Două zile de plimbăreală pe lângă Râmnicu Vâlcea

TIPĂREȘTE

În cea de-a doua zi a mini-vacanței noastre am apucat-o pe Valea Oltului. Pe controversata Vale a Oltului. Cine n-a străbătut-o?! ; toată lumea, sunt convinsă! Unii de plăcere, alții de durere... Șoseaua ce însoțește aceste peisaje de vis se numește, sec și total prozaic, E 81; printre rânduri citim că se vrea drum european. Ha-ha. Îmi imaginez ce-i la gura șoferilor profesioniști nevoiți a face naveta pe-aici, dacă noi, ajunși din An în Paști... Dar să nu dăm din casă, nu-i frumos.

Șoseaua leagă orașele Râmnicu Vâlcea de Sibiu, traversând un culoar prin Carpații Meridionali, delimitat de Masivul Făgăraș în dreapta și Munții Căpățânii în stânga (cum te duci în amonte). Nu intenționam să ajungem până la Sibiu, n-aveam nicio treabă acolo, ci mai degrabă de pe la jumătatea drumului (Brezoi) s-o cotim spre stânga, până la Mălaia sau poate Voineasa. Așa, fără niciun scop anume, pur și simplu pentru a ne bucura de munte și aer (curat; eventualy).

Am trecut prin Călimănești și Căciulata fără să ne oprim; ne-am fi oprit, dar nu ne-a făcut nimic cu ochiul și nu prea era vreme de plimbare. Se știe, cele 2 stațiuni sunt recunoscute pentru izvoare minerale și băi termale, am tot citit că în ultimii ani s-au înmulțit hotelurile și pensiunile ce oferă astfel de servicii (ba chiar era cât pe ce să rezerv la unul din ele chiar pentru această mică vacanță!). Există și parcuri acvatice – nu-s chiar genul nostru și în niciun caz într-o astfel de perioadă potențial aglomerată (dar când n-o fi aglomerat?!).

În fine, am oprit la Mânăstirea Cozia; nu mai știu exact de când n-am mai văzut-o. Am parcat pe marginea drumului, în rând cu mulți alții, vis a vis de micul bazar improvizat. Mânăstirea Cozia, ctitorie (sf. sec. 14) a domnitorului Mircea cel Bătrân, nu mai are nevoie de nicio prezentare, așa că nu insist. Vă reamintesc doar că în pronaos se află pietrele de mormânt ale voievodului ctitor (o copie datând din 1938) și a maicii Teofana, mama lui Mihai Viteazul. Și că lăcașul a suferit numeroase reajustări de-a lungul secolelor, printre cei implicați numărându-se nume sonore, precum Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu sau Șerban Cantacuzino.

Îmi plac bisericuțele astea vechi la nebunie, aș sta ore întregi să le privesc, mă uimesc într-una micile detalii, precum rozetele de piatră dantelată, brâurile de cărămidă, finele incrustații, funiile răsucite de calcar, firidele, ancadramentele... Iubesc simbolurile, îmi place să le ghicesc semnificațiile. Îmi place să le ating ușor trupul călduț, să-mi preumblu buricele degetelor peste micile asperități, simt că-mi spun povești de demult... Fiecare în parte mi se pare o operă de artă – unică, irepetabilă...

Era ceva lume, lucru de înțeles, căci ne aflam în prag de Sărbătoare Națională. Am intrat în biserică, am fost și în micul muzeu, am pozat în stânga și-n dreapta. Tati o luase înainte și numai ce-l văd că-mi indică vechea cuhnie (bucătărie) brâncovenească, la prima vedere un mic... tunel al timpului. L-am traversat, ne-a scos mintenaș de partea cealaltă a vechiului lăcaș; sub noi, panglica verzulie a Marelui Râu; dincolo de ea, dealurile pârjolite de frig, copacii din prima linie chiar arătau ca niște schelete albicioase, dezgolite.

Se făceau niște scări de aici, jos erau acostate vreo 2 ambarcațiuni simple, acoperite cu prelate colorate și încă una tocmai se aduna de pe drumuri... de apă. Mi-am amintit că citisem, nu de mult, un articol al colegului @tata123 despre ceva plimbări cu barca pe Râul Olt; da, asta trebuie să fie! Vreau, vreau, hai și noi!

Și ne-am așezat la coadă. De fapt, am fost primii, alături de o familie cu 2 copii. Am așteptat vreo 10-15 minute și în final n-am mai fost primii, aparent se puteau face rezervări telefonice și au venit alții și ne-au luat fața. Nu-i bai, că s-o găsi loc pentru fiecare! Pentru noi doi nu s-au găsit locuri alăturate, dar nici asta n-a fost bai. Suportăm să stăm despărțiți o oră.

Plimbarea costă 20 lei de persoană și începe la oră fixă, între 10 și 8 seara; asta înseamnă că durează în jur de 45-50 de minute, cel puțin așa scria pe afișul de prezentare, n-am stat să cronometrez. S-au ocupat toate locurile, ba chiar au apărut de niciunde 2 scăunele pliante care au ocupat și intervalul și-au găzduit încă 2 tineri întârziați. Ideea e că nimeni nu e refuzat, se găsește o soluție... ceea ce nu știu dacă în vremurile pe care le trăim e de bine sau de mai puțin bine...

Aș fi vrut să stau „la geam” , să fac poze, dar mi-a fost indicat alt loc, în margine, lângă o familie cu o fetiță. N-am protestat, fetița era simpatică. A fost și o chestie bună în acest aranjament – eram chiar în dreptul căpitanului (un tânăr foarte haios) și am auzit nemijlocit toate explicațiile acestuia. Păcat că nu le-am reținut pe toate (deh, vârsta...) – care hotel are piscină cu apă termală și care nu, cum că Mânăstirea Cozia a ratat includerea în patrimoniul UNESCO din cauză că niște deștepți s-au găsit să pună termopane la chilii; în fine, tot felul de mici can-can-uri savuroase... Am făcut și ceva poze, nu grozave, atât cât să am amintiri din excursie. A, și am urmărit pe sonar peștii din Olt, împreună cu vecina mea cea mică, la fel de entuziasmate amândouă! ????

Odată debarcați, ne-am urcat în mașină și-am pornit mai departe; „sus, sus, sus, la munte, sus” , urmărind panglica șerpuitoare a râului. Ne-am fi oprit la Cascada Lotrișor și poate am fi drumețit pe Cheile Lotrișorului dacă anotimpul ar fi fost mai îngăduitor; poate vom reveni cândva... Aproape de Brezoi am părăsit civilizația (recte E81) și-am virat la stânga. Despre Brezoi am auzit acum câțiva ani (nu mulți), vara găzduiește un festival de muzică blues (începând din 2017). Bine că nu mi s-au aliniat astrele până acum, că din ce am văzut, cred că trebuia să dorm în vizuina ursului și să mă hrănesc cu fragi și mure... Pensiuni n-am prea văzut, mâncătorii nici atât; în tot cazul, cred cu tărie că oamenii din zonă ar trebui să profite de oportunitate și să îndrăznească.

Ne-am continuat drumul, zona e minunată, plină de promisiuni pentru vremuri mai călduroase. La barajul Brădișor ne-am oprit pentru poze, e și o păstrăvărie în apropiere. A urmat Mălaia și lacul omonim, pe urmă Frumoasa din Pădurea Adormită – Voineasa. De ce m-a dus cu gândul la celebrul basm al copilăriei?! Pentru că am găsit-o perfect pustie, locuită doar de niște hoteluri-fantomă unde nu s-a mai cazat nimeni de ani de zile, relicve ale vremurilor de tristă amintire... Doamne, ce potențial irosit, îți vine să plângi!... Am admirat vălătucii de fum din vale și-am coborât, că ne încolțise foamea. Am prânzit la o pensiune faină, ieftin și bun (dar asta e altă poveste...).

Ne-am întors pe același drum, doar că la intrarea în Căciulata am virat stânga, peste barajul Turnu. La ruinele Castrului Arutela n-am mai coborât, le-am pozat de la înălțimea șoselei, cu zoom. La Mânăstirea Turnu ar fi trebuit să ne întoarcem puțin, n-am făcut-o, am continuat înainte, luând Căciulata „prin învăluire” . Cu prima ocazie am traversat din nou Oltul; obiectiv final: insula și Schitul Ostrov. Nu atât pentru schit, cât pentru priveliști.

Dimineață, pe vaporaș, ne povestise ghidul-căpitan cum insula a fost înălțată cu 6 m cu ocazia lucrărilor de sistematizare a Râului Olt; ba, că inițiativa a aparținut Tovarășei, lucru greu de imaginat. Eram curioși, normal... Insula e legată de mainland printr-un pod, se poate ajunge doar de pe partea vestică. Străbați un parc și în capăt e o parcare, în apropierea schitului. Am găsit locul cufundat în serenitatea pre-asfințitului, ceea ce probabil a fost în avantajul nostru. O bisericuță cu pridvor de sticlă (?!), câteva chilii, multe flori (încă!)... Și un mic magazin de unde am cumpărat o broșură-amintire.

Aflăm așadar că așezământul monahal este ctitorie a voievodului Neagoe Basarab și a soției sale, Despina Doamna (înc. sec. 16), pe locul unei biserici mai vechi din sec. 14. Biserica păstrează încă relicva cea mai prețioasă, icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni (Hodighitria-Îndrumătoarea), restul artefactelor aflându-se în prezent în Muzeul de Artă al României. Aici s-a călugărit Doamna Despina, luându-și numele monahal de Platonida, precum și maica domnitorului ucis mișelește la Câmpia Turzii, Mihai Viteazul – care s-a numit mai apoi Teofana.

***

A doua zi, am luat calea Olăneștilor. De la hotelul nostru e foarte simplu, doar trebuie s-o cotești la stânga și să mergi întins vreo 20-25 km, străbătând sate frumoase, ce încă mai păstrează case vechi, cu arhitectură tradițională. În Băile Olănești ne-am învârtit un pic, căutând unde să lăsăm mașina; nu aveam cum să nu dăm peste uriașa parcare supraetajată (da, da!) din inima stațiunii (nu mai știu cât aveam să plătim, oricum, modic).

Pe urmă parcul, pe urmă aleea izvoarelor, cu bazarul ambulat în prima ei porțiune. Frânturi de amintiri... De-a lungul copilăriei și adolescenței mele m-am confruntat cu repetate infecții urinare; Olănești e locul unde m-am vindecat definitiv. După al doilea an de studenție, am petrecut cu ai mei (părinții și fratele) 3 săptămâni la Olănești. Nu ne băteam noi, copiii, capul, dacă mergem „cu bilet” sau „la plezneală” , vacanță să fie!

Se pare că am pe cine moșteni, căci îmi vin în amintire o sumedie de sejururi DIY, babacii erau mari meseriași în asta! E drept, se mai întâmpla să dormim în mașină, prin vreun service auto, dar pe urmă recuperam negreșit, legea compensației! ???? Deja divaghez... La Olănești țin minte că am bătut din poartă-n poartă și până la urmă norocul ne-a surâs, am fost îndrumați cumva în afara stațiunii, către un complex unde am ocupat 2 căsuțe.

Nu-mi aminteam prea bine, speram însă că aș fi putut reconstitui drumul de la complex până în stațiune. În primul rând, era destul de departe; megeam până la izvorul 24 și pe urmă mai aveam de mers cel puțin încă pe-atât. Izvorul 24 e cel ce m-a vindecat, îi port recunoștință veșnică. A doua zi după ce ne-am instalat, precum se obișnuia, te prezentai „cu cățel-cu purcel” la baza de tratament, să te consulte medicul stațiunii și să-ți personalizeze schema terapeutică. Eu am primit o combinație de izvorul 24 cu nu-mai-știu-ce alt izvor; apa ăstuia din urmă trebuia s-o beau încălzită, în cantități progresiv crescătoare. După prima doză, am vărsat tot și i-am zis mamei că mai bine mor decât să repet experiența (imaginați-vă – sulfuroasă și caldă! ; bleah!). Am promis că voi compensa din plin cu izvorul 24. De cel puțin 3 ori pe zi coboram și aduceam apă de la izvorul 24, cred că și pe dinți tot cu ea mă spălam; visam noaptea izvorul 24!...

În rest... îmi amintesc miile de licurici ce ne înstelau serile... Iuțarii perpeliți pe grătar, presărați cu un praf de sare, pe care îi „vânam” cu Tata și fratele meu din pădurile de peste pârâu... Șnițelul „cât capacul de la WC” pe care l-am mâncat la restaurantul complexului – o singură dată, nu știu ce sărbătoare o fi fost, că în general nu se găsea mai nimic acolo.

... Cum ar veni, pornisem pe urma amintirilor... Dar nu numai. Era o dimineață însorită, dar extrem de geroasă, la un moment dat chiar a început să fulguiască ușor; ploaie cu soare am mai văzut, dar ninsoare cu soare încă nu! Am dat o tură pe la baza de tratament, am constatat cu tristețe că era adevărat ceea ce citisem, cum că apa izvoarelor putea fi accesată doar cu cardul; mi se pare o mare porcărie, resursele naturale trebuie să aparțină tuturor; de-ar fi singura!...

Ne-am continuat plimbarea pe aleea izvoarelor, frumos amenajată, ce urmărește cursul sinuos al pârâului. După aproximativ jumătate de ceas, am recunoscut, în depărtare, silueta nonconformistă din amintirile mele: „căsuța” izvorului binefăcător! Și care – minune! – nu-i „parolat” , curge încă pentru toți muritorii. Am gustat cu nesaț, aceeași aromă, am închis ochii și m-au împresurat licuricii, într-o seară călduță de vară...

Din zona aceasta, se face o punte peste râușor, urci un pic și dai în șosea, pe șoseaua aia coboram cândva de la „căsuțe” . Tati a propus să nu ne mai batem capul, să ne întoarcem și să luăm mașina. Așa am făcut. După un scurt popas la tarabele cu bunătăți, de unde am cumpărat una-alta (printre care 2 borcane de zacuscă cu ghebe, absolut delicioasă; dacă aș fi știut ce bună e, aș fi luat mai multă).

Șoseaua urcă paralel cu aleea izvoarelor, de partea cealaltă a râului. După puțini kilometri am recunoscut gardul „căsuțelor” , m-am uitat pe GoogleMaps și locul se cheamă Cabana Brazilor (sau ceva de genul), însă pare total dezafectat. M-am întristat...

Am continuat încă puțin, am oprit pe un tăpșan, un pic deasupra micii Mânăstiri de maici Comanca. Am admirat îndelung bisericuța albă, cu brâu multicolor și cu acoperiș de șindrilă lemnoasă, ne-am preumblat printre crucile din cimitir, unele foarte vechi. Am întrebat măicuțele dacă au ceva materiale informative și ne-am căpătat cu o reproducere după icoana „Toți Sfinții” (hramul mânăstirii), ce are pe verso câteva cuvinte despre istoria locului.

Biserica a fost ctitorită în 1736 „din îndemnul și cu cheltuiala vornicului Preda și a preotului Teodor din Băile Olănești, care mai apoi s-au călugărit sub numele de Pahomie ieromonahul și Teodosie ieromonahul” . Între 1997 și 2007 a fost restaurată și s-a ridicat o nouă clopotniță, iar din 2016 mica biserică își recapătă statutul de mânăstire.

Venise timpul să ne continuăm excursia și, după un drum de câțiva kilometri, am popsit din nou, de data asta în Băile Govora. Dacă de Olănești mă leagă atâtea amintiri, în Govora nu-mi amintesc să fi ajuns vreodată. Citisem despre vechea stațiune balneară înființată la finele sec. 19, despre perioada de glorie pe care a cunoscut-o rapid, despre frumosul parc suspendat și despre starea jalnică în care au decăzut multe din construcțiile vechi, de o deosebită valoare arhitectonică. Voiam să vedem cu ochii noștri.

Am lăsat mașina într-o parcare organizată pe marginea drumului, aproape de sensul giratoriu marcat cu un monument impozant, o cruce stilizată decorată cu tricolor, peste care își întinde aripile un vultur (și mai e ceva alături, dar n-am distins). Am traversat și am intrat în parc, chiar în stânga ne-a întâmpinat restaurantul Cascade; era o opțiune, dar noi veniserăm chitiți să mâncăm la renumitul Palace. Ne-am preumblat pe aleile parcului, am admirat mai multe grupuri statuare și, precum ne așteptam, ne-a impresionat teribil starea de degradare accentuată, greu (sau imposibil, nu mă pricep) recuperabilă, în care se găsește vechiul Pavilion Banear; Doamne, ce păcat!... În schimb, ne-am bucurat să vedem Cazinoul alb și curățel, perfect reabilitat. Am coborât la mașină și ne-am dus la Palace (altă poveste, altcândva).

Mi-a plăcut Govora, cu tot aerul ei ponosit; se simte la fiecare pas fiorul gloriei trecute... Poate lucrurile s-or mai îndrepta pe ici, pe colo, eu continui să sper...

Un singur obiectiv mai aveam pe listă, Mânăstirea dintr-un Lemn, dar Tati a zis că dacă tot am ajuns aici, să ne abatem și la Mânăstirea Govora, că nu-i departe. În doar câteva minute am ajuns, am fost singura mașină din parcare. Rezultă că și lăcașul de cult l-am vizitat în voie, fără să ne deranjeze nimeni și nimic; ne-am plimbat pe aleile pietruite, înguste, am admirat frumoasele picturi murale interioare și rondurile de flori pe jumătate veștejite.

Am citit ulterior că Mânăstirea Govora e una dintre cele mai vechi din țară (sec. 14-15, sub domnia lui Vlad Țepeș), iar catapeteasma minunat meșteșugită în lemn sculptat, în stil brâncovenesc, este cea originală. Dar importanța istorică a acestui așezământ constă în altceva - poate unii mai studioși își mai amintesc din anii de școală; restul să nu-și facă griji, este acolo o plăcuță inscripționată în marmură ce le va împrospăta memoria: „În anul 1640, prin grija luminatului domn Matei Basarab, ieșea de sub teascurile unei tiparnițe Pravila de la Govora, prima carte de legi din Țara Românească” .

Alți câțiva kilometri și am parcat în fața ultimului obiectiv al zilei: Mânăstirea Dintr-un Lemn. Ea are o poveste frumoasă, nu știu cât de adevărată, că parcă zic că nu-i prima dată când o aud... Mă rog... Se făcea că pe la 1570, ciobanul (monahul, în altă versiune) Radu visează în mod repetat că Dumnezeu îl îndeamnă să caute în scorbura unui stejar secular o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, iar mai apoi din lemnul acelui copac, și numai din el, să ridice o bisericuță în care să așeze sfânta relicvă.

Bisericuța există însă, înconjurată de câțiva stejari cu trunchiuri impresionante, dar ca să ajungi la ei trebuie să parcurgi niște etape. În primul rând, înainte de a pătrunde în incinta mânăstirii am fost uimiți să descoperim niște monumente, unul dedicat marinarilor, altul aviatorilor; de unde și până unde?! Aveam să elucidăm misterul în curând: ultima reabilitare s-a făcut cu aportul nemijlocit al Ministerului Aerului și Marinei, în 1938-1940.

După intrarea boltită, te așteaptă o curte pătrată încadrată de șiruri de chilii cu 2 niveluri, frumos decorate cu flori; străbați aleea centrală flancată de coloane de piatră cu arbuști intercalați, de ambele părți se întinde câte o grădină, gazonul era tuns impecabil. Undeva, în dreapta, e o fântână minunat sculptată.

Trecem pe sub clopotniță și pătrundem în cea de-a doua incintă, ce unde se găsește biserica de piatră. Păi... parcă era de lemn! Răbdărică, încă n-am ajuns; mânăstirea deține 2 biserici, și asta din piatră e veche, de pe la 1700, ctitor fiind nimeni altul decât domnul Matei Basarab, după cum este specificat în pisanie. Foarte frumoasă biserica, mi-au plăcut mult decorațiunile din registrul superior al zidurilor exterioare. În pridvor pot fi admirate portretele ctitorilor: domnitorul Matei Basarab și doamna sa, Elina, de-o parte și domnitorul Șerban Cantacuzino cu doamna sa, Păuna, de cealaltă parte, ambele cupluri închinând biserica Divinității.

După ce părăsești și cea de-a doua incintă, ți se înfățișează, în sfârșit, bisericuța de lemn și stejarii seculari, unii încă falnici, din alții au rămas doar cioturi, în care oamenii au înfipt sute de monede. Nu știu exact care-i semnificația, poate aduce noroc sau poate e un fel de mulțumire; în tot cazul, n-am mai văzut niciunde așa ceva. Am găsit bisericuța deschisă, ba chiar s-a nimerit să fim singuri înăuntru, deși era încă multă lume prin zonă. Frumoasă catapeteasma, frumoase icoanele...

Ziua turistică se apropia de final, ne-am declarat mulțumiți și cei 25 km până la Râmnicu Vâlcea i-am străbătut ca vântul și ca gândul, pe final însoțiți de un spectaculos apus de soare!...

---

VIZUALIZĂRI: 2073 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI