Hoinar prin castelele de pe Rin

TIPĂREȘTE

Că-mi plac castelele, palatele, cetățile şi poveştile legate de ele nu mai este nici o noutate. N-am postat multe review-uri, dar cred am amintit de vreo douăzeci de astfel de edificii. Şi cum valea Rinului mi-a fost habitat pentru câteva luni am început o serie de excursii pentru a vizita cât mai multe şi cât mai amănunțit. Am făcut o adevarătă pasiune pentru istoria şi geografia acestei zone, încerc să aflu cât mai multe despre vinurile de aici (o adevărată corvoadă ), doar la capitolul culinar am mai multe restanțe. Dar sper că nu este timpul pierdut.

Prezentul review se vrea o rememorare a două zile, de fapt două după-amiezi, petrecute într-un sector al Rinului cuprins între km 533-538, pe malul stâng. Nu vă grăbiți, nu este vorba de navigație, ci aşa scrie pe bornele kilometrice de pe mal. Pe distanța de cinci kilometri, pe dealurile care străjuiesc bătrânul fluviu, se află cocoțate trei castele falnice, trei foşti vameşi ai marinarilor şi negustorilor de altădată. Aceste bijuterii arhitectonice amintesc mai puțin de vremurile cu cavaleri în zale strălucitoare şi haiduci de spiță nobilă şi mai mult de anii când idealuri romantice au cuprins nobilimea germană şi când au fost restaurate multe castele şi cetăți medievale.

Cartierul general fiind în Rűdesheim, am încălecat pe-o şa şi-am pedalat până la ferry-boat-ul spre Bingen. Acesta este un orăşel drăguț, cu primăria amplasată într-o cetate şi situat la confluența dintre Nahe şi Rin. Vă voi povesti altă dată despre el, căci acum l-am traversat fără să-l bag prea mult în seamă, pentru că eram mult mai atent la roata din față a Camilei, care se învârtea cam desumflată. Pista pentru biciclişti se întinde de-a lungul Rinului şi este mărginită de arbori, ceea ce face ca pe vreme însorită să pedalezi cu mare plăcere. Eu beneficiez de nori şi mă bucur că nu plouă. Din păcate putem alege doar când facem excursia, dar nu şi vremea de afară.

Ajung şi la castel la poartă şi după ce străjerița de serviciu îmi răpeşte câțiva euro de care eram foarte ataşat, pătrund în curte. Ziduri, scări, metereze, turnuri şi turnulețe, toate din piatră, frumos croite, să crezi că tocmai au plecat meşterii de acolo. Bineințeles verdeață multă (la cât plouă pe aici era şi normal), dar şi ghivece cu muşcate roşii, aranjate cu simț artistic.

Pe scurt, istoria lui este cunoscută de la inceputul sec. al XIV-lea, proprietari fiind arhiepiscopii de Mainz. Scopul construcției era bineînțeles vama, dar şi lupta contra cavalerilor veniți să prade bunurile bisericii. Prin sec. al XVII-lea castelul ajunge o ruină şi abia în 1823 este cumpărat de către prințul Friedrich Wilhelm de Prusia şi reconstruit în stilul romantic al epocii. Tot prințul îi dă numele pe care castelul îl poartă şi astăzi. În decursul anilor frumosul Rheinstein a găzduit oaspeți de seamă ca regina Victoria şi împărăteasa Alexandra Feodorovna a Rusiei. Precum castelele din poveşti, următorii proprietari au fost prinți şi prințese, membrii ai familiei regale, până în 1975, când a fost scos la vânzare. Lupta pentru cumpărarea castelului s-a dat între membrii sectei Hare-Krishna şi Hermann Hecher-Schypek, cunoscut tenor de operă. Pentru a evita ca un monument istoric să fie transformat într-un muzeu al adepților Krishna, autoritățile locale s-au mobilizat financiar, Hecher-Schypek a primit şi un credit de la Sparkasse şi în final Rheinstein a rămas în stăpânire germană. Castelul a fost supus la o minuțioasă operațiune de recondiționare. O singură cameră a fost lăsată ca la început, pentru a se vedea în ce stadiu de degradare ajunsese atunci când familia Hecher l-a preluat.

Arme şi armuri vechi de sute de ani, alături de trofee de vânătoare, împodobesc pereții multor săli. Mobilier din sec. XVII-XIX, fresce şi vitralii mai noi sau mai medievale şi copia unui tun din sec. al XVII-lea sunt alte exponate cu care Rheinstein-ul îşi impresionează vizitatorii. Am ajuns şi pe terasă, la aproape... mulți metri deasupra apelor Rinului, dar nu m-am oprit până nu am escaladat pe rând turnurile, urcând pe scări înguste, suspendate la înălțime. Dacă nu mă credeți ce curajos am fost pentru jumătate de oră să vă uitați la poze. De la magazinul muzeului n-am cumpărat decât cărți poştale pentru colecție, dar pentru amatori se găsesc o mulțime de gadget-uri de cavaler medieval, precum şi vin "Rheinstein", vin de castelan din pivnița proprie.

Fiind deja îmbătat de atmosfera evului mediu, metaforic vorbind, căci n-am gustat vinul casei, pardon castelului, am mânat-o pe Camila mai la vale câțiva kilometri, pe unde Rinul ține să se subțieze nițel, ca să lase mai mult loc turiştilor din camping. Deasupra micului sat Trechtingshausen se află Castelul Reichenstein, numit odată şi Falkenburg, un superb exemplu de arhitectură neo-gotică, cum ne asigură cunoscătorii. Istoria acestuia porneşte în sec. al XI-lea, pe cand aparținea unui tâlhar de viță nobilă, apoi după ce este distrus de două ori în secolul următor ajunge o ruină. Abia în 1834 Friedrich Wilhelm von Barfuß, general maior în armata prusacă, începe reconstrucția, care este continuată de următorii proprietari. Chiar şi anul trecut avea schele prin jur.

Parchez vehiculul lângă linia ferată şi urc dealul ca să-mi prezint omagiile la castelana care rupea bilete la intrare. Un anunț lânga poarta larg deschisă mă informează că există oferta 3 in 1, adică muzeu, hotel şi restaurant în acelaşi edificiu. Câteva tunuri înconjurate de ghivece cu flori şi verdeață mă întâmpină cu o atmosferă placută, aproape intimă. Probabil o astfel de imagine i-a sugerat lui Adrian Păunescu titlul "Iubiți-vă pe tunuri". Având dezlegare la hoinărit prin castel descopăr întâi o sală plină cu trofee de vânătoare. Toți pereții erau efectiv tapetați cu coarne de animale. Coarne mari, coarne mici, mai simple sau mai rămuroase, conform cu ce am găsit pe net sunt aproximativ 1200 de trofee de vânătoare, de prin lume împuşcate. Următoarele săli prezintă săbii, sulițe, halebarde, buzdugane, armuri (chiar şi una japoneză) toate însă în nelipsitul decor cinegetic. Iar faptele de glorie de pe pământenele plaiuri ale vânătorii sunt certificate şi de câteva zburătoare împăiate şi de o blană de urs. Mai multe camere sunt încărcate cu mobilier vechi desperecheat, porțelanuri, cărți, tablouri, bibelouri, statuete şi încă o dată cu armuri. Am văzut din nou seifuri primitive, dar cu mecanisme complicate, şi o amplă colecție de plăci decorative din fier turnat. Un alt domeniu în care activează proprietarii castelului este cel al nunților. Astfel că de-a lungul turului pe aproape toate coridoarele m-au însoțit lumânări artistic lucrate, panglici colorate, buchete de flori, iar în final am nimerit şi la o mică şi intimă capelă, punct de plecare în viața in doi. Norocul meu că nu mi-au cerut să dau şi darul. Nu puteam să plec fără să mă urc pe metereze şi să admir Rinul de la înălțime. Iar la ieşirea din castel şi soarele m-a salutat pentru doar câteva minute, de parcă n-ar fi fost vară.

Pentru următorul castel, Burg Sooneck, amplasat puțin mai la vale de Trechtingshausen, sau aval pentru navigatori, am pornit pe acelaşi drum, dar pe vreme însorită, căci soarele şi-a dat seama că-i vară şi trebuie să-si facă datoria. Deci acelaşi ferry-boat, apoi pedalat în viteză prin poartă pe la Rheinstein, apoi Reichenstein, până în mica localitate Niederheimbach. Înainte de a ajunge la castel se vede un deal mare, despădurit, de unde se extrage piatră şi se pare că dealul se va muta în Marea Nordului. Nu-i nici o glumă, mai mulți olandezi mi-au spus că piatra foloseşte la lucrările hidrotehnice care s-au executat şi încă se mai execută în Olanda.

Parchez reglementar bolidul, adică ferecat cu două siguranțe lângă un pod, şi pornesc urcuşul. Drumul spre castel nu doar că-i în pantă, dar mai este şi lung. Repet procedura, "săru-mana, un bilet", "vai ce preț mare, când aveți happy-hour", etc. În curte mai multe persoane, dar aproape toate pregătite pentru întoarcere. La intrare ne însoțeşte un nene, care-mi înmânează două foi de hârtie în engleză, probabil deducând după accentul meu că nu-s băştinaş. Cum am peste suta de castele la activ, îmi intru în rol imediat şi într-o mână cu datele tehnice, cu dreapta țin camera foto şi cu stânga şapca, fiindcă este politicos să o scoți când intri într-o încăpere. Nimic? Înseamnă că nu citiți cu atenție. Am două mâini, că nu-s caracatiță.

Ce scrie la dosar despre castel vă spun pe scurt, altfel fac şi volumul doi la review. Construit pe la mijlocul sec. al XIII-lea, a avut soarta multor alte cetăți medievale, cu asedii, distrugeri, reconstrucții. Partea frumoasă din istoria sa începe ca la multe alte castele din zonă în prima jumătate a sec. al XIX-lea, mai precis în 1834, când prințul Friedrich Wilhelm, viitorul rege "al IV", începe transformarea castelului într-un conac de vânătoare, lucrare care va dura aproape două decenii. În prezent este deținut şi administrat de fundația familiei Köth-Wanscheid.

În sala de la intrare se pot vedea armuri şi diferite arme, dar păsind în sala pentru dineuri decorul devine mai artistic. Pe pereți sunt picturi înfățisând regi al Prusiei, Friedrich Wilhelm al III-lea, care adusese zona Rinului în sânul "heimat-ului" german şi Friedrich Wilhelm al IV-lea, care a restaurat castelul. Un alt tablou ilustrează bătălia de la Kőniggrätz, unde Wilhelm I câştiga Războiul German împărțind "Reich-ul" habsburg în Germania şi Austria (1866).

Urc împreună cu câțiva autohtoni la etaj, iar cerberul care ne povesteşte nu mă scapă din ochi, căci mi-a văzut camera foto pregătită. În fața ochilor se derulează o colecție de tablouri, acuarele, litografii, cele mai multe fiind de A. Wegelin, pictor din sec. al XIX-lea, probabil uitat de multă vreme. Sooneck-ul este înfățişat în manieră romantică, poate exagerat de romantică, în ruine, "la roşu" şi complet finisat. Nici celelalte celebritați de pe Valea Rinului nu scapă de penelul pictorilor. Castelul Hammerstein (în prezent sunt doar ruinele Hammerstein), Castelul Maus, primăria din Kőln sau celebra abație Maria Laach (capodoperă a stilului romanic) sunt câteva din ele (le-am notat şi eu pe cele pe care le văzusem). Într-o parte se deschide dormitorul, cu un pat în care probabil dormeau cu genunchii la gură (credeam că teutonii erau bărbați falnici ca brazii, dar socotind după pat erau precum gladiolele) şi biroul, dotat cu mobilă Biedermeier (ce va aşteptați la un rege, Ikea?). Intrând în sala cavalerilor ni se atrage atenția asupra tabloului lui Friedrich Wilhelm al III-lea în fața palatului de la Charlottenburg, din care ai impresia că regele se uită după tine. Am întrebat cu deferență dacă este valabil şi pentru bărbați şi ghidul nostru a zâmbit. Nu am înțeles de ce, căci am spus propoziția corect şi nici el n-a intrat în amănunte. Pe pereți erau arme şi din nou ni s-a precizat să luam aminte, la o arbaletă din sec. al XVI-lea, decorată cu piese din fildeş. Probabil din import sau de la dentistul grădinii zoologice din Kőln. Pe foile primite la intrare era trecută şi bibliografia, dar cum eu am terminat de citit lecturile suplimentare din clasa a XII-a abia la 35 de ani, probabil că nici la pensie n-o să le termin pe acestea. N-am mai urcat pe ziduri ca la celelalte, aşa ca partea cu adrenalină a cam lipsit. Am coborât la şosea unde Camila mă aştepta cuminte. N-am găsit nici un loc romantic pentru o degustare (nu Cola, nu Pepsi) ca urmare m-am grăbit spre Rűdesheim, loc bine cunoscut pentru producția sa de suc de struguri .

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 3289 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI