Wiesbaden, mai mult decât o stațiune de odihnă

TIPĂREȘTE

Wiesbaden, mai mult decât o stațiune de odihnă

La începutul sec. al XIX-lea Wiesbaden-ul prospera prin deschiderea bazelor de tratament, datorată izvoarelor minerale şi prin transformarea castelului în reşedință imperială de vară, după anexarea ducatului de Hesse de către Prusia. Şi devenind o stațiune în vogă unde împăratul îşi petrecea perioada caldă au apărut numeroase vile şi locuințe de vacanță ale celor cu dare de mână. Chiar şi astăzi în oraş figurează ca locuitori mulți milionari, statistica arătând că la mai puțin 300 de locuitori unul are o avere în euro care se scrie cu peste şapte cifre. Şi acestea au fost motive suficiente ca Wiesbaden-ul să fie considerat "Nisa nordului". Privit pe hartă oraşul apare la confluența dintre Main şi Rin, un loc perfect pentru dezvoltarea urbană. În realitate în apropierea apei sunt numai suburbiile acestui oraş, căci sanatoriul, cazinoul, teatrul şi izvoarele minerale, adică cele care definesc Wiesbaden-ul, sunt mult mai departe.

Pentru mine a fost şi mai departe căci m-am încăpățânat să vin călare pe venerabila mea bicicletă olandeză, rămasă acum cu doar o singură viteză, "langzaam", şi cu cauciucurile cam dezumflate. După ce am apăsat pedalele aproape treizeci de kilometri am ajuns în zona Biebrich, în sud-vestul oraşului, pe malul Rinului. Obosit, nu mai bag în seamă casa unde Richard Wagner, fiind in dizgrație, şi-a început "Maeştrii cântăreți din Nűrnberg", ci continui până la Palatul Biebrich, o fostă reşedință ducală, impunătoare şi barocă. Scări elegant torsionate conduc spre intrarea din turnul central, destinată doar oaspeților de seamă. Privit de la distanță caroiajul ferestrelor pare că alcătuieşte o dantelă uriaşă. Palmieri înalți, odihnindu-se în uriaşe ghivece, îi aduc fațadei un aer exotic. Căldura care copleşeşte acest început de septembrie a adunat multă lume sub umbrelele terasei deschise în față. Îmi înfrâng dorința de a mă aşeza la o masă şi pornesc prin întinsul parc al palatului. Dar plimbatul pe sub coroanele stufoase ale arborilor bătrâni se termină brusc şi mă văd din nou pe asfaltul fierbinte al străzilor.

Drumul spre centru este lung şi continuă să urce într-un ritm superior suflului meu, aşa că fac o haltă pentru fotografii şi recuperare respirație. Un turn de apă, ornat cu cărămizi în două culori alcătuind modele lipsite de imaginație, se ridică din spatele unor vile somptuase şi-mi serveşte drept subiect. Fie că parcurgi bulevarde largi, fie că o iei pe liniştite străzi lăturalnice, casele care le mărginesc au un numitor comun, bunul gust. Mai mici, dar în general mai mari, mai simpliste, dar în general mai alambicate, ele definesc o trăsătura a Wiesbaden-ului, frumusețea arhitectonică.

Cum circulația începe să se aglomereze tot mai tare şi pista pentru biciclişti devine tot mai vagă ancorez pe Camila de un stâlp gros de beton şi continui pedestru. Arterele comerciale cu magazine ale unor branduri cunoscute sunt aglomerate, iar vitrinele anunță mari reduceri de prețuri. La acest capitol Wiesbaden se alătură celorlalte oraşe germane, diferențele fiind doar de formă, nu şi de fond. În Luisenplatz, dominată de neo-gotica biserică St. Bonifatius, cu ale sale fragile turnuri, un tânăr răpus de oboseală doarme pe pavajul încins având la căpătâi o sticlă goală de bere. La acest capitol Wiesbaden se alătură multor oraşe din multe țări, unde temelia este considerată de natură lichidă. Veneției oare?

Centrul oraşului este dominat de Marktkirche, cu silueta sa cărămizie. Construită acum un veac şi jumătate în stilul neo-gotic, atât de iubit de germani, ea întinde spre cer cinci turle cu o pătrățoasă zveltețe. Îşi întâmpină vizitatorii, în covârşitoare proporție turişti, cu o princiară austeritate. Aici, în interior, revitalizatul gotic nu-şi mai desfăşoară flamboianta sa fantezie. Arcul frânt îşi dezvăluie latura sa monotonă, bolțile, ferestrele, intrările fiind lipsite de strălucire. În fața bisericii este statuia lui Willem Taciturnul, prinț de Orania, conte de Nassau, întemeitorul Olandei. Dar despre el am scris deja în review-ul dedicat oraşului Delft.

Câțiva paşi mai departe de Marktkirche este Schloßplatz (Piața Castelului) care reuneşte principalele edificii ale oraşului. Aici a fost dintotdeauna centrul urbei şi aici s-a construit Stadtschloss, castelul ducilor de Nassau, conducătorii oraşului şi ai regiunii. La începutul sec. al XIX-lea case nobiliare au fuzionat şi Wiesbaden a devenit capitala ducatului de Nassau. Deoarece o nouă reşedinşă impozantă era necesară s-a început construcția castelului într-un conservator stil neo-clasicist. Cu timpul forma şi dimensiunile i s-au mai schimbat, a fost ataşata Wilhelmsbau (Clădirea lui Wilhelm) şi Kavaliershaus (Casa cavalerilor), dar ceea ce atrage atenția şi ceea ce turiştii fotografiază întotdeauna este Colțul lui Mőller. Georg Mőller, arhitectul castelului, a găsit o soluție deosebită pentru a uni două pavilioane, proiectand un turn unde a plasat principala intrare, flancată de coloane şi deschisă de un şir de trepte.

În Piața Castelului este şi cea mai veche clădire a Wiesbaden-ului, fosta Primărie, zidită la începutul sec. al XVII-lea. Pentru Germania n-ar fi atât de bătrână, dar două incendii devastatoare din secolul precedent au făcut ca ea să devină decana de vârstă a imobilelor din oraş. În prezent renovată şi înfrumusețată, cu decorațiuni discrete, cu uşi şi ferestre cu luminator, total devotată simetriei, este o prezența plină de culoare în zona centrală.

Prin contrast, noua primărie, situată în aceeaşi piață, pare alcatuită din două părți complet diferite. Îmi dă impresia unui bloc imaculat, impecabil lucrat dar monoton, căruia i-au fost ataşate un parter greoi şi o intrare monumentală, clasică, cu coloane şi arcade.

Mi-am continuat vizita către Hessisches Staatstheater, teatru de stat, poziționat lângă un imens parc, Warmer Damm. Construcția este tributară clasicului antic, cu fațada grandioasă, având un fronton triunghiular sprijinit pe coloane terminate cu capiteluri şi vegheată de statui întruchipând personaje mitologice. Nici partea laterală, paralelă cu bulevardul nu este mai puțin spectaculoasă, beneficiind în plus şi de terase, pentru ca în antract spectatorii să poate fi şi ei văzuți. În fața teatrului, încremenit în marmură, Schiller scrutează visator depărtările.

Eu nu privesc chiar atât de departe, ci doar până la Kurhaus, sanatoriul apărut la începutul sec. al XX-lea, la dorința împăratului Wilhelm al II-lea. Ancorată în acelaşi neo-clasicism specific vremurilor kaiserului, este amplasată în fața a ceea ce este numită Bowling Green, o suprafață perfect plană de gazon mai verde ca o masă de biliard, a cărei monotonie este spartă de fântani arteziene supraetajate. Şi tot aici s-a deschis şi casino-ul, loc de înavuțire sau pierzanie, în funcție de capriciile sorții. Nu este însă acelaşi stabiliment unde Feodor Dostoievski şi-a pierdut banii de călătorie, evenimentul desfăşurându-se cu aproape jumătate de secol mai devreme de apariția actualului casino.

Flancând Bowling Green-ul remarc două clădiri simetrice despre care glumind aş spune că nu se văd din cauza coloanelor. Ridicat în prima jumătate a sec. al XIX-lea, Sanatoriul Colonadelor este considerat cea mai lungă sală din Europa construită cu piloni. Dar acesta mi se pare o caracteristică demnă de a fi apreciată mai mult de către un arhitect şi nu de un turist obişnuit. Pe partea opusă, cu acelaşi şir interminabil de pilaştri, este Teatrul Colonadelor, aproximativ de aceeaşi vârstă.

Încercând să mă îndrept către locul unde mi-am parcat mijlocul de transport, un stâlp plin cu plăcuțe indicând diferite obiective ale oraşului îmi apare în față. Aleg să văd şi două dintre ele despre care nu ştiam mare lucru. Prima, la doar 50 de metri depărtare, este Villa Clementine, având aceeaşi sursă de inspirație arhitectonică precum multe din edificiile urbei. O simbioză între teatralitate şi opulență ea pare a fi o reprezentare la scară redusă a însuşi Wiesbaden-ului. La parter era deschisă o cafenea, pe a cărei terasă doamne, domnişoare şi domni îmbrăcați pretențios discutau ținând în mâini pahare fragile cu picior lung. M-am gândit ca prăfuit şi transpirat, echipat pitoresc pentru cavalcada pe două roți, aş fi o prezență mai mult decât stranie dacă aş cere un "espresso, mit milch und zucker", aşa că am renunțat.

Pe aceeaşi stradă era anunțată şi Biserica anglicană St. Augustin din Canterbury. Micuță, dar cochetă, înveşmântată într-o mantie neo-gotică din cărămizi roşcate, se încadra perfect în atmosfera de bunăstare din jur. Renovată recent, organiza vizite ghidate, însă din păcate nu în acel moment.

Wiesbaden-ul merită vizitat chiar dacă nu ai intenția să profiți de izvoarele sale termale sau să-ți provoci norocul pe catifeaua verde a meselor de joc. Deşi atractiva zonă comercială şi străzile pline cu imigranți sunt ceva comun în Germania de astăzi, centrul cu edificiile care au adus faima oraşului sigur merită atenția turistului. Aşa că dacă sunteți în trecere prin zonă, parcați maşina şi faceți măcar un tur prin oraş.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 2793 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI