GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Traseul turistic prin Cheile Bicăjelului
Salutare!
După o (altă:() pauză, revin la „veşnica” încercare de a recupera restanţele ce s-au acumulat de mai mult de un an de zile. Nu ştiu când voi reuşi să ajung „la zi” (şi pe lângă articole de postat mai am şi foarte multe de citit, din cele postate de către cei din lista de ”Urmăriţi”) dar să ştiţi că nu mă dau bătut aşa uşor – apar eu mai greu pe-aici, dar până la urmă... tot apar;).
Cu această ocazie, voi continua povestea începută în articolul precedent, la finalul căruia vă spuneam că pe lângă cele două trasee turistice pe care deja le-am prezentat – mult mai bine cunoscute şi mai frecventate de turişti, în lista noastră de „priorităţi” a existat şi un al treilea pe care am ţinut neapărat să-l străbatem.
Aşadar, cea de-a doua zi a mini-vacanţei petrecute la Lacul Roşu ne-a adus o nouă drumeţie. Despre zona şi o parte din itinerariul cu care urma să facem cunoştinţă mai auzisem şi citisem câte ceva (chiar şi aici, pe AFA), aşa că mă aşteptam să avem parte de o plimbare frumoasă, în care să descoperim locuri minunate. Şi aşteptările ne-au fost pe deplin confirmate.
La o primă vedere, datele „oficiale” ale traseului ar arăta astfel: de tip „circuit”; dificultate: scăzută (iarna greu accesibil în unele sectoare); lungime: 10 kilometri; diferenţă de nivel: 50 de metri; marcaj: bandă galbenă (BG); timp de parcurgere: 3–4 ore. Deci, după cum bine vă puteţi da seama, teoria sună foarte bine. Haideţi însă să vedem dacă şi cu practica e la fel :D.
Înainte de toate, referitor la frumuseţea zonei, da, pot confirma că traseul este excelent pentru o plimbare în natură iar cine îl va alege, va avea parte de o mare diversitate: păşuni şi păduri, poteci şi drumuri forestiere dar şi drum asfaltat, stânci solitare dar şi pereţi de piatră ce formează defilee impresionante, izvoare line dar şi şuvoaie repezi ale căror viituri schimbă mereu imaginea văilor, mici comunităţi izolate dar şi noi „cartiere” de vile şi pensiuni, şi nu în ultimul rând, puţină... aventură;).
În ceea ce priveşte caracteristicile traseului, să le luăm pe rând. Într-adevăr este vorba despre un circuit însă vă spun că merită făcută o abatere de la itinerariu, pentru a putea vedea (şi) mai multe frumuseţi ale naturii.
Despre dificultate, nu prea sunt multe de spus. Excluzând iarna (presupun că nu sunt prea mulţi cei ce se vor pe acolo când va fi zăpadă şi oricum, porţiunile mai dificile sunt extrem de puţine şi de scurte), în restul anului traseul nu cred că poate pune probleme, nici din punct de vedere al solicitării fizice dar nici din cel al periculozităţii – binenţeles că nu trebuie să uităm că ne raportăm la o drumeţie într-o zonă montană, nu la o plimbare pe bulevardul din centrul oraşului :). Şi tot la acest capitol, dacă luăm în calcul accesibilitatea, putem spune că nu există probleme (prea mari). Însă... vreo două mici “problemuţe” tot vom găsi.
Referitor la lungimea şi diferenţa de nivel, nu am ce să zic – îmi asum responsabilitatea de a-i crede pe cei care au conceput cifrele “oficiale” căci eu încă nu m-am apucat să fac măsurători în teren:D
Şi acum să trecem la ceva mai serios: marcajul. În general, traseul este destul de bine marcat însă există un loc unde ar trebui să existe o săgeată indicatoare căci în lipsa unei atenţii crescute şi eventual folosind indicaţiile hărţilor, ar putea apărea neclarităţi şi spun asta din proprie experienţă. În rest, chiar dacă pe unele porţiuni (în special unde e vorba de drum), BG apare mai rar, nu cred că ar trebui să existe probleme de orientare.
După cum bine se observă, există şi câţiva “însă” iar despre fiecare veţi afla mai multe detalii la momentul potrivit, căci aşa cum probabil mulţi s-au obişnuit, nu mă voi limita la generalităţi ci voi încerca să conturez şi o descriere a traseului, în primul rând, pentru că poate având mai multe informaţii, vă veţi convinge că merită să alegeţi o drumeţie pe acest itinerariu, şi în al doilea rând, pentru că până acum nu am găsit nicăieri vreo descriere mai amănunţită a acestui traseu şi poate că ar putea fi de folos cuiva care pleacă la drum şi doreşte să cunoască cât mai multe detalii despre ce va găsi la faţa locului. Aşadar... să plecăm la drum;).
Ca punct de plecare ar fi zona centrală a staţiunii Lacul Roşu, mai exact pe drumul naţional, la intersecţia de unde în dreapta (pe direcţia de deplasare către Bicaz) se desprinde drumul de acces către parcarea hotelului ce poarta acelaşi nume cu localitate – tot pe partea dreaptă a şoselei sunt amplasate mai multe săgeţi informative cu detalii despre traseele turisitice din zonă. De aici am mai urmat D. N. -ul încă aproximativ o sută de metri apoi la prima ramificaţie l-am părăsit, întrând în dreapta, în urcuş uşor, pe strada Bicăjel – vorbim defapt despre un drum forestier iar denumirea este reprezentativă deoarece acesta face legătura între Lacul Roşu şi satul Bicăjel. Ar mai fi de adăugat că intrarea este uşor de recunoscut, cel mai bun punct de reper fiind constituit de existenţa mai multor panouri informative ce arată direcţia către câteva pensiuni din zonă, respectiv către Biserica “Sf. Ioan”.
După ce în prima parte am lăsat în urmă câteva pensiuni (plus alte câteva case în construcţie), a urmat o porţiune în care drumul şerpuieşte uşor prin pădure, după care am ajuns într-o zonă de păşune, loc în care reîncep să apară construcţiile, dintre acestea marea majoritate fiind unităţi de cazare.
Tot urcând uşor, admirând cu privirea în special impunătorii pereţi de stâncă din stânga noastră – formaţiuni ce poartă denumirea de “Grădina Zânelor” respectiv “Peretele Poştei”, după aproximativ un kilometru de mers, socotit de la şoseaua naţională, am ajuns în faţa Bisericii “Sf. Ioan Botezătorul”. Ne aflam în Şaua Vereşcheu, loc numai bun pentru a arunca o privire de jur-împrejur şi a admira împrejurimile. Această şa este demnă de menţionat nu numai pentru găzduirea Bisericii şi ci pentru faptul că reprezintă locul de trecere într-un alt judeţ şi a altei regiuni geografice.
Continuându-ne drumul pe lângă pensiunile din ce în ce mai dese, după cel mult o jumătate de oră de la plecarea pe traseu, am ajuns într-un punct în care drumul se ramifică, aici confruntându-ne cu prima dilemă (v-am zis deja că există nişte “însă” şi că voi povesti despre fiecare la timpul potrivit). În faţa noastră, pe un stâlp amplasat la marginea unei grădini (în interiorul acesteia) erau trecute marcajele care arătau foarte clar că pe ambele variante ale drumului se continuă câte un traseu. Bun, dar marcajul nostru, încotro? Neavând nici un indiciu clar, nu am făcut altceva decât să urmăm întocmai BG iar asta a însemnat să intrăm în acea grădină deci să trecem prin gard. Oricum, garantat şi mulţi alţii au făcut la fel ca noi căci se trecea foarte uşor, sârmele gardului fiind destul de lejere şi depărtate iar poteca vizibilă – ulterior, la vreo 10-15 de metri după gard am observat că există şi o altă potecă (mult mai clară şi destul de lată) ce coboară din dreapta deci e foarte posibil să existe o altă cale de acces care exclude trecerea prin gard.
Intraţi în acel spaţiu împrejmuit, după ce pentru o foarte scurtă distanţă am coborât pe potecă printr-o zonă înierbată apoi printre nişte tufe şi copaci, am ieşit într-o păşune întinsă - care după câte am auzit s-ar numi Poiana Vărăriilor, unde traseul coteşte brusc la dreapta, pe lângă un grajd. Atenţie căci odată ieşiţi în poiană, pe moment orientarea după marcaje poate deveni puţin mai dificilă, aşa că ţineţi drumul pe lângă “linia” de copaci (din dreapta) şi folosiţi-vă de acea construcţie, care constituie cel mai bun punct de reper – pe ea veţi găsi şi BG.
Mai departe am continuat să coborâm lejer pe păşune, treptat poteca lăţindu-se considerabil şi căpătând aspectul de drumeag – de menţionat că această cale de acces poartă denumirea de Drumul Surducului. După traversarea unei fâşii împădurite, am dat de alte câteva căbănuţe, loc în care drumul deja foarte bine conturat coteşte la stânga şi după încă aproximativ 50 de metri trece de o poartă şi iese într-o poiană. Aici îndicatoarele sunt destul de rare dar cum păşunea nu este foarte întinsă, nu aş zice că există vreun risc de rătăcire – cel mai simplu este să se ţină drumul, pe marginea din dreapta a poienii, de-a lungul gardului ce o delimitează. Astfel, cu siguranţă veţi ajunge ca şi noi la limita estică a poienii, acolo unde veţi găsi o poartă, pe care decât să vă chinuiţi să o deschideţi (e mare şi grea – defapt e un segment mobil al gardului) mai bine şi mai uşor este de escaladat;).
După ce am ieşit din acea grădină, la fix un sfert de oră trecut din momentul în care intraserăm prin gard, aveam să ne lovim de o a doua dilemă sau mai bine zis de această dată, de o problemă: traversarea Văii Bicăjelului. Ne-am tot uitat în stânga, în dreapta, în speranţa că vom vedea vreun podeţ însă... nimic. Apa, nu foarte adâncă dar suficient cât să ne treacă peste bocanci. În plus, foarte rece. Dilemă mare: ce urma să facem? Să ne descălţăm şi să trecem în picioarele goale prin apă sau... mai bine nu! Am preferat să încercăm o altă metodă şi astfel, în doar câteva minute, “podul” improvizat de subsemnatul era gata – că doar aveam destui bolovani la dispoziţie şi nu trebuia decât să-i mut şi să-i aşez în poziţia corectă. Şi uite aşa, mai cu o probă de echilibristică, mai cu ajutorul unor crengi, am trecut şi de “hopul” ăsta!
Plecaţi mai departe la drum, am început să urcăm pe păşune, pe la marginea pădurii, paralel cu nişte linii de înaltă tensiune (asta aşa, ca puncte de reper) şi în scurt timp am dat de o bifurcaţie, de aici încolo, ghidaţi de marcaje, părăsind (pe o potecă, în urcuş spre stânga) de vreo câteva ori drumul forestier, însă doar pentru a tăia câteva serpentine.
Reveniţi pe drumul Surducului, care în această zonă practic ocoleşte muntele ce se înalţă în stânga (pe direcţia de urcare) - denumit Piatra Surducel, am ieşit totodată într-o păşune foarte întinsă, unde din loc în loc, pe dealuri, era “presărată” câte o casă. Nu ştiu dacă e vorba despre vreun sătuc şi nici nu am reuşit să aflu dacă acea comunitate izolată poartă vreo denumire însă vă spun că zona este foarte frumoasă şi cred că mulţi (în special orăşeni) nici măcar nu-şi imaginează că în ziua de azi mai există asemenea locuri, atât de bine ascunse de aglomeraţia perioadei în care trăim.
După o coborâre uşoară de aproximativ o sută de metri, lăsăm în dreapta o ramificaţie a drumului şi cotind la stânga, începem să urcăm pe lângă gardul uneia dintre gospodării, o pantă destul de accentuată dar scurtă (tot cam în jur de o sută de metri), în capătul căreia ne-am văzut ajunşi pe o culme, într-o mică şa – trecuseră aproximativ 20 de minute de când plecaserăm de la pârâul Bicăjel. Aici, drumul Surducului îşi schimbă direcţia spre dreapta şi se ramifică, cel principal urmând în urcuş culmea împădurită iar o variantă secundară continuă de-a coasta, pe păşune.
Ei bine, în acest loc am avut de-a face cu cea de-a treia şi cea mai problematică dilemă: pe unde o lua traseul marcat! Ultimul marcaj îl aveam chiar la bifurcaţia din culme dar mai departe, pe niciuna dintre variante nu se mai vedea vreo BG aşa că habar nu aveam pe unde ar fi trebuit să o luăm. Harta ce o aveam la noi, de altfel ce-a mai actualizată dintre cele apărute pe piaţă, ne spunea că trebuie să o luăm pe varianta secundară a drumului dar... atât, aşa că ne-a băgat şi mai tare în ceaţă, căci eram nelămuriţi în privinţa dispariţiei subite a marcajelor:-?? . Conform hărţii (că doar nu putem spune că suntem chiar lipsiţi de experienţă în ceea ce priveşte orientarea) ştiam şi vedeam zona unde trebuia să ajungem dar nu ştiam care e drumul cel bun care să ne ducă acolo.
Am decis totuşi să încercăm să mergem mai departe ghidaţi de hartă, în speranţa că totuşi poate vom găsi măcar un marcaj însă după cel mult o sută de metri în care nu am găsit absolut nici un semn că am fi pe drumul cel bun, ne-am dat seama că ceva e în neregulă harta nepotrivindu-se cu realitatea din teren şi că sigur nu am fost atenţi şi ne-a scăpat vreun detaliu. Drept urmare, am aplicat “procedura standard” în astfel de cazuri şi ne-am întors la ultimul marcaj, adică la ramificaţia de drumuri, iar aici... surpriză!!! Am constatat că din cele două variante din direcţia ce ne-o indica harta, corectă era defapt cea de-a treia, exact în direcţia opusă»:(. Din păcate, de abia la întoarcere am reuşit să observăm BG, trasată pe un copac, în interiorul unei grădini, exact acolo unde cu câteva minute mai devreme dezmierdam un căluţ venit la gard să cerşească mângâierile noastre. Şi uite aşa, cu chiu cu vai, am revenit pe traseu. Aşadar, acolo în culme, NU trebuie urmat drumul în dreapta ci defapt se face stânga, întrând într-o grădină prin cele două porţi (consecutive) mari – segmente mobile de gard.
Am ţinut să insist cu detalii despre acest loc pentru că din păcate, în lipsa marcajului corect (BG e destul de “pitită”) şi a unei săgeţi indicatoare la faţa locului, la care se adaugă şi o hartă care nu coincide exact cu realitatea, cu puţină neatenţie sau mai degrabă în lipsa inspiraţiei, poate fi puţin mai greu de găsit calea corectă.
Odată regăsită BG şi trecuţi de cele două porţi, totul a revenit la normal şi am început să coborâm pe păşune, paralel cu un gard pe ai cărui stâlpi de susţinere se distingea marcajul. În stânga noastră se înălţa Piatra Surducel iar în faţă deja puteam vedea o parte dintre pereţii de piatră ce formează Cheile Bicăjelului.
După ce am trecut pe lângă nişte grajduri şi mici căbănuţe mai mult ca sigur folosite de către cei care se ocupă de creşterea animalelor în această zonă – care apropo, se numeşte “La Căprărie”, am ajuns la limita inferioară a poienii, unde după ce am sărit un gard (de această dată, folosindu-ne de un pârleaz), ghidaţi de marcajul devenit mult mai des şi uşor de urmărit, am părăsit drumul şi ne-am lăsat în stânga, în coborâre prin pădure, urmând ca după doar câteva minute să ajungem la o intersecţie de cărări foarte bine conturate însă nemarcate, cu excepţia celei care coteşte brusc la stânga. A urmat o scurtă coborâre mai accentuată apoi am traversat un izvor şi după aproape un sfert de oră de mers prin pădure (socotit de la marginea poienii) am ajuns într-un loc amenajat de belvedere, chiar deasupra văii Bicăjelului, loc numai bun pentru un scurt popas pentru admirarea împrejurimilor.
Plecaţi mai departe la drum, a urmat o coborâre destul de abruptă dar scurtă prin pădure, ce ne-a apropiat din ce în ce mai mult de firul văii. Şi astfel, într-un final, după cele câteva minute de coborâre ne-am văzut ajunşi în sfârşit la primul obiectiv important.
Cheile Bicăjelului
Înainte de toate aş vrea să precizez că datorită reliefului foarte accidentat, traseul turistic nu poate străbate în întregime firul văii acestui canion. Mai întâi am făcut cunoştinţă cu aşa numita “Cascadă Mare”, cea mai înaltă treaptă formată de-a lungul timpului de tăvălugul viiturilor. Treptat, ţinând partea dreaptă a văii, poteca se apropie de albia ce străbate cheile delimitate de impunătorii pereţi de piatră, printre care apa şi-a croit drum şi a format numeroase cascade – ce-i drept, destul de mici dar frumoase. Binenţeles că la această frumuseţe contribuie foarte mult debitul de apă aşa că probabil în perioade de secetă, “decorul” se schimbă şi nu mai e la fel de spectaculos.
Despre peretele ce delimitează latura stângă a văii nu am reuşit să aflu nimic însă cel din dreapta se pare că este denumit Peretele Turnuleţului, face parte din formaţiunea Piatra Surducului, iar din câte am băgat de seamă la faţa locului, “Turnuleţul” e uşor de reperat (sper să nu mă înşel în privinţa identificării acestuia) căci e vorba despre o stâncă înaltă şi ascuţiţă ce parcă străjuieşte canionul.
Urmând mai departe poteca pe malul drept şi abătându-ne din când în când ca să mai vedem câte o cădere de apă, în foarte scurt timp am ajuns în locul unde a trebuit să traversăm pârâul iar pentru asta urma să ne folosim de o punte care la prima vedere nu prea inspira încredere aşa că aici a intervenit puţin şi adrenalina. Ştiu că poate sună puţin ciudat dar primul gând ce mi-a trecut prin minte a fost... Indiana Jones :D. Mă simţeam ca în filmele cu vestitul “erou”, parcă aşteptând ca în orice moment vreuna din scândurile pe care călcam să cedeze, sau să înceapă vreun vânt napraznic care să ne bălăngăne, sau... orice altceva, binenţeles, ceva aventuros.
Ei bine, nu s-a întâmplat nimic şi am trecut cu bine pe celălat mal, urmând ca apoi să reintrăm în pădure însă doar pentru câteva minute, timp suficient pentru a străbate ultimii zeci de metri ai primei părţi a traseului, încheiată odată ce ne-am reintersectat cu drumul naţional, nu înainte însă de a traversa apa Bicazului pe Podul Ungurilor - de menţionat că pentru a străbate porţiunea de traseu ce nu cuprinde D.N.-ul, adică de la Lacul Roşu până la pod, timpul de mers a fost de aproape două ore (mai exact, fără vreo cinci minute;)).
Referitor la Podul Ungurilor, am citit că acesta ar fi fost construit în perioada interbelică, pentru a facilita accesul înspre Bicaz dar pe un drum care urma să ocolească porţiunea sectorului mai periculos al Cheilor Bicazului, mai exact porţiunea denumită azi Gâtul Iadului. Ulterior, după război, s-a renunţat la idee astfel că podul a rămas neterminat şi în ziua de azi, el folosind doar turiştilor care aleg să vadă Cheile Bicăjelului.
Traversând podul, am ajuns în drumul naţional, exact în zona centrală a Cheilor Bicazului, în sectorul denumit Pridvorul Iadului. În mod normal, urmând traseul marcat ar fi trebuit să facem stânga şi să ne îndreptăm, urmând şoseaua naţională, către staţiunea de unde plecaserăm de dimineaţă. Aici însă am decis că e momentul să ne abatem de la circuit şi să facem un ocol (vă spuneam despre asta la începututl articolului), nu de alta dar era o ocazie potrivită de a străbate la pas Cheile Bicazului de la un cap la celălalt. Şi exact asta am făcut.
Aveam de gând să scriu tot în acest articol şi despre Cheile Bicazului însă m-am răzgândit. Nu credeam că mă voi lungi atât de mult cu detaliile despre Cheile Bicăjelului şi restul traseului dar iată că s-a întâmplat - am considerat că e important să vin cu cât mai multe informaţii căci sunt locuri mult mai puţin cunoscute şi umblate, care merită o promovare mai mare decât ar avea nevoie Cheile Bicazului.
Şi cum presupun că poate pentru unii tot acest text deja este sau a devenit plictisitor, o să mă opresc şi cu orice risc, în funcţie de timpul avut la dispoziţie, o să revin cu o continuare. Presupun că mulţi mă cunosc deja şi ştiu că nu scriu pentru puncte (pentru mine, la un articol importante sunt vizualizările şi voturile, care reflectă cu totul altceva faţă de punctaj), pentru topuri sau alte ambiţii ci doar pentru… a scrie despre locuri frumoase ale ţării noastre, mai mult sau mai puţin promovate. Aşa că sper că nu voi fi acuzat de fragmentare sau mai ştiu eu ce acuzaţii de interese ascunse:(.
Revin cât mai curând şi cu partea a doua…
Toate cele bune şi pe curând.
Trimis de urjanclaudiu in 26.04.16 19:56:43
- Nu a fost singura vizită/vacanţă în BICAZ & IZVORU MUNTELUI.
17 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (urjanclaudiu); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol
17 ecouri scrise, până acum, la acest articol
Articolul a fost selectat ca MiniGhid AmFostAcolo pentru această destinaţie.
Posibil ca rândurile ce urmează să fie primul ecou la acest splendid review.
Citesc de mai mult timp reviewurile dv. Mi-am dat seama că iubiți drumețiile montane, care înseamnă adevărat turism și nu „asfalt” ori „shooping”
Apreciez calitatea reviewului. La fel, apreciez și splendoarea fotografiilor. Sunteți norocos că aveți o soție care iubește muntele (am văzut-o și pe alte trasee montane, chiar grele și o felicit).
Sunteți printre puținii useri care iubesc drumețiile montane. Ar fi păcat să nu ne amintim și de @ Mariana din Timișoara, o iubitoare a munților și care a scris frumoase impresii de pe acolo. Fără îndoială, dv. ați citit ce a scris. Regret că nu mai scrie de câțiva ani, măcar un ecou.
La modul cel mai sincer, reviewul este reușit și de la mine un FB cu toată convingerea. Sunteți de mult în rubrica„urmăriți” și vă aștept cu alte reviewuri.
Drumeții montane reușite, în continuare.
@urjanclaudiu - Păi asta numești tu fragmentare? Să te ajutăm cu exemple de unele adevărate ca să nu-ți mai faci atâtea probleme?
Mă înnebunesc pozele și drumețiile tale. Aș vrea să știu și eu cu pozele astea dar sunt total a-tehnică iar soțul meu dacă face 3 poze i se pare de ajuns. Ce aparat folosești? Măcar atâta lucru să știu și eu. Sau nu aparatul contează neapărat? Am mai citit niște teorii dar nu s-a prins nimic de mine.
Avem o tara frumoasa cu oameni frumosi care o pun in valoare. Imi place muntele insa nu sunt in stare de astfel de drumetii si-i apreciez pe cei ce o fac atat de frumos.
Nu evit insa daca se poate anumite drumetii. Asta nu inseamna ca nu am facut si drumetii de-a dreptul periculoase dar au fost exceptii.
Pozele le pot numi pe multe dintre ele chiar opere de arta, astfel incat felicitari pentru un articol minunat si astept continuarea. Votat cu mare placere.
@urjanclaudiu - Am asteptat trei luni de la ultimul articol, tot din aceasta zona, dar asteptarea a meritat. Aseara nu am putut citi articolul cum trebuie si astazi la serviciu l-am tiparit, l-am adus acasa si m-am apucat de citit. Ce am presupus ca va fi, s-a comfirmat. Daca as spune orice despre articol si cred ca ar fi prea putin pentru a descrie starea mea, citind cele 7 pagini tiparite. Si daca mai adaugam si frumusetea peisajelor si a pozelor, superlativul mi se pare prea putin.
Reiterez pentru a nu stiu cata oara respectul si admiratia mea pentru acea categorie de turisti care stiu si inteleg ce inseamna natura, in general si muntele in special.
Zona pe care o descrieti am incercat si eu in 1976, intr-o excursie pe jos, cu un grup de excursionisti, de la Lacul Rosu pana la Bicaz, sa o parcurg de la podul Ungurului, dar dupa aproape o jumatate de ora am revenit, (cei patru care ne desprinsesem din grup), la restul grupului, mai ales ca eu eram conducatorul grupului, pe care trebuia sa-l duc cu bine la Bicaz, unde ne astepta autocarul.
Nu prea sunt adeptul articolelor lungi, poate si o deformare din perioada cand eram ghid, dar cand e vorba de descrierea unei drumetii pe munte, care se constituie si intr-un ghid pentru cei care vor sa urmeze drumul autorului, nu mi se par de loc nesemnificative toate amanuntele.
Felicitari pentru demersul pe care il faceti la o varsta (din poze vad ca sunteti cam de varsta copiilor mei) cand altii se refugiaza in fata calculatorului la rubricile mondene si cand aud de o invitatie la miscare, prefera o eventuala miscare intr-un club.
Ion Tiriac ne atragea atentia, dupa Olimpiada din anul 2000 de la Sidney, ca riscam sa devenim un neam care nu vom mai sti sa mergem pe jos. I-am dat dreptate si daca generatia noastra a preferat miscarea in natura este randul generatiei dvs. sa continue.
Numai bine, calatorii placute si astept noi articole!
”Articolul a fost selectat...
@webmaster - Mulţumesc mult pentru susţinere.
”Citesc de mai mult timp reviewurile dv...
@Mihai18 În primul rând vă mulţumesc mult, atât pentru ecou cât şi pentru apreciere. Într-adevăr iubesc drumeţiile montane iar asta, cel puţin pentru cei de aici de pe AFA, nu cred că mai e demult un secret, mai ales că promovez acest tip de mişcare (şi nu numai) ori de câte ori am ocazia. E drept, poate că mulţi nu sunt interesaţi de asemenea articole, poate pe alţii îi plictisesc dar eu... îi tot dau înainte cu încredere, poate mai conving pe cineva că merită să iasă la plimbare în natură .
”Sunteţi norocos că aveți o soție care iubește muntele...
Din fericire, chiar sunt norocos şi mă pot mândri că am lângă mine o soţie cu care nu împart doar o casă ci şi pasiuni iar aici se includ şi drumeţiile montane – pe scurt, chiar suntem pe aceeaşi „lungime de undă”. Şi într-adevăr, am făcut împreună (că fără ea nici nu am plecat vreodată la drum) şi trasee destul de grele. Şi cu siguranţă vom mai face şi vi le vom face cunoscute.
”Sunteți printre puținii useri...
Suntem puţini dar... încă (mai) suntem. Şi mie îmi pare rău că au dispărut de pe AFA câţiva useri (printre care şi Mariana) care scriau foarte frumos despre munte. Pe de altă parte, mă bucur că au venit alţii din urmă, care sper să râmână şi să promoveze muntele cât mai mult.
” Drumeții montane reușite...
Multe mulţumiri încă o dată.
”asta numești tu fragmentare? ...
@Aurici Ce să zic, mi-am luat şi eu măsuri de precauţie căci nu puteam ştii cum gândeşte fiecare şi am vrut să evit vreo interpretare greşită.
” Aș vrea să știu și eu cu pozele astea...
Pentru nişte poze de amator prea multe nu ar fi de ştiut dar să fiu sincer, şi doar cu „3 poze” făcute, cred că şansele pentru a prinde şi imagini mai bune (din care să ai ce alege) scad considerabil. Teoria este şi ea bunicică dar până nu se fac poze, multe poze, într-adevăr rămâne doar... teorie. Nici eu nu sunt vreun mare fotograf şi deşi deseori am fost lăudat pentru pozele pe care le fac, acestea nu sunt nici pe departe atât de grozave – adică probabil dacă erau făcute de un profesionist, arătau cu totul altfel. Nu ştiu, zic şi eu, probabil contează puţin şi inspiraţia de moment. Oricum, mă bucur că ele plac şi aşa cum sunt.
”Ce aparat folosești? ...
Cât despre aparatul foto, poate pare greu de crezut dar folosesc o săpunieră din 2006 (pe a mea eu am cumpărat-o în 2007 când deja era la reducere căci apăruse un model mai nou), de „doar” 5 megapixeli. E drept că la vremea ei, a fost un adevărat şoc pe piaţa foto – a fost chiar modelul care a dat naştere unei noi categorii de camere digitale, dar totuşi, au trecut zece ani de atunci. Eu însă o folosesc cu aceeaşi plăcere şi sincer nu m-aş despărţi de ea căci la calitatea imaginii, dă clasă chiar şi unor DSLR-uri new-entry. Ce să mai spun că săracuţa ”cutiuţă” a trecut prin furtuni, a avut de-a face cu zăpezi, a gustat sare, a simţit (la propriu) duritatea stâncilor din Ciucaş şi Bucegi, şi încă e la datorie iar eu sper să nu pice prea curând căci nu am de gând să o dau deoparte – anul trecut i-am căutat prin toată lumea şi de-abia i-am găsit un acumulator de rezervă. Singurul lucru care îmi displace e că nu are setări manuale (la acea vreme nu existau pe asemenea camere) că altfel aş fi avut o cameră perfectă. Cele din ziua de azi au aproape toate dar din păcate, odată cu trecerea timpului şi avansarea tehnologiei, în goana după megapixeli şi alte briz-brizuri comerciale, camerele compacte au decăzut foarte mult la calitatea imaginii. Dar asta e, ce se caută aia se oferă.
Că tot a venit vorba de DSLR-uri, ştiu că mulţi posesori nu vor fi de acord cu părerea mea, însă eu pot spune că acest tip de aparat nu-şi are rostul pentru nişte amatori şi să-ţi iei aşa ceva doar ca să... ai, mi se pare o prostie. Cred că vreo 90 la sută din deţinătorii de aşa ceva pe care îi cunosc, au DSLR doar că „d-ăsta şi-a luat şi... X-ulescu”, că „e frumos”, că „e mare”, că „se aşează bine în mână”, că... bla-bla-bla, însă habar nu au ce-i aia o difragmă, un ISO sau un timp de expunere. În sfârşit, e o poveste foarte lungă, cert e că eu unul nu mi-aş lua aşa ceva pentru vacanţe şi călătorii. Cred că poze frumoase se pot face şi cu nişte cutiuţe şi în plus, nu prea am chef să car un aşa volum şi o aşa greutate după mine. Dar... e decizia fiecaruia!
Şi nu în ultimul rând, mulţumesc frumos.
@urjanclaudiu - Mulțumesc și eu pentru detalii. Și mi-a venit inima la loc, pentru că și noi avem un aparat mic de nici nu mai știm când. În afară de telefoane care nici ele nu sunt cine știe ce, el este de bază pentru pozele noastre. Dar am înțeles ce trebuia și anume că este vorba mai mult de pricepere și la asta putem să ne mai străduim.
Paște liniștit alături de cei dragi și călătorii cât mai multe!
@urjanclaudiu - eu pefer un DSLR pentru ca iti da libertatea sa fii TU cel care ii spui ce vrei, si el executa. Ca sa fac o analogie e ca si masinile cu cutie automata sau manuala. sigur e mai simplu cu cea automata, dar farmecul condusului dispare... e drept ca nu se justifica folosirea DSLR-urilor decat daca inveti sa folosesti modulul manual. sigur ca poze bune poti face si cu un compact. daca inveti cateva reguli de incadrare si compozitie, pe care tu probabil le-ai invatat deja...
stiu foarte bine ca pe munte asa te incurca aparatura... eu negociez de acasa. fac eu poze, da altceva nu car nimic
@mishu Vă mulţumesc tare mult şi mă bucur că v-a plăcut atât articolul cât şi pozele.
”nu sunt in stare de astfel de drumetii
Dumneavoastră vă cunoaşteţi cel mai bine şi nu mi-aş permite să vă contrazic dar aş vrea totuşi să ştiţi că sunt destule cazuri în care contrar aparenţelor, traseele turistice sunt mult mai accesibile decât par la prima vedere. Un bun exemplu (dar nu numai) sunt şi acestea din zona Lacul Roşu – Cheile Bicazului, atât cele despre care am povestit în articolul precedent cât şi chiar cel de faţă, care cu excepţia problemei traversării apei Bicăjelului, e un traseu frumos, nu foarte lung şi destul de uşor, cu un grad minim de periculozitate, şi pe care şi cei mai puţin pregătiţi fizic îl pot încerca, binenţeles luând în calcul o eventuală creştere a duratei „oficiale” de parcurgere.
Vă mulţumesc încă o dată şi... cu siguranţă va veni şi continuarea.
@liviu49 Vă mulţumesc foarte mult pentru cuvintele frumoase şi pentru întreaga apreciere. Nu pot decât să mă simt mândru atunci când văd că există interes pentru astfel de articole şi mă bucur că (nici) pe dumneavoastră nu v-am dezamăgit.
” Am asteptat trei luni...
Cred că sunt dator cu nişte scuze pentru marea întârziere dar asta e, nu am ce face, sunt perioade în care timpul pe care-l pot petrece în faţa calculatorului mi se reduce drastic şi deseori nu reuşesc să intru deloc, nici măcar să mai citesc ce se postează, darmite să mai şi scriu ceva – după cum vedeţi, şi la ecouri răspund cu întârziere.
”nu prea sunt adeptul articolelor lungi...
E bine că aveţi răbdare şi reuşiţi „performanţa” de a citi întregul text. Serios vorbind, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, sunt conştient că un astfel de articol nu place tuturor, că poate fi plictisitor, că poate conţine informaţii care nu interesează pe toată lumea dar decât ceva sumar, prefer să ofer cât mai multe detalii, în speranţa că cei care citesc îşi vor face o idee cât mai completă despre locurile de care povestesc şi astfel, poate că se vor lăsa convinşi să încerce o astfel de experienţă. Ca să fiu sincer, la un moment dat am vrut să renunţ la astfel de articole dar în urma mai multor „semnale” venite din partea colegilor/prietenilor de pe AFA, am decis să merg mai departe şi să continui să promovez, aşa cum mă pricep şi eu, muntele şi drumeţiile în mijlocul naturii.
”...este randul generatiei dvs. sa continue
Că tot a venit vorba despre mişcare şi sport, ce să zic! Eu unul m-aş putea lăuda că am crescut într-o continuă mişcare, am făcut mult sport (nimic de performanţă însă eram nelipsit la desele şi diversele competiţii şcolare) însă din păcate, oricât de optimist aş vrea să fiu, văd că cei mai mulţi dintre tinerii şi copii din ziua de azi nu sunt atraşi de aşa ceva, preferînd alte metode de petrecere a timpului liber. Asta e, e alegerea fiecăruia dar... nu cred că e bine că se întâmplă aşa şi că nu sunt încurajaţi şi îndrumaţi către activităţi sportive.
” Numai bine, calatorii placute
Vă mulţumesc, asemenea şi dumneavoastră
De la mine Zuperbonus!
Ce amintiri frumoase mi-ai trezit de la ultima drumetie in Cheile Bicajelului! Felicitari Claudiu, un articol minunat, sunteti o familie foarte frumoasa si sa fiti si mai numeroasa!
Sarbatori fericite alaturi de cei dragi!
Superbe pozele. Eu am ajuns la un punct debelvedere deasupra cheilor cand am fost eu mai in tinerete de unde la un moment dat nu mai stiam pe unde sa cobor. Marcaj pauza, poteca greu de spus asa ceva. Am vazut niste capre. Si tin minte ca m-amintors o bucata buna pana sa prind un povarnis rezonabil care m-readus in poteca ce cobora pe firul Bicajelului. Despre puntea din lemn nu imi aduc minte, posibil sa nu fi fost pe atunci. Iar pe la cascade am surprins fara voia noastra doua fete facand topless.
”pefer un DSLR pentru ca iti da libertatea sa fii TU cel care ii spui ce vrei…
@Maya_C E foarte corect că un DSLR nu o să se compare niciodată cu o compactă, din simplu motiv că sunt două game de aparate foto total distincte (în primul rând, ca şi construcţie) şi înţeleg ce vreţi să spuneţi dar poate ar trebui menţionat faptul că în ziua de azi comparaţia DSLR versus Compact nu se mai identifică cu Manual versus Auto. Aşa cum (mulţi dintre) deţinătorii de DSLR se limitează la Auto, şi deţinătorii de compacte pot avea libertatea de a explora funcţiile manuale, de câţiva ani destule compacte fiind dotate cu programe P, A/Av, S/Tv şi M, ba chiar cu RAW, filtre şi patină. Făcând binenţeles abstracţie de construcţia diferită a celor două categorii de aparate, problema la compactele accesibile ca preţ rămân în continuare mult-râvniţii megapixeli, care din păcate au ajuns să fie prea mulţi şi afectează semnificativ calitatea imaginilor – dar aşa e când clientul cumpără doar “cifre”, vânzătorul îi oferă din ce în ce mai mult.
Normal că aşa cum am mai spus, povestea este lungă şi este decizia fiecăruia ce alege; eu unul rămân la părerea că pentru vacanţe şi călătorii (nu doar pe munte), oricât de bine m-aş descurca cu funcţiile manuale – am şi zis că după astea sufăr la "cutiuţa" mea, nu am nevoie de un DSLR din simplu motiv că acesta e voluminos şi greu. Din punctul meu de vedere, ideală mi-ar fi o compactă cu un zoom rezonabil, obiectiv luminos şi senzor mare (astea în plus faţă de cele enumerate mai sus) dar din păcate însă, oricât de tare mi-aş dori aşa ceva, nu-mi rămâne decât să visez frumos căci preţurile la astfel de camere sunt mult peste ceea ce îmi pot permite, aşa că… deocamdată mă mulţumesc cu ce am.
@Dan&Ema Mulţumesc tare mult pentru tot: apreciere, felicitări, urări – acestea din urmă vi le întorc cu mare placere.
Faptul că aud că prin postările mele trezesc amintiri frumoase, nu poate decât să mă bucure.
” am ajuns la un punct debelvedere…
Nu ştiu dacă o fi vorba despre acelaşi unde am fost noi, căci ştiu că pe ambii pereţi ce formează Cheile Bicăjelului, sunt destul de multe astfel de locuri de belvedere, potecile de acces fiind însă nemarcate. Noi nu am explorat zona căci nu am avut timp prea mult dar tare aş vrea să mă întorc cândva şi să mai descopăr câte ceva nou.
P.S.: Pe la cascade nu mai era nimeni altcineva în afară de noi doi (Ghinion!!!)
Nu în ultimul rând, ţin să vă mulţumesc încă o dată tuturor pentru apreciere şi pentru că mâine este o zi deosebită pentru cei mai mulţi dintre noi, vă doresc ca Învierea Domnului să vă aducă pace în suflet, bucurie în familie, iubire, speranţă, zile senine în viaţă şi sărbători pline de Lumină alături de toţi cei dragi vouă.
PAŞTE FERICIT!
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Jul.2024 Lupta cu Codul Roșu. Mișcarea de rezistență de la Cheile Bicazului și insurecția de la Lacul Roșu. Victoria de la Lacul Bicaz — scris în 22.07.24 de Yersinia Pestis din MăRăşEşTI [VN] - RECOMANDĂ
- Sep.2023 Spectaculoasele Chei ale Bicazului — scris în 26.11.23 de Michi din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Nov.2022 Pe podurile suspendate din Cheile Bicăjelului — scris în 30.11.22 de Mika din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Oct.2020 Cheile Bicazului, o scurtă plimbare pe jos prin impresionantul Parc Național Bicaz-Hășmaș — scris în 14.11.20 de Dana2008 din TîRGU MUREş - RECOMANDĂ
- Apr.2017 Cheile Bicazului — scris în 05.10.17 de zlatna din RâMNICU VâLCEA - RECOMANDĂ
- Apr.2017 De Paște, la Cheile Bicazului, Barajul Bicaz-Stejaru și Lacul Roșu — scris în 30.08.17 de Yersinia Pestis din MăRăşEşTI [VN] - RECOMANDĂ
- Aug.2015 Cheile Bicazului și stațiunea Lacu Roșu - locuri minunate unde ne dorim să revenim! — scris în 11.05.16 de Floryn81 din RâMNICU SăRAT - RECOMANDĂ