În căutarea lui Loreley

TIPĂREȘTE

Am pornit s-o găsesc pe celebra Loreley călare pe mârțoaga mea olandeză, potcovită cu aceleaşi cauciucuri uzate, dar nechezând vesel din claxonul ei trandafiriu. Stânca în sine nu mă impresionează şi nu m-a impresionat nici acum zece ani, când am văzut-o întâia oară. Poate faptul că o întâlnesc de două ori pe săptămână contează, dar după ce admiri defileul Dunării la Cazane, o stâncă, chiar cu nume celebru, nu-ți mai atrage atenția, ci cel mult curiozitatea. Iar curiozitatea mea s-a evaporat de mult.

Am traversat Rinul pe la Boppard, cu un bac veşnic tânăr, şi m-am înscris pe pista de biciclişti spre Kamp-Bornhofen. Localitatea are aceeaşi caracteristică precum numele, adică este lungă, ocupând spațiul îngust dintre coline şi Rin. Nu-i acord prea multă atenție căci am străbătut-o de mai multe ori şi ştiu că sunt nenumărate oferte de cazare în clădiri apărute pe vremea când o cămaşă adevărată era țesută cu fir de oțel. Principala ei atracție este perechea de castele numită ca în telenovele "Frații învrăjbiți". Am citit şi am auzit mai multe poveşti legate de aceasta, toate având drept numitor comun "doi frați - avere", diferența constând în "iubită-soră". Sfârşitul era hamletian, adică murea toată lumea. În realitate nu s-a găsit nici o dovadă a existenței vreunui conflict între cele două cetăți. Dar parcă s-a găsit vreun palat în Itaca, unde ar fi sălăşuit Ulise cu fidela sa Penelopa.

Fiind proaspăt ca roua dimineții am urcat țanțoş până la primul castel, Burg Sterrenberg. Că a fost zidit în sec. al XI-lea sau al XII-lea nu s-a stabilit clar, în schimb clar era programul care spunea că terasa este închisă miercurea. Într-un şopron, alături de alte tinichele de muzeu, se odihnea muza pe patru roți a lui Wilhelm Maybach. O s-o vedeți in poza nr. 11. Am renunțat să mă "hidratez" cu un vin cavaleresc şi am urcat în turnul cel alb şi crenelat din dotarea castelului pentru a admira valea Rinului.

Drumul din parcarea unui castel în a celuilalt este cât se poate de bun, semn că ostilitatea a rămas mult în urmă. Burg Liebenstein este în prezent hotel şi dacă doriți să înnoptați precum un cavaler în armura aici este locul ideal. Mobilierul greoi, dar sculptat cu măiestrie, imaginea idilică ce se deschide deasupra Rinului sunt argumente de necontestat. Şi sunt sigur că la spălătorie au anticoroziv. Puțin mai sus de intrarea în hotel este turnul. Într-un coşuleț se lasă 1 euro neimpozabil şi se urcă scarile. Am intrat în turn mai mult pentru palmares, imaginea bătrânului fluviu fiind aproape aceeaşi. Coborârea la şosea am făcut-o prin pădure, țopăind din piatră în piatră, ca în anii tinereții, când eram subțire şi umblam pe drumuri de munte.

Pedalez înflăcărat, de căldura care topeşte asfaltul, până în cătunul numit Ehrenthal. În acest loc toți ghizii povestesc cu candoare că un singur om este poştaş, pompier, pastor şi cârciumar. Mai mult, biserica este zidită de cârciumă, accesul făcându-se prin aceasta din urmă. Pentru eficientizarea împărtăşaniei probabil. Am găsit aparent ciudata simbioză de clădiri închisă şi nu am putut să aprofundez informația. În schimb pe perete o placă amintea că Mozart, pe când era copil, a poposit aici şi aceasta m-a făcut să văd locul cu alți ochi.

Scurtă pedalare, cât timp soarele îşi aruncă sulițele înspre mine, până la Wellmich, unde parchez la poalele unui copac matusalemic. Încep urcuşul la Castelul Thurnberg, cunoscut de toată lumea drept Burg Maus (Castelul Şoarecelui), cu speranța că poate o fi deschis. Însă la fel ca Ştefan cel Mare mă lovesc de poarta zăvorâtă. Şi dacă marele voievod a fost ținut pe afară, nu-i nici o ruşine să fac cale întoarsă fără să intru în castel. Am citit că fiind proprietate particulară s-a specializat în nunți, serate muzicale şi evenimente mondene, alte oportunități de vizitare neexistând încă.

Orăşelul St. Goarhausen mă întâmpină cu asfaltul sfârâind de căldură. Traficul devine mai intens, datorită trecerii de ferry-boat. Vechi hoteluri, rămase de izbelişte, reflectă gloria de altădată a localității. Mă strecor cu uşurință printre vehiculele asteptând traversarea Rinului şi caut drumul spre Katz Burg. Numele castelului n-are nimic de-a face cu pisica (Katze însemnând "pisică" în limba germană), fiind o prescurtare de la Katzenelnbogen, numele familiei care l-a construit prin sec. al XIV-lea. Puteți trage astfel concluzia că şi numele de Castelul Soarecelui a apărut ca un răspuns la cel al Pisicii. Asemeni multor castele principala atribuție era taxarea celor care făceau comerț de-a lungul văii Rinului. Asediat, distrus, reparat, extins, se vede adus în stadiul de ruină în 1800, datorită sau din cauza armatei franceze conduse de Napoleon. După aproape o sută de ani, avântul romantic care a cuprins Germania îl readuce la forma şi gloria de odinioară. Din nefericire, acum mai mult de un sfert de secol a fost achizitionat de o firmă japoneză. Citind că în prezent este hotel am încercat să intru, măcar pentru o scurtă privire. Dar după urcuşul destul de obositor m-am trezit în fața unei porți ferecate, unde eram avertizat, în trei limbi de circulație internațională, că-i proprietate privata şi nu se vizitează. Am urcat pe munte mai sus, având dorința surprinderii unei imagini a interiorului curții. Din nefericire n-am reuşit decât să mă zgârii printre copaci încercând să fotografiez ceva. Cu durere în suflet am pornit pe drumul de întoarcere spre oraş.

Câteva sute de metri mai departe de Sankt Goarhausen începe poteca spre vârful stâncii Loreley, pornirea fiind din apropierea unui mic magazin "Kiosk". Cu mâna pe inimă recunosc că după urcuş aveam limba mai lungă decât cravata, dar nu datorită diferenței de nivel, ci a vârstei. Locurile arătau aşa cum le ştiam, adică aceeaşi terasă, aceleaşi suveniruri, doar musafirii erau mai puțini, căci nici un autocar nu se vedea în parcare. Am regăsit tronul tăiat în piatră, unde alți turişti se imortalizau pentru eternitatea memoriei telefonului, iar platforma steagurilor era pustie, nimeni nefiind interesat de peisaj. Pe o placă am citit că mă aflu la 125 metri deasupra Rinului şi la 193,14 metri deasupra nivelului mării. Am făcut nişte fotografii, deşi soarele mi se punea contra, şi am mers s-o salut pe celebra nimfa, împietrită şi albicioasă, cu capul cam mic, dar cu părul foarte lung, cu un sân delicat, lăsat la vedere pentru admiratorii eternului feminin. Cum vizitele scurte sunt cele mai plăcute, am refăcut drumul în jos spre apa Rinului. În acest punct trebuie să mărturisesc că am comis o greşeală şi ar fi trebuit de la Castelul Katz să caut drumul spre Loreley pe culmea dealului, scutind o grămadă de calorii. Deci învățați din greşeala mea .

La poalele stâncii, o limbă de pământ se prelungeşte de-a lungul fluviului câteva sute de metri. În capătul ei o altă statuie, de această dată din metal, o reprezintă pe frumoasa nimfă. De pe posteriorul impozant am aflat că sculptorul se numeşte Guss Strehle, iar muza inspiratoare Natascha Jusupov, un nume cu rezonanță slavă. Nu-i nici o surpriză, statuia mustind a senzualitate. Stau la rând să fotografiez căci doritorii sunt mulți. Gurile rele spun că a doua statuie a apărut pentru ca turiştii de pe navele de pasageri să o poată vedea pe Loreley direct de pe puntea navelor, în timpul croazierei. Cert este că pe aproape toate navele cu turişti, la trecerea prin acest punct, se poate asculta din toate difuzoarele marele hit "Ich weiss nicht was soll es bedeutet" spre "bucuria" celor din campingul de pe malul opus stâncii, care beneficiază de acest cantec în ritmul în care şi noi ascultam "Magistrala albastră" în anii de dinainte de '90 ai Radio Vacanței.

Reîntors în St. Goarhausen caut un loc ştiut dinainte. Desigur nu biblioteca. Turnul alb al oraşului, bătrân de circa trei secole, care adăposteşte şi aşa-zisul Muzeu Loreley, este sediul unui restaurant intim, unde poți degusta vinuri locale, mai vechi sau mai noi. Terasa sa, amplasată la umbra terasamentului căii ferate, îmi oferă cadrul perfect pentru o refacere absolut necesară. Mai mult, sunt la curent şi cu ce trenuri trec în susul şi în josul Rinului. Oferta localului este diversă, cuprinzând riesling, spätlese, vinuri seci, demiseci sau dulci, produsele oferite putând satisface gusturile turistului însetat. Prețurile sunt accesibile chiar şi unui român care trăieşte din salariu (vezi poza 24 drept argument), aşa că-mi ofer două pahare de vin, din ani diferiți, care să facă să-mi dispară oboseala. Pedalatul spre "acasa" n-a fost uşor, căci vinul nu s-a dovedit a fi un energizant pentru mine. Dar micile plăceri cer şi ele sacrificii.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 2990 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI