Deschidere de sezon (şi) în Piatra Mare

TIPĂREȘTE

După o primă drumeţie în care am mai „prins” zăpada din Ciucaş (vezi impresii) am plecat în căutarea ultimelor pete albe din Piatra Mare. Prea mare noroc de zăpadă nu am avut dar ne-am putut bucura de o excursie reuşită, pe un traseu frumos, mai puţin frecventat de turişti, despre care putem spune că ne-a condus pe la marea majoritate a locurilor de interes din partea nordică a Pietrei Mari, fiind vorba aici despre: Dâmbul Morii, cabana Bunloc, Peştera de Gheaţă, cabana Piatra Mare, Prăpastia Urşilor şi cu un mic efort (veţi vedea la timpul potrivit de ce spun asta) chiar şi Canionul 7 Scări. Trebuie să menţionez şi faptul că întreg traseul are un grad de dificultate scăzut şi nu pune probleme de orientare, marcajele fiind vizibile şi uşor de urmărit.

La fel ca alte trei trasee turistice (pe la Şirul Stâncilor, pe la Canionul 7 Scări respectiv pe Drumul Familiar), se poate considera că şi acesta are ca punct de plecare Dâmbul Morii şi ca sosire cabana Piatra Mare însă este mai rar ales de turişti deoarece este mai lung, făcând un ocol prin zona Bunloc. Fiind mai lung, şi timpul de mers creşte dar chiar şi aşa, o zi este suficientă pentru a urca şi coborâ muntele, lucru valabil de altfel nu doar pentru această variantă ci pentru oricare dintre potecile marcate existente în Piatra Mare.

Despre zona Dâmbul Morii am tot adus vorba şi cu alte ocazii aşa că nu cred că mai e cazul să adaug ceva. Plecaţi la drum, am traversat cartierul până în punctul în care drumul „principal” (cel de pe valea Şipoaia, marcat cu bandă galbenă - BG) se ramifică, în stânga desprinzându-se un alt drum forestier. De aici a început traseul marcat cu triunghi albastru (TA) ce avea să ne ghideze până la primul nostru obiectiv – cabana Bunloc.

Am început să urcăm uşor, pe drumul de pe valea Chiba (paralel cu firul apei) şi după ce am trecut pe lângă ceea ce a mai rămas dintr-un vechi ştrand şi pe lângă vilele mai recent construite în zonă, după aproximativ un sfert de oră de la plecare, am ajuns la o altă intersecţie – atât de văi cât şi de drumuri. Ghidaţi de marcaj, am părăsit drumul de pe valea menţionată şi ne-am orientat spre stânga, intrând astfel pe cel desfăşurat mai întâi pe valea Pojarului şi mai în amonte, pe cea a Pojărelului. În ultima sa porţiune, drumul părăseşte valea către stânga, urmând a se înscrie în câteva serpentine, primele două dintre ele, destul de largi, putând fi „tăiate” pe o cărare foarte bine conturată, ce urcă pieptiş prin pădure – noi am ales varianta scurtă. Am reieşit la drum dar nu pentru mult timp căci după încă o mică serpentină am ajuns în extremitatea nord-vestică a poienii de la Bunloc. Pentru a evita o pantă mai accentuată, drumul se continuă şi mai face un ocol însă noi, urmând marcajul, am cotit la dreapta şi după un foarte scurt urcuş pe poiană, am ajuns lângă ruinele ce în prezent reprezintă „Fosta cabană Bunloc”.

Mi-ar fi plăcut să vă spun mai multe despre vechea cabană însă nu pot pentru că... nu am văzut-o vreodată. Ştiu că am tot zis că mă duc să o văd şi am tot amânat (până când a fost prea târziu), ştiu că după câţiva ani de singurătate a ajuns în paragină şi mai ştiu că în anul 2006 a fost distrusă de un incendiu, în urma căruia nu a mai rămas decât fundaţia, folosită acum ca... indicator - pe zidul din piatră sunt aplicate marcajele turistice. Şi că tot a venit vorba despre acstea, tot aici traseul nostru s-a intersectat cu alte două ce fac legătura cu oraşul Săcele.

Am ocolit ruinele, am continuat să urcam pe pajişte şi după doar câteva minute ne-am oprit în faţa actualei cabane, ce poartă denumirea de Bunloc–Sava. De la Dâmbul Morii şi până aici, punctul final al traseului marcat cu TA, am mers timp de aproape o oră.

- - - - - -

Despre cabană, ce aş putea să vă spun? Deşi este o construcţie relativ nouă, nu m-aş feri să afirm că aceasta este... veche. Spun asta deoarece cabana este una „clasică” de munte, ce păstrează caracteristicile cabanelor „de altădată”, nesupuse modernismlui – construcţii simple, menite să asigure drumeţilor un adăpost pe timpul nopţii, în condiţii de cazare modeste, într-o atmosferă care să te facă să simţi că eşti departe de mediul urban.

Micuţa cabană este structurată pe două niveluri; la parter este sala de mese şi un bufet de unde se poate cumpăra câte ceva de băut (ceai, cafea, apă, suc, bere, spirtoase) iar la etaj este spaţiul de cazare (la comun – 11 paturi). În faţa cabanei există şi o mică terasă. Nu am să insist cu o descriere amănunţită, vă puteţi face o idee vizualizând imaginile ataşate. Cert este că peste tot domneşte simplitatea. În afară de clădire mai există şi curtea, cu vatră de foc, masă cu băncuţe, alte câteva amenajări utile – una dintre acestea fiind rezervorul ce colectează apa de ploaie, folosită apoi pentru spălat (apa potabilă se aduce de la un izvor din imediata apropiere).

Un mare avantaj al cabanei îl constituie poziţionarea sa, ce oferă o frumoasă panoramă atât asupra oraşului Braşov cât şi a munţilor vecini. Şi încă ceva: mă văd nevoit să menţionez că deşi eram doar în trecere şi nici măcar nu am făcut vreo consumaţie, am fot primiţi cu amabilitate, ne-a fost prezentată cabana, am stat şi la poveşti.

În concluzie, nu cred că este un loc de ocolit însă acest lucru e valabil DOAR pentru cei fără pretenţii. Binenţeles că şi tariful de cazare este unul pe măsură – 25 lei / persoană. Probabil că vom rămâne şi noi vreodată peste noapte aici (aşa am plănuit) şi atunci poate o să adaug mai multe detalii. Deocamdată însă, cam atât despre cabana Bunloc-Sava.

- - - - - -

După popasul de la cabană a venit momentul să ne continuăm drumeţia. Ghidaţi de aici încolo de bandă albastră (BA) am plecat la drum, timp de vreo zece minute urmând a merge tot pe păşune, mai întâi coborând într-o mică şa apoi urcând mai susţinut către limita superioară a poienii, zonă unde ne-am orientat puţin spre dreapta ajungând astfel la locul unde cărarea intră în pădure. După alte cinci minute ne-am intersectat cu un alt traseu, marcat cu triunghi roşu, ce face legătura cu oraşul Săcele. În continuare am străbătut pădurea, alternând urcuşurile nu foarte dificile cu mersul pe curbă de nivel şi rareori cu scurte coborâri, porţiune în care singurul aspect ce ar putea fi menţionat fiind acela că undeva aproximativ pe la jumătatea distanţei, am găsit o şa, loc numai bun pentru un scurt popas. După o oră şi 45 de minute de mers monoton prin pădure, timp din care ultimul sfert de oră printr-un „peisaj” puţin schimbat – o coborâre printr-o zonă pietroasă şi parcă mai abruptă, ne-am văzut ajunşi în faţa peretelui de stâncă în care se deschide fisura Peşterii de Gheaţă – deja ne aflam la umătorul punct de reper al drumeţiei.

Mai departe, după cinci minute de urcuş tot prin pădure (inclusiv traversarea unui vâlcel), am ieşit în culmea unde traseul străbătut de noi se intersectează cu cel care face legătura cu Dâmbul Morii pe la Şirul Stâncilor – găsiţi aici detalii despre acest traseu precum şi despre porţiunea ce a urmat până la cabana Piatra Mare: un scurt urcuş apoi mers pe curbă de nivel prin pădure (10 minute); traversarea poienii Livada Mare pe la limita superioară (10 minute); aproape de capătul poienii, intersectarea cu un alt traseu (pe care l-am ales pentru coborâre); urcare uşoară prin pădure, mai întâi pe un drumeag apoi pe o cărare ce scurtează o serpentină a drumului, ieşirea în poiana unde este amplasată cabana şi în final ajungerea la cabană (20 de minute – cu menţiunea că în acest ultim pasaj am avut de-a face şi cu vreo câteva pete de zăpadă). În total, timpul necesar străbaterii distanţei dintre Peştera de Gheaţă şi cabana Piatra Mare a fost de 45 de minute.

După vreo două ore de relaxare în poiana Surii de Piatră, ne-am gândit că totuşi ar fi bine să mai şi coborâm muntele :) aşa că ne-am strâns bagajele şi am plecat la drum. Pentru început, ghidaţi de BR şi BA, am făcut cale întoarsă pe traseul folosit la urcare, până la bifurcaţia din poiana Livada Mare. De aici am urmat poteca marcată doar cu BR, traversând în diagonală, într-o coborâre uşoară, poiana. După 20 de minute socotite de la cabană, reintram în pădure.

Treptat, odată cu pierderea altitudinii, poteca se transformă într-un drum forestier. După doar zece minute de la intrarea în pădure, am găsit o săgată informativă care ne-a indicat faptul că în dreapta se desprinde o potecă marcată cu punct albastru (traseu foarte scurt; coborâre uşoară prin pădure), ce face legătura cu traseul pe la Şirul Stâncilor, iar după alte câteva minute de mers pe o culme împădurită, am ajuns la o altă intersecţie, „dotată” şi cu o băncuţă din lemn numai bună pentru o scurtă pauză. De aici, în faţă se vede foarte clar o potecă nemarcată ce duce la un punct de belvedere de pe Prăpastia Urşilor, în dreapta se continuă Drumul Familiar (BR) iar în stânga se ramifică poteca marcată cu triunghi albastru (TA).

Pentru a ne respecta itinerariul stabilit a trebuit să alegem ultima variantă astfel că, ghidaţi de un alt marcaj (TA), am părăsit culmea şi am început să coborâm uşor pe cărarea ce pentru a ajunge pe firul văii, se înscrie într-o largă serpentină prin pădure. Odată ajunşi în vale, am continuat să coborâm pe izvor şi în scurt timp am ajuns în locul unde o săgeată informativă ne-a arătat direcţia (în stânga) unei poteci de legătură cu 7 Scări – tot prin pădure, se traversează un vâlcel după care se coteşte la dreapta; urmează o coborâre puţin mai accentuată apoi într-un uşor ocol spre stânga se traversează o culme, pentru ca în final să se coboare exact în amonte de canion, în traseul marcat cu BG. Mare atenţie căci şi această potecă este marcată tot cu TA, la fel ca şi cea urmată mai departe de noi, care de aici părăseşte izvorul şi se abate în dreapta, apropiindu-se din ce în ce de pereţii de stâncă deja apăruţi în „decor”. Imediat după ce am depăşit, ajutaţi de o bară metalică, şi un pasaj foarte îngust (printre două blocuri de piatră) am ajuns să coborâm chiar pe la baza uriaşelor stânci ce formează Păpastia Urşilor, loc foarte căutat în special de iubitorii de căţărare.

După un sfert de oră din momentul în care am ajuns la pereţii de piatră şi circa 25 de minute de când părăsiserăm culmea (intersecţia cu BR), ne-am depărtat de prăpastie cotind la stânga şi continuând cu o coborâre mai accentuată prin pădure. Am ajuns astfel din nou în apropierea izvorului, în următoarea porţiune mergând paralel cu acesta, bucurându-ne în acelaşi timp şi de câteva căderi de apă, destul de mici dar care ne-au captat privirea. După zece minute de la părăsirea prăpastiei traversam Părâul Şipoaia pe un podeţ din lemn şi ne intersectam cu traseul ce face legătura între Dâmbul Morii şi Canionul 7 Scări. Trebuie menţionat că acest punct de intersecţie (care constituie şi limita traseului marcat cu TA) se află în aval de intarea în canion, la doar două – trei minute de mers. De aceea spuneam la începutul articolului că, cu un mic ocol, se poate vedea şi 7 Scări.

Mai departe am urmat cel mai umblat traseu din Piatra Mare, cel marcat cu bandă galbenă, paralel cu valea Şipoaia şi pe care l-am descris într-un alt articol. Pe scurt, o coborâre prin pădure dar şi cu traversarea unor zone cu luminiş, mai întâi pe cărare apoi pe drum forestier, ce avea să ne conducă după 40 de minute de mers exact în locul de unde plecaserăm dimineaţă şi anume la Dâmbul Morii, punctul final al drumeţiei noastre – ar mai fi şi drumul până acasă dar acela este un traseu... nemarcat, pe care nu îl recomand căci se străbate doar cu invitaţie :) :) :).

Aici se termină această călătorie virtuală şi totodată închei şi un prim capitol dedicat drumeţiilor montane, urmând probabil să continui cu acest subiect dar după ce vă voi povesti câte ceva şi despre experienţele de la malul mării.

Toate cele bune şi pe curând.

---

VIZUALIZĂRI: 2207 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI