lacului).

Lacul Bolboci construit în deceniul al noulea este situat la 1450m fiind cel mai înalt lac de acumulare din ţară. Are o lungime de 2.2 km, perimetru de 10,3 km, suprafaţa de 100 ha şi un volum de 19 mil. mc Barajul a fost construit din piatră adusă dintr-o carieră amplasată în Valea Zânoagei si are o înălţime de 55 m şi lungime de 450 m. Hidrocentrala pusa în funcţiune în 1988 este suficientă pentru a alimenta în orice condiţii oraşul Târgovişte. Prin conexiune cu hidrocentrala de la Dobreşti construită în anii ´30 şi care e alimentată de apele lacului Scropoasa (în aval şi la distanţa mică de Bolboci) se completează necesarul de energie al Bucureştiul.

Nu am mai cunoscut nici cabana Bolboci în care am înnoptat odată, ea fiind construită cu 80 de ani în urmă. Vopsită, lăcuită, întărită e de felicitat pentru că a reuşit să-şi menţină aerul de loc de popas montaniard spre deosebire de construcţiile moderne care după mine nu răspund spiritului muntelui.

După ce am servit o cafea la cabană, am mers spre baraj de unde am putut admira până departe arcul Bucegilor. Privind de la nord-vest către nord-est am ghicit Colţii Tătarului, culmile Batrâna şi Doamnele pe care cândva am coborât spre Bran, apoi ca un punct în depărtare cabana Babele, mai la dreapta Vârful Coştila iar spre sud cheile Zănoagei şi undeva ca fundal culmea Leaotei de 2100 m.

Am pornit din nou la drum. Cheile Tătarului erau acolo, aşa cum le lăsasem. Îmi aduc aminte cum în tinereţe am urcat în Peştera Ursului a carei intrare e la vreun metru jumătate de sol, urcându-mă pe umerii unui băiat iar la coborâre direct în braţele lui, fapt care era să-l dezechilibreze fizic, nu emoţional.

Peştera Ursului este cea mai înaltă peşteră din ţară situată la 1550m. Este formată din două coridoare însumând o lungime de peste 100 m. Există dovezi că a fost locuită de oameni în paleolitic şi au fost găsite fosile de urs al cavernelor. La marginea drumului, o cruce de metal a unui tânăr de 21 de ani care a plătit tribut muntelui. Întreaga rezervaţie a Cheilor Tătarului este declarată monument al naturii.

Am trecut de Padina, vechea cabană dispăruse, au mai apărut câteva construcţii, nu-mi spuneau nimic până am ajuns la Peştera. Iar n-am mai cunoascut. Am intrat prima dată în pesteră inainte de incendiul din 1961, când la gura ei se afla un schit modest de lemn şi în jur câteva chilii. Atunci, un călugăr bătrân ne-a fost ghid, era întuneric, podestele erau putrezite dar la lumina lanternelor am ajuns până la altar, am văzut stalactitele şi stalagmitele şi mi-am hrănit imaginaţia cu figuri legendare care se puteau descifra în piatră.

Acum, am întâlnit un complex monahal modern şi foarte îngrijit. Dela locul de parcare am trecut pe lângă o clădire care era muzeu bisericesc dar avea şi o alimentară cu biscuiţi şi suc, am depăşit o biserică nouă în faţa căreia un difuzor răspândea muzică bisericească, am lăsat în drepta căsuţele de lemn, - chilii ale călugărilor-, am trecut pe lângă o clădire lungă cu două etaje şi acoperiş albastru (hotel pentru turişti şi casă de odihnă a BOR). Am început să coborâm nişte trepte late şi comode de piatră. Au fost 102 trepte, pentru că le-am numărat la întoarcere.

Ajunşi jos memoria iar mi-a jucat feste, din nou omul a schimbat locul. Apele Ialomicioarei au fost dresate în cascade şi săritori spectaculoase şi un jghiab le conducea spre o mică hidrocentrală care alimenta cu electricitate tot complexul monahal. Trebue să recunosc că acest joc de ape însoţit de susur şi clipocit este astăzi cu mult mai frumos şi spectaculos decât cel pe care-l ştiam de dinainte. In faţa peşterei pe locul în care în 1961 arsese schitul a fost ridicată imediat după anul 1990 o biserică de zid avand în faţă o cruce de piatră frumos sculptată şi din care ţâşneşte apă rece şi proaspătă. Intrarea în bisericuţă se face dinspre peşteră. Am aprins o lumânare în lumânărarul din prima grotă. Tot acolo sunt expuse într-o vitrină roci găsite în peşteră, vitrina numindu-se ˝bijuteriile pămantului˝ şi fiind rezultatul căutărilor de o viaţă a unui inginer de mine.

Am intrat în peştera destul de bine iluminată, am trecut de grota Mihnea cel Rau, grota Decebal şi a Sfintei Marii dar înainte de La lacuri m-am oprit dându-mi seama că drumul începea să fie prea dificil pentru mine. La ieşire am citit că biserica a fost construită din fondurile şi sponsorizarea fabricii de ciment de la Fieni.

Dacă mi-a plăcut? E modern, e tehnicizat, picturile în cele două biserici au contururi precise si culori proaspete, nu asculţi manele ci slujba la difuzor, nu sufli greu pe trepte la urcarea pantei dar... peştera a devenit un loc de agrement religios, nimic nu aminteşte de călugării care s-au nevoit de jumătate de mileniu în aceste locuri sălbatice. Am regăsit totuşi un punct de sprijin familiar: cum ieşi din pesteră, în faţa intrării, pe cea mai înaltă stâncă la o înălţime de câteva sute de metri există neclintită de viscole, vijelii şi trăznete, o cruce simplă de lemn, cred că e din bârne - probabil de câţiva metri înălţime-aceeaşi pe care am văzut-o eu cu 60 de ani în urmă, aceeasi care poate de secole a străjuit schitul. E o minune cum de a rezistat timpului şi intemperiilor. Am trecut pe lângă mormintele modeste ale călugărilor care s-au săvârşit în aceste locuri, am urcat numărând cele 102 de trepte şi am ajuns la şoseaua pe care ne aştepta jeepul. Alături, într-o poieniţă un maramureşan stătea tolănit la umbră alături de o grămadă de clopi aşternuţi pe iarbă şi pe care nu-i cumpăra nimeni.

Sub beneficiu de inventar dau copy/ paste la un articol apărut în ziarul Independent din 13 aprilie 2013:

De ce a ordonat Ceauşescu închiderea circuitului turistic de la Izvoarele Ialomiţei?

Strabon menţionează că Zamolxis (Zamolxe), Marele Preot al geto-dacilor, s-a retras înainte de a deveni zeu într-o peşteră de pe un munte sacru, denumit Kogaion ca şi râul care curgea prin preajmă. Localizarea muntelui sfânt este controversată, A. Bucurescu pledând ca evidentă reşedinţa Marelui Preot Peştera Ialomicioarei, iar sub denumirea de KOG-A-ION, tradus drept „Capul Magnificului”, s-ar ascunde denumirea generică a Masivului Bucegi. Ert este că în anii 80, Baci Farcaş, un bătrân staroste de ciobani de pe Valea Ialomiţei, povestea turiştilor despre Zamolxis, care înainte de zeificare, a fost iniţiat să stăpânească timpul, iar după ce a devenit nemuritor, un oştean care a păzit toată viaţa hotarele Daciei, a fost transformat în muntele Omu. În 1982, zona de la izvoarele Ialomiţei din estul Bucegilor, cunoscută sub denumirea de Cheile Zănoagei, a fost închisă circuitului turistic. Potrivit inginerului I. Olteanu, unul dintre specialiştii care au avut acces la dosarele „apei nemuririi”, redeschise în 2003, motivul „secretizării” zonei a fost că Ceauşescu a fost informat că la „Şapte Izvoare”, între Lacul Bolboci şi Scropoasa exista o sursă de apă cunoscută drept sacră de pe vremea dacilor, de mai bine de 2000 de ani. Cercetările au dovedit că izvorul subteran respectiv este o sursă de apă plată printre cele mai pure din lume, cu număr zero de bacterii, faţă de cinci, limita maximă acceptată, poluarea cu azzotaţi şi nitraţi fiind, de asemenea, nulă. Cercetătorii avansează cu prudenţă ipoteza că puritatea apei s-ar datora unor anomalii geo-magnetice, dar potrivit tradiţiei populare, calitatea respectivă este atribuită trecerii peste comori masive de... argint, metal abundent la geto-daci.

Ne-am întors pe un drum acceptabil înapoi spre Padina. Lacul Bolboci l-am înconjurat pe cealălaltă parte. Şosea strâmtă pentru o maşină, cu greu două. Pe margine brazi tineri printre care, preţ de 3 km vezi luciul lacului. In funcţie de luminozitate şi densitatea vegetaţiei lacul avea şi aici nuanţe de verde, albastru sau cenuşiu. Vă daţi seama ce frumos? Ar fi suficient ca un pictor talentat să imortalizeze pe pânză aceste peisaje şi ar căpăta faima lui Monet care în opt tablouri mari cât peretele unei săli de expoziţie a expus nuferi oglindiţi în luciul apei.

Am ajuns la baraj şi am făcut poze. Era interzis fotografiatul, filmatul şi trecerea peste baraj. Tipic românesc: toţi am făcut poze în timp ce grupuri de tineri treceau peste baraj, unii cu bicicletele, în partea cealălaltă fiind cabana Bolboci. Am mers ce am mers până ce am dat de o nouă interdicţie ˝Drum inchis accesului public˝ dar care era asfaltat ca în palmă. Exact pe acolo am mers. Drumul era îngust tot de maximum două maşini mici, (atenţie la oglinda retrovizoare!), ar mai fi trebuit un metru juma´ lăţime şi ar fi putut trece şi două autocare. O fi fost conceput ca un şnur într-un singur sens în jurul lacului sau a intrat la apă şi nu au mai avut deviz şi materiale de cât s-a furat? Drumul a fost destul de periculos pentru că, terminat în primăvara asta, nu are încă montate parapeţi pe serpentine, mergi la marginea hăului însă peisajul îţi taie răsuflarea aşa că uiţi de teamă si sorbi totul cu privirea.

Am ajuns în Sinaia după ora cinci, la capătul unei zile excepţional de frumoase.

Doamne, ce frumoasă ţară avem!

---

VIZUALIZĂRI: 5959 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI