Primăvara - My New Religion

TIPĂREȘTE

V-am lăsat o vreme în pace. Nu de alta, dar am respectat întâlnirea voastră AFA din 2026 și am stat cumințel să văd reacțiile. Recunosc, le așteptam, mai ales, pe alea „viermănoase” : ba că n-a fost camera cu vedere la mare, ci la parcare, că de ce etajul al doilea este peste primul, ba că furculița avea dinții strâmbi… chestii serioase, cum ar veni 😄

Și când colo –sanchi, nimic! Toată lumea fericită, zen, aproape suspect de mulțumită. Clar, mi-am dat seama imediat: v-a corupt Cornel! Diplome, plachete, atenții… hopa, stai așa – am primit și eu una?! Pentru ce, de ce, în ce context… habar n-am! Dar probabil că omul a zis că merit și m-a băgat în seamă. Ceea ce, sincer, e chiar fain! Când cineva se gândește frumos la tine, e de bine. Așa că: mulțumesc, Cornel, sincer!

Mulțumesc și lui @kami, detectiv de elită, care a reușit să-mi afle numărul de telefon (nu întreb cum, nu vreau să știu 😄) și datorită căreia ne-am și văzut, ca să intru în posesia plachetei. Mulțumesc și ție, @kami! Am însă o mică rugăminte: nu le spune celor de pe AFA cât de anost și plictisitor sunt, că de urât știu și ei. Te rog frumos, ai milă! Nu de alta, dar o să râdă @adso de mine… el abia așteaptă un motiv, mai ales după faza cu bancurile-mi despre vasluieni 😄😄😄

Acuma, ca să vedeți că și io pot fi bun la suflet – că, da, am și io o inimă (am verificat, m-a obligat doamna doctor de mă păstorește și care vrea să fie sigură că atunci când voi muri voi fi perfect sănătos) care pompează și sânge cald, nu numai oțet diluat cu acid de baterie – m-am gândit ca azi să vă povestesc despre venirea primăverii. Așa cum am simțit-o io, personal și ușor emoționat, în Duminica de Florii, aka acuma vreo doo zile-napoi față de asta de-o trăim, când, fără dubii, ea chiar a venit. Cu acte-n regulă!

Nu de alta, dar mi se cam luase de iarnă! Nu neapărat de concept, că și iarna are farmecul ei… dar de frigul ăla care te convinge să nu mai ieși din casă, de vremea aia gri de parcă cineva a uitat să dea contrastul mai tare și, mai ales, de lipsa soarelui. La un moment dat, simți că nu mai trăiești, ci doar aștepți să se dezghețe realitatea.

Și-mi era dor! Dor de căldură, de lumină, de starea aia în care nu te mai enervează orice fleac. De atitudinea aia relaxată pe care o aduce primăvara, când parcă și oamenii devin mai... oameni. Mai scoți o glumă, mai tolerezi un vecin, mai ieși la o plimbare fără să negociezi cu tine 20 de minute dacă merită sau nu. Și muzica de pe Tomorowland s-a schimbat, e mai veselă și mai ritmată, poți dansa mai ușor, în sensul în care dai din cap mai cu spor și, clar, mai grațios!

Și uite-așa, în Duminica de Florii, fără tam-tam, fără notificare oficială, primăvara a zis: „Gata, am ajuns!” Și, culmea, de data asta chiar am crezut-o 😄

Primăvara, ca o nouă religie

Dacă ar fi să ne alegem o religie sezonieră, cred că primăvara ar câștiga detașat. Nu pentru că ar avea dogme complicate sau ritualuri greu de ținut, ci tocmai pentru că vine cu o credință simplă: că, după orice iarnă (la propriu sau la figurat), viața își revine, fără să ceară aprobări.

Primăvara nu bate la ușă, intră direct, ca o rudă entuziastă care-ți năpădește camera în care stai plictisit și fără chef, și-ți deschide geamul larg și spune: „Gata, aerisim!” Și, fără să-ți dai seama, începi și tu să crezi. În ce? În lumină, în dimineți care nu mai par o pedeapsă, în ideea că poate anul ăsta chiar te ții de planurile alea abandonate prin ianuarie.

Mai ales că de mici am fost programați să o iubim. Țineți minte compunerile de trebuia să le facem ca temă pentru acasă? Toamna era serioasă, cu tractoare conștiincioase și roade bogate. Iarna – poetică, dar ușor suspectă, pentru că trebuia să-i spunem Moșului alt nume, de parcă era frigider, ca să nu deranjăm sistemul. Vara… ei bine, vara era libertatea supremă: fără compuneri, fără griji, doar joacă, că era vacanța mare. Dar primăvara? Primăvara era vedeta. Era anotimpul în care trebuia să scriem despre păsări călătoare, despre ghiocei curajoși și despre soarele care, brusc, devenea prietenul nostru cel mai bun.

Și culmea e că nu ne mințeau! Albastrul cerului chiar e altfel primăvara. Nu mai e acel albastru rece, distant, al iernii, care pare că te judecă pentru că n-ai chef de nimic. E un albastru cald, aproape prietenos, ca și cum ar spune: „Hai, încearcă din nou!”

Primăvara ne face optimiști fără să ne întrebe dacă vrem. Ne trezim zâmbind fără motiv, acceptăm plimbări „doar ca să ieșim un pic la aer” și, dintr-odată, avem impresia că putem face ordine în viață. Începem cu dulapul, desigur, pentru că e mai ușor decât cu sufletul. Dar e un început.

Și mai e ceva: primăvara nu e doar despre natură, e despre noi. Despre cum, după luni în care am funcționat pe modul „supraviețuire” , ne reamintim că putem trăi. Că putem avea chef, energie, planuri și, de ce nu, mici iluzii frumoase. E anotimpul în care ne permitem să credem că lucrurile pot merge bine. Sau măcar mai bine decât ieri. Și ne cimentează credința” Viața e frumoasă!”

Poate de asta o așteptăm cu atâta nerăbdare. Nu doar pentru flori și temperaturi suportabile, ci pentru promisiunea asta tăcută că nu suntem blocați. Că există mereu o reluare, o revenire, o a doua șansă.

Așa că, dacă primăvara ar fi o religie, cred că ar avea cei mai mulți adepți. Fără predici lungi, fără reguli stricte. Doar cu soare, un pic de căldură și convingerea că, indiferent cât de lungă a fost iarna, viața găsește mereu o cale să înverzească din nou.

Crângul din Focșani

Crângul din Focșani e, dacă mă întrebați pe mine, un fel de biserică neoficială a primăverii. Nu una cu clopote și tămâie, ci cu ciripit, frunze și miros de iarbă crudă. Și, ca orice loc „sfânt” , nu e chiar în oraș, ci așa… puțin mai încolo, spre Vânători, cât să simți că ai făcut un mic pelerinaj. Sau, nah, în cazul meu, vin de la Mărășești.

Aici, în Crângul Petrești, primăvara n-a venit încet, cu pași timizi. A intrat direct, fără să bată la ușă, de parcă se grăbea să prindă loc la umbră. Acum o zi încă mai strângeai geaca pe tine, în următoarea te trezeai că te mijești la soare și cauți un loc de stat pe iarbă.

Pădurea asta, o „insulă” verde într-o mare de câmpie, e plină de stejari bătrâni, martori la generații de plimbăreți, grătariști și visători de weekend. Printre ei, mai vezi și pini, aduși probabil să mai diversifice „corul” . Cert este că este o oază de natură așa cum ar fi ea, natura sinceră. Sunt alei prin pădure, pe unde te poți plimba, bucurându-te de căldură aia, care nu e încă apăsătoare, te bucuri de iarba verde, de florile primăverii, alea sălbatice, ce colorează locul, de miros de iarbă udă și de flori. Copacii bătrâni, sau, mă rog, ăia foarte bătrâni sunt contrastul pentru tinerețea vegetală ce izbucnește, efectiv

Dacă ai noroc și lași gălăgia deoparte, vei vedea și câteva veverițe agitate. De sus, mierlele, ciocârliile și cucii țin concertul, de parcă primăvara ar avea coloană sonoră proprie. Ne-am plimbat, eu și Adriana, așa, a pierdere de vreme, cu bucuria de a vedea natura izbucnind la viață. Vorba este că și Crângul este amenajat frumos: sunt și locuri unde te poți opri, locuri de popas amenajate, cu bănci și alte de astea, te poți așeza și s-asculți natura. Pe bune, e tare frumos!

Pe aleea centrală, oamenii se plimbă agale. Alții, mai curajoși, își fac alergarea de întreținere. Copiii, gălăgioși – așa cum trebuie să fie – se joacă în locul special amenajat sau merg pe bicicletele lor, încântați.

O fetiță vede o pisică, se rupe de mâna maică-sii și vine spre ea. Mâța se oprește, lângă mine și Adriana și privesște circumspectă, nu știe ce vrea fetița. Mă aplec și-o mângâi ușor, iar ea, încântată, începe să toarcă. Îi fac semn fetiței să vină și să o mângâie și ea. Vine, încântată. E un motan frumos, negru, așa cum trebuie să fie o pisică, tradițională. Fetița îi mângâie blănița și strigă, bucuros-mirată, spre ai ei:

” — Când o mângâi, face zgomot!”

Pisica, cumva deranjată de chirăiala fetiței, se oprește din tors, se desprinde de noi și pleacă, privind atent spre pădurea verde, unde apoi și dispare. Cine știe ce șoarece imprudent o fi simțit pe-acolo…

E o lene aristocrată peste tot. Ne plimbăm, ne bucurăm de soare, de căldură, de imaginea pomilor înfloriți. Și, fără să ne dăm seama, toate astea ne fac bine la suflet. Ba nu, mint, asta căutam!

Și, undeva printre toate astea, stă și Muzeul Satului Vrâncean, ca o lecție discretă de trecut. Dar sincer? Primăvara e vedeta aici. Restul sunt doar invitați.

După vreo două ore am mers spre parcare, ne-am urcat în mașină și am plecat spre casă. La radio, nu știu cum se face, Bebe Rexha-și cânta versiunea de clubbing a Faithles” My Religion” , cu rtimul care este al primăverii. Am dat volumul ceva mai tare, nu la modul cocalar, dar totuși și Adriana nu mi-a spus să-l reduc. Ba, chiar a început și ea să fredoneze” it`s my religion” . Clar, vorbea despre primăvară.

Și-am plecat, ușor, spre casă, mângîiați de soare și, mai ales, cu atitudinea de primăvară. Vă urez să vă bucurați de soare și căldură, de natură revenită la viață, să fiți optimiști și cu zîmbete pe față! Haidi, pa !

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 86 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI