Conacul Otetelișanu din Benești. Acasă la Petrache Poenaru

TIPĂREȘTE

Auzisem de ceva vreme despre restaurarea Conacului Otetelişanu din Beneşti dar nu reuşisem să-l vizitez, cu toate că se află la doar 30 km. de casa familiei mele din Lădeşti (Vâlcea). Nu venise momentul potrivit... Ne tot facem de lucru pe lângă casa nelocuită mare parte a anului, iar în timpul liber preferăm leneveala la piscina unei pensiuni din apropiere sau o plimbare spre munte. Până într-o zi de iulie a anului trecut când am propus hotărât familiei mele, o vizită la Bălceşti.  

       Ce să facem noi acolo, Bălceştiul fiind un orăşel din sudul judeţului Vâlcea, aşezat într-o zonă împădurită, pitorească, dar fără niciun fel de pretenţii turistice? Vom vedea...

       Aflat  la răscrucea vechilor drumuri comerciale ce leagă Craiova cu Râmnicu Vâlcea şi cu podgoriile Drăgăşaniului, micul târg Bălceşti se situează mai aproape de Craiova (39 km.) decât de Râmnicu Vâlcea, capitala judeţului de care aparţine administrativ (80 km.).  

      Pe moşia de la Beneşti, sat aflat astăzi în  componenţa oraşului Bălceşti, pe Valea Olteţului, boierii Otetelişeni şi-au construit un conac fortificat, menit să asigure siguranţa şi confortul familiei. Conacul s-a aflat vreme de două secole şi jumătate în proprietatea familiei Otetelişanu care l-a locuit, permanent sau temporar, până la naţionalizarea comunistă. Trecut forţat în proprietatea statului, conacul de la Beneşti s-a degradat continuu, chiar dacă a găzduit vremelnic un muzeu local.                                             

     În prezent, conacul şi domeniul de peste 100 ha. care-l înconjoară (pădure, livezi, vie, păşune, iaz cu peşte) sunt administrate de Fundaţia Domeniul Otetelişanu din Bucureşti care a preluat conacul ruinat şi s-a ocupat de restaurarea totală a acestuia. A fost un proces costisitor şi anevoios care a durat un deceniu dar rezultatul este pe măsura eforturilor. În anul 2009, Fundaţia Domeniul Otetelişanu a primit, din partea Ordinului Arhitecţilor, premiul pentru restaurare, conacul de la Beneşti fiind remarcat ca o culă oltenească perfect restaurată.

         Conacul Otetelişanu  poate fi vizitat gratuit de marţi până vineri, între orele 9 şi 17. Sîmbătă, duminică şi luni, conacul este închis pentru public. Totuşi, dacă doriţi să mergeţi la conac, este bine să vă anunţati intenţia printr-un apel telefonic. Vorbim despre o proprietate privată, şi programul de vizitare poate fi afectat de diverse evenimente.  

       Indiferent de direcţia din care călătoreşti, Conacul Otetelişanu este uşor de găsit, fiind situat lângă biserica satului, la capătul unei uliţe care se desprinde din DJ 643. La mică distanţă se află o benzinărie şi un supermarket Anabella, mare şi foarte bine aprovizionat. Pe poarta din lemn masiv este pusă o plăcuţă pe care scrie cu litere mari  'Fundaţia Domeniul Otetelişanu', semn că ai ajuns unde trebuie.  

      Am găsit porţile grele straşnic ferecate dar am dat telefon şi, în doar câteva minute, ne-a deschis o doamnă amabilă, însoţită de doi câini mari şi blânzi. Maşina a rămas în faţa porţii, nu este o parcare amenajată dar locul este sigur şi liber, poate fi aglomerat doar în zilele de sărbătoare când vine lumea la biserică.

     Ghidaţi de doamna care ne-a primit, am urmat aleea pietruită care ne-a condus, pe sub coroanele umbroase ale copacilor, până la conacul alb, gătit cu muşcate roşii. Parcul conacului este frumos, bine îngrijit, cu copaci bătrâni şi o mulţime de trandafiri, înfloriţi la vremea vizitei noastre.  

    Pe domenul ce înconjoară conacul trăieşte cel mai mare frasin din ţara noastră, care a fost lovit de trăsnet dar a supravieţuit chiar dacă are o tăietură adâncă în trunchiul gros. Are o circumferinţă de peste 9 metri, fiind înscris în saitul mondial 'Arbori remarcabili'. Se pare că dealurile din sudul Vâlcei oferă condiţii preielnice de viaţă frasinilor, am văzut multe exemplare cu dimensiuni impresionante.

    Linişte deplină, triluri de păsări, miros de fân cosit, aer curat... un loc minunat, departe de vacarmul marilor oraşe... Noi suntem obişnuiţi cu  satele mici şi tăcute, risipite pe văile Cernei şi  Olteţului, cele două răuri care izvorăsc din munte şi scaldă zona subcarpatica a Vâlcei, unindu-şi apele aproape de Beneşti, la Otetelişu, pentru a călători împreună, spre Olt. Este o zonă curată şi liniştită, ferită de poluare, un teritoriu care tinde să devină o imensă rezervaţie naturală din care, treptat, oamenii dispar iar pădurea şi animalele ei îşi recâştigă teritoriul. Pentru cei care nu au ajuns până acum în zona deluroasă din preajma orăşelului Bălceşti, vizita la Beneşti va fi o plăcută surpriză, o întoarcere în vremea copilăriei şi a vacanţelor petrecute la bunici...

     Dincolo de frumuseţea naturii care îmbrăţişează conacul, locul are o istorie îndelungată, bogată în evenimente, scrisă de oameni care au schimbat faţa ţării noastre, şi chiar a lumii întregi. Piatra de temelie a  conacului de la Beneşti a fost pusă pe la sfârşitul veacului al XVII-lea, construcţia fiind finalizată în primii ani ai veacului al XVIII-lea, într-o vreme nesigură, în care atacurile frecvente ale otomanilor şi ale bandelor de tâlhari puneau în pericol avuţia şi, mai ales, viaţa oamenilor.

      Pentru ca familia să fie apărată la nevoie, boierii Otetelişeni au ridicat pe moşia de la Beneşti o casă fortificată, cu ziduri groase din cărămidă, prevăzute cu metreze pe toate laturile. Conacul de la Beneşti este o culă boierească, înfrumuseţată cu autentice elemente de arhitectură brâncovenească. Fără a mă pricepe la arhitctură, aş zice că este un conac reprezentativ pentru zona Olteniei, îmbinând trăinicia vechilor cule cu eleganţa epocii brâncoveneşti.  

     Lucrările de restaurare, realizate cu respectarea vechilor planuri ale arhitectului craiovean Iancu Atănăsescu, găsite în Arhivele de la Râmnicu Vâlcea, au fost făcute cu materiale identice cu cele folosite la construcţia conacului. Desigur, aceste materiale se utilizează tot mai rar în zilele noastre, aşa că a fost o adevărată provocare procurarea lor dar, mai ales, găsirea meşterilor pricepuţi la astfel de lucrări migăloase.

    Conacul a fost acoperit din nou cu şiţă, la renovarea zidăriei s-a folosit mortar de var, au fost reparate sau înlocuite uşile, scările şi pardoselile din lemn sau cărămidă. Una dintre cele mai mari probleme a fost refacerea tavanelor, toate încăperile conacului având tavane boltite, semiogive din cărămidă, spectaculoase dar construite după o tehnică specială, probabil de meşteri italieni. Ca o curiozitate, nu există niciun tavan drept în conacul de la Beneşti. Singura soluţie a fost apelarea la o echipă de restauratori din Italia care a refăcut perfect tavanele boltite.

    De curând am revăzut Palatul Brâncovenesc de la Potlogi, Dâmboviţa, construit de meşteri veneţieni, la porunca domnitorului Constantin Brâncoveanu. Am remarcat aceleaşi tavane gotice, boltite,  şi am aflat de la ghidul muzeului că aceste tavane sunt, nu doar spectaculoase, ci şi  foarte eficiente termic. Căldura care se duce spre tavan, se reîntoarce parţial în partea de jos a încăperii, aspect foarte important pentru palatele medievale, elegante dar foarte mari şi greu de încâlzit în iernile geroase. După vizita de la Potlogi, mi-a fost lesne de înţeles că boierii Otetelişeni au apelat la meşteri italieni, şi s-au inspirat din palatele brâncoveneşti care au impus un stil nou în arhitectura laică şi religioasă din Ţara Românească.

    Intrăm în conac, însoţiţi de aceeaşi doamnă amabilă şi răbdătoare. Nu este ghid, în adevăratul înţeles al cuvântului, se ocupă de întreţinerea conacului şi a grădinii, având ca atribuţii suplimentare primirea oaspeţilor. Recunosc, fiind o proprietate privată, ne e teamă să nu deranjăm dar suntem poftiţi să intrăm în toate încăperile, să zăbovim cât vrem, şi să facem oricâte poze dorim.

    Urcăm scara exterioară din lemn spre foişorul brâncovenesc din care se deschide uşa principală a conacului. Cu vedere spre grădina umbroasă şi lateral spre lac, foişorul cu coloane zvelte şi arcade elegante, pardosit cu cărămidă, este împodobit cu muşcate roşii, uşor pălite de arşiţa verii. Camerele, decorate în ton cu povestea conacului, se înşiră de o parte şi de alta a holului lung. Din păcate nu au fost recuperate obiectele originale dar mobilierul vechi din lemn masiv, sobele din cahle de teracotă comandate la Mediaş, scoarţele olteneşti, icoanele, recompun, atât cât se poate, atmosfera boierească a conacului. Am admirat corpurile de iluminat (candelabre, aplice, veioze), lucrate manual într-un atelier turcesc, special pentru Conacul Otetelişanu. Cele mai frumoase corpuri de iluminat pe care le-am văzut în viaţa mea într-o casă, adevărate opere de artă care dau conacului un plus de rafinament!

    Ieşim în curtea din spate, pe cea de-a doua uşă exterioară a conacului care dă spre casa cu prispă, de dimensiuni modeste, locuită de proprietarii Domeniului. Alături, observăm o piscină mică şi un grătar dar salutăm şi trecem repede pentru a nu deranja gazdele cu priviri indiscrete. Ne continuăm vizita, coborând treptele abrupte de lemn tocit, spre vechiul beci, cu ziduri groase de peste un metru, străpunse de guri înguste de tragere. Aici se păstrau rezervele de mâncare şi băutură dar beciul fortificat avea şi mare importanţă în apărarea conacului. Într-o cameră de locuit de deasupra există o uşă secretă care se deschide spre o scăriţă ce coboară în beci, pentru a permite refugierea rapidă a locatarilor conacului. Legenda locului spune că din beciul Conacului Otetelişanu porneşte un tunel subteran care duce în beciul bisericii construite de proprietarii moşiei, dincolo de zidurile împrejmuitoare ale conacului. Până acum nu a fost descoperit acest tunel, nici măcar cu ocazia lucrărilor minuţioase de restaurare. Vechiul conac nu-şi dezvăluie aşa uşor toate secretele...

     Ieşim la lumina puternică a soarelui de vară, părăsind beciul întunecat şi răcoros care găzduieşte uneori diverse evenimente culturale. Suntem invitaţi la o scurtă plimbare până la iazul cu peşte  la care ajungem coborând o alee în trepte, croită prin livada de pomi fructiferi. Fânul proaspăt cosit, abia pălit de soarele dogoritor, miroase a  miez de vară oltenească... Ne oprim pe pontonul de lemn, şi admirăm îndelung lacul mare, vreo 12 ha de apă, înconjurat de verdele intens al vegetaţiei. Sunt mai multe specii de păsări de apă care trăiesc în zona lacului, iarna vin uneori în vizită chiar şi lebede, în căutarea unui adăpost călduţ, clima din zonă fiind plăcută, fără geruri năpraznice şi viscole puternice.

     Revenim în grădina conacului, ne relaxăm câteva clipe pe o bancă, adăpostită de razele arzătoare ale soarelui. Locul acesta are un farmec discret, boieresc, o frumuseţe aparte care vine din echilibru şi bun gust, în armonie deplină cu frumuseţea blândă a dealurilor tăiate de Valea Olteţului.  

   Ne luăm rămas bun de la doamna care ne-a însoţit dar nu plecăm înainte de a trece pe la bisericuţa de zid cu hramul Sfinţii Voievozi, ctitorită de vornicul Barbu Otetelişanu în anul 1746, restaurată de-a lungul vremii de urmaşii acestuia. Bisericile de la Beneşti şi Otetelişu, ctitorite de boierii Otetelişeni, au fost primele construite din zidărie pe cursul inferior al Olteţului, o zonă în care se aflau doar bisericuţe mici din lemn.

   Construită în afara zidurilor împrejmuitoare ale conacului, la început ca paraclis al curţii boiereşti, devenind ulterior şi loc de închinăciune pentru săteni, bisericuţa din Beneşti este clădită în stilul postbrâncovenesc al veacului al XVIII-lea. Aflată la o distanţă de 52 de stânjeni faţă de conac, adică atât cât bate puşca bine, biserica prevăzută cu elemente fortificate a făcut parte dintr-un sistem defensiv de temut. Din clopotniţa prevăzută cu metereze puteau fi observaţi şi ţintiţi de la distanţă cei care se apropiau cu gânduri rele de conac.

     În ziua vizitei noastre la Beneşti, biserica era închisă. Aleea îngustă, străjuită de brazi şi trandafiri roz, bogat înfloriţi, ne-a dus până la pridvorul bisericii. Ca să pătrunzi în interior, trebuie să te nimereşti într-o zi de Sărbătoare...

     Plimbarea noastră la Beneşti se încheie aici, dar nu ne putem despărţi fără a-i pomeni pe boierii Otetelişeni, fără de care Beneştiul ar fi  doar una din multele localităţi rurale prin care treci rapid sau  te opreşti doar câteva minute, pentru mici cumpărături.  

     Descendenţi din neamul Buzeştilor, povestea Otetelişenilor începe cu Radu, mare postelnic în Sfatul lui Mihai Viteazul. De-a lungul vremurilor, bărbaţii acestei familii au ocupat funcţii înalte în stat, influenţând luarea deciziilor politice. Iubitori de artă, filantropi, ctitori de biserici şi întemeietori de scoli, boierii Otetelişeni au jucat un rol important în afirmarea culturii naţionale, punând pe primul plan educaţia.  

      Nu voi enumera toţi membrii acestei vechi familii de boieri olteni, nici n-ar fi posibil, dar îl voi aminti pe Ilie Otetelişanu care ctitoreşte la 1721 biserica Sf. Ilie din centrul negustoresc al Craiovei. Refăcută de urmaşii ctitorului, biserica Sf. Ilie veghează şi astâzi Centrul Vechi al Craiovei, fiind una dintre cele mai frumoase biserici din Bănie. Figură marcantă a epocii sale este logofătul Iancu (Ioan) Otetelişanu, arendaş al Salinelor, deputat şi apropiat al domnitorului Gh. Bibescu, care devine la 1845 director al Teatrului Naţional din Bucureşti, poziţie din care susţine trupa lui Costache Caragiale şi încurajează repertoriul original în limba română.

     Cel mai faimos descendent al familiei Otetelişanu este, cu siguranţă, Petrache Poenaru care se naşte în conacul de la Beneşti, la 10 ianuarie 1799. Fiul boierului Dincă Poenaru şi al Smarandei, soră cu Iordache şi Grigore Otetelişanu, Petrache Poenaru îşi petrece copilăria la Beneşti, sub protecţia bunicii materne.

    Vornicul Iordache, deputat şi preşedinte al Divanului Craiovei, a fost un adevărat părinte pentru copilul Petrache, pe care l-a îndrumat şi susţinut financiar. Despre Iordache Otetelişanu ştim că a tipărit prima revistă din Oltenia, dedicată familiei, folosind tipografia pictorului Constantin Lecca din curtea bisericii Sf. Ilie din Craiova. Căsătorit cu Victoria Otetelişanu, nepoata boierului Iordache, Constantin Lecca a fost pictorul de familie al Otetelişenilor, o parte din portrete fiind expuse la Palatul Jean Mihail - Muzeul Naţional de Arta din Craiova.

       Iordache Otetelişanu deţinea o bibliotecă impresionantă, peste 650 de volume   (manuale şcolare, enciclopedii, dicţionare, tratate de drept, filosofie, istorie, medicină), şi a deschis la Beneşti, pe cheltuiala sa, prima şcoală sătească din zonă. A înfiinţat, cu fonduri ale bisericii Sf. Ilie, primul pension pentru fete din Craiova, după model apusean. Iordache Otetelişanu a fost sprijinit în permanenţă de fratele său Grigore, mai tânăr cu 10 ani, mare agă al oraşului Craiova, renumit intelectual al vremii.

       Crescut şi educat sub îndrumarea unchilor Iordache şi Grigore, Petrache Poenaru a început să înveţe carte la Beneşti şi Craiova, continuând  la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti, unde l-a avut ca profesor pe Gheorghe Lazăr.  

      După absolvirea studiilor liceale, tânărul Petrache Poenaru l-a cunoscut, în conacul de la Beneşti, pe Tudor Vladimireascu. Petrache, împreună cu fratele său Gheorghe Poenaru, se alătură cu entuziasm pandurilor, devenind secretarul particular al lui Tudor Vladimirescu. În perioada petrecută alături de Tudor, Petrache Poenaru realizează drapelul roşu -galben- albastru, şi lansează primul ziar românesc de propagandă, intitulat 'Foaie de Propagandă'.

     În vremurile tulburi ale Revoluţiei de la 1821, conacul de la Beneşti a fost atacat de un grup de bandiţi, condus de doi căpitani de arnăuţi răzvrătiţi, fugiţi din oastea lui Tudor. Boierii Otetelişeni, împreună cu nepotul Petrache, au rezistat în conacul fortificat, până la sosirea lui Tudor care i-a pedepsit pe căpitanii răzvrătiţi, şi i-a ajutat pe boieri să fugă la mânăstirea Hurezi, de unde s-au refugiat peste munţi, în Ardeal.

      Simţind că soarta Revoluţiei era pecetluită, Tudor Vladimirescu a insistat ca tânărul său colaborator, Petrache Poenaru, să-şi însoţească familia. După uciderea lui Tudor, Petrache pleacă din ţară, şi studiază matematica, fizica, ingineria, geologia, topografia şi geodezial a universităţi renumite din Berlin, Paris, Viena şi Londra

     În timpul studiilor din Anglia, Petrache Poenaru a călătorit cu trenul pe prima cale ferată din lume, inaugurată pe 15 septembrie 1830, pe ruta Liverpool -Manchester, fiind primul român care a călătorit cu trenul.  

       Petrache Poenaru va rămâne în istorie ca omul care a revoluţionat domeniul instrumentelor de scris, prin inventarea tocului cu rezervor de cerneală 'Poenaru', precursorul stiloului modern. În anul  1827, la doar 28 de ani, Petrache Poenaru brevetează la Viena, apoi la Paris, 'condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se sine însuşi cu cerneală'. Astfel, tânărul născut la Beneşti devine primul român care a obţinut un brevet de invenţie. Din păcate, Petrache Poenaru nu a reuşit să lanseze noul instrument de scris în producţia de serie. Ideea sa revoluţionară a fost preluată mai târziu de americanul Lewis Edson Waterman, cunoscut astăzi ca inventator al stiloului modern.   

       După anii petrecuţi la studii, în străinătate, Petrache Poenaru revine în ţară, ca profesor de matematică şi fizică, apoi director la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. A deţinut funcţii importante în stat, echivalente cu cele de ministru de externe şi ministru al învăţământului din vremurile noastre, având ca principal obiectiv, organizarea învăţământului orăşenesc şi sătesc. Petrache Poenaru este omul care reuşeşte să convingă autoritâţile cu privire la necesitatea instruirii copiilor de ţărani, şi înfiinţează şcolile publice din mediul rural. Participă la întocmirea Regulamentului Şcoalelor, elaborează primele lucrări de metodică şi programe şcolare, publică primele manuale de algebră şi geometrie în limba română, contribuind la formarea terminologiei matematice în limba română. Introducerea sistemului metric zecimal în Ţara Românească, şi primele observaţii meteo sistematice se datorează tot lui Petrache Poenaru.

      Minte luminată, Petrache Poenaru şi-a folosit cunoştinţele teoretice dobândite în anii de studii în străinătate, şi puterea de decizie dată de funcţiile înalte ocupate în ţară, pentru a deschide o nouă epocă în învăţământul românesc, slab dezvoltat la acea vreme. A contribuit la înfiinţarea Colegiului Naţional Carol I  din Craiova, Societăţii Agronomice şi Şcolii de Agricultură de la Pantelimon, Şcolii de Poduri şi Şosele (actuala Universitate Politehnică din Bucureşti), precum şi a Grădinii Botanice, Societăţii Filarmonice şi a Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti.

      Dacă în anii tinereţii, Petrache Poenaru s-a alăturat cu entuziasm lui Tudor Vladimirescu, la vremea deplinei maturităţi a sprijinit Revoluţia de la 1848, împreună cu profesorul său, Gheorghe Lazăr. După înăbuşirea Revoluţiei, Petrache Poenaru a fost atacat dur de autorităţi, pe motiv că instituţiile pe care le-a organizat şi condus au sădit idei revoluţionare în rândul poporului.

     Dacă treceţi cu metroul bucureştean prin staţia Petrache Poenaru, fostă Semănătoarea, poate vă gândiţi o clipă la acest om fabulos, participant activ la cele două mari revoluţii ale secolulului al XIX-lea, inventator al primului stilou din istoria omenirii, mason, inginer, pedagog, şi, mai presus de toate, părinte al învăţământului românesc. Născut şi crescut la Conacul Otetelişanu din Beneşti, Vâlcea, un loc minunat care poate fi vizitat gratuit prin generozitatea Fundaţiei Domeniul Otetelişanu care îl administrează.

      Este bine de ştiut că la Conacul Otetelişanu au loc diverse evenimente culturale, concerte, expoziţii, lansări de carte, tabere de creaţie pentru ariştii români şi oaspeţii  din străinătate. Este un loc viu, oferit cu generozitate oamenilor! În această primăvară, pe 13 aprilie, a avut loc Ziua Porţilor Deschise la Conacul Otetelişanu, prilej cu care  Radu Oltean şi-a prezentat cartea 'Din vremea lui Tudor'. A fost invitată Asociaţia Historia Renascita care a reconstituit rebeliunea de la Beneşti, petrecută în timpul Revoluţiei de la 1821. Curtea şi livada conacului au fost populate cu personaje istorice, boieri şi domniţe în veşminte de epocă, turci, panduri, arnăuţi înarmaţi până-n dinţi... Se pare că acest eveniment va avea loc în fiecare an!

     Mă gândesc să revin în această vară la Conac, pentru a vedea şi Moara Căpitanului, recentă renovată. Este vechea clădire a morii căpitanului Grigore Adrian Otetelişanu, una dintre primele mori cu motor termic din zonă, devenită spaţiu pentru evenimentele culturale găzduite la Conac.

      Dacă doriţi să vă cazaţi în zonă, cea mai bună variantă  este Forest Retreat&Spa din satul Oveselu, comuna Măciuca, la mai puţin de 20 km. de Beneşti. Tot la Oveselu, vă recomand un restaurant bun, cu preţuri decente, Taverna Stejarul. Zona este liniştită, împădurită, departe de agitaţie şi poluare... se pot petrece câteva zile relaxante la Spa, împletite cu  vizite la conacele, mânăstirile şi podgoriile din apropiere. Vine vara... Vă doresc vacanţe frumoase!  

---

VIZUALIZĂRI: 323 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI