Evul Mediu

TIPĂREȘTE

De părintele Argatu am tot auzit. Am citit pe undeva că slujește la o biserică de pe lângă Focșani, nu prea departe, într-un sat numit Slobozia Ciorăști. Am vrut să merg. Eram curioasă. S-au găsit niște oameni mai pricepuți în cele sfinte și rosturile bisericești și m-au luat cu ei. Am mers miercuri că spuneau ei că e maslu și una – alta. Hai la maslu! Și așa: e miercuri și ’nainte de prânz. Biserica e în sat, la capătul unei ulițe asfaltate, printre case. În biserică e buluceală maximă, neregulamentară. Locul e mic și multe suflete se-nghesuie. Unii dorm pe jos și se supără când văd telefonul. Ne împrăștiem printre oameni. Un copil urlă disperat. Mă uit să văd unde e. E mai în față, pe dreapta. Are, poate 8 – 10 ani și cred că suferă de epilepsie. Stă într-un căruț de copil și mușcă dintr-o jucărie de cauciuc tare sau din mâneca hainei. În jurul ei sunt multe corpuri înghesuite și multe mâini întinse deasupra capului ei și ea e anxioasă. Chiuie din când în când sfâșietor, se zvârcolește și urlă. Și eu aș face la fel în locul ei. Părintele e fix în față ei și moșmondește ceva pe o masă. Pare impasibil. Presupun că nu e dar ce poți să știi? De ce ține copilul ăla acolo urlând chiar nu pot înțelege. Să faci binele cu forța în urlete și suferință e barbarie și nici nu-s convinsă că-i făcea vreun bine ci dimpotrivă. O gloată întreagă de oameni, poate peste 20, toți cei din biserică consideră că e normal ce se întâmplă. Eu nu. Îi spun mă-si de câteva ori să o scoată la aer și ea nu vrea și nu vrea că i-a spus părintele să stea și eu chiar nu înțeleg barbaria asta și după o vreme chiar nu mai suport că nu mai rezist să văd așa ceva. Îi las în plata Domnului în barbaria lor și ies că nu mai rezist să văd și oricât încerc, văd că nu pot schimba nimic. Merg la mașină și după scurt timp încep și alții să cedeze psihic și încep să vină, șușotind pe la colțuri că nu mai suportă atmosfera încărcată din biserică de parcă ar fi blesfamie să o spună cu voce tare.

După povestea asta, am făcut un mic ocol și am intrat pe alee, spre biserica nouă care se construiește în câmp. Are multe turle aurite. N-a coborât nimeni că n-aveam ce vedea. Nu era nimeni la locație ci numai un șantier din care se contura o biserică pretențioasă. Îmi întorcea stomacul și n-am avut ever o excursie așa nefericită. Sper să nu mai am parte.

După asta am mers la Podul Bulgarului, mai la sud, tot spre București la vale, pe un drumuleț secundar, scurt, nu departe de șosea dar acolo oamenii se purtau normal. Unii au cumpărat vin și alte foloase. Acolo a fost frumos.

Of of, mi se face rău numai cât scriu. Locația n-are nimic deosebit: un sat banal.

Nu! Nimic

---

VIZUALIZĂRI: 691 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI