Transfăgărășanul în prag de iarnă

TIPĂREȘTE

”Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România va închide circulaţia pe drumul naţional 7C – Transfăgărăşan, începând de luni, 1 noiembrie, între Piscu Negru şi Cabana Bâlea Cascadă.

Participanții la trafic sunt rugați sa respecte semnalizarea rutiera existentă pe drumul național DN 7C – Transfăgărășan pe urmatoarele sectoare: km 0 + 000, localitatea Bascov, județul Arges si km 104 + 000, Piscu Negru, dar și la km 130 + 800, Cabana Bâlea Cascadă și intersecția cu DN 1 km 151 + 955, județul Sibiu. ”

Așa informeaza un comunicat al CNADNR emis la sfârșitul lunii octombrie a. c. Este de fapt un anunț devenit ”tradițional”, pentru că de regulă, cu mici modificări, conținutul lui se perpetuează de la an la an, astfel că tot românul știe că în perioada 1 noiembrie-30 iunie, traficul pe Transfăgărășan este închis circulației.

Ei, dar uite, tocmai termenul acesta de ”drum închis”, fără ca totuși să existe vreo barieră în drum, în virtutea ambiguității lui, este interpretat de mulți împătimiți ai voiajelor cu mașina, doar ca o recomandare. Că altfel, în conținutul comunicatului de mai sus, s-ar fi folosit expresia ”se interzice circulația” și astfel, ar fi fost clar pentru toată lumea că e vorba de o interdicție majoră, pentru încălcarea căreia e posibil să fii sancționat.

Dar pentru că lucrurile nu stau așa, Transfăgărășanul continuă să fie traseu turistic circulat chiar și în decembrie, apoi din aprilie încolo, tot anul! De fapt, nici nu e de mirare, pentru că iubitorii muntelui n-ar avea cum să acceseze cabanele și pensiunile din zonă, foarte căutate în sezonul de iarnă (Cumpăna, Valea cu Pești, Piscu Negru, Capra, Bâlea), altfel decât mergând pe Transfăgărășan.

Și dacă masterplanul de dezvoltare turistică a acestei zone, întocmit de autoritățile județului Argeș în colaborare cu experți francezi încă de acum patru ani, n-ar fi încremenit la stadiul de proiect, poate că necesitatea deszăpezirii Transfăgărășanului pe toată perioada iernii, așa cum se întâmplă în zonele montane înalte din multe alte țări, ar fi devenit nu numai evidentă, dar și extrem de utilă pentru creșterea numărului de turiști și dezvoltarea unităților turistice din această zonă.

În circumstanțele actuale însă, ne mulțumim să ne bucurăm de frumusețea inegalabilă a celui mai cunoscut drum transalpin din țară, mai ales în lunile de vară și ce e drept, atunci splendoarea naturii se dezvăluie la superlativ.

În ce ne privește, argeșeni vechi fiind, am străbătut Transfăgărășanul de zeci de ori, uneori și de două-trei ori pe an. Dar anul trecut, profitând de interdicția ambiguă despre care vorbeam la început și stimulați de ideea că în ciuda atâtor incursiuni pe Transfăgărășan, nu-l văzusem totuși și pe timp de toamnă-iarnă, am pornit la drum!

Era 29 noiembrie și duminica aceea ne rezervase o vreme superbă, cu cer senin, soare blând și vânt rămas să mai doarmă puțin. Tocmai bun pentru o plimbare, chiar și la munte!

Pentru că ideea plecării spre Bâlea ne-a venit dintr-o dată, ne-am pregătit în grabă rucsacul cu de-ale gurii, ne-am echipat corespunzător anotimpului, și iată-ne pe drum.

Nu știu câți cunosc faptul că Transfăgărășanul pornește nu de la Hidrocentrala Vidraru din comuna Arefu, așa cum cred mulți, ci de la periferia Piteștiului, la hotarul cu comuna Bascov, și se termină în județul Sibiu, la Cârțișoara, în zona intersecției cu DN1 (E68), pe o lungime de 151 km. Ei bine, din acest parcurs, ne propusesem să parcurgem cam 125 kilometri, adică aproximativ distanța de la Pitești până la Bâlea Lac. Ei, dar socoteala de acasă nu se potrivește totdeauna cu cea din târg ….

Dar să nu anticipez și să o iau de la capăt! Ca să fiu mai concisă, am să mă rezum să vă spun că drumul de la Pitești până la Barajul Vidraru a fost unul foarte liniștit și pitoresc, grație timpului frumos, peisajului ruginit de penelul toamnei, livezilor desfrunzite care lăsau să se vadă deplin cât de frumoase sunt gospodăriile și pensiunile argeșene din zonă, cusului domol al Argeșului, pădurilor tăcute, protejate deja de înghețul iernii prin pături groase de frunze ruginii, binecuvântării pe care părea că ne-o dă cetatea lui Țepes, privindu-ne de sus, de pe acoperișul muntelui. Doar drumul care curând a început să urce în serpentine, străbătând câteva viaducte și două tunele scurte, ne-a oprit din contemplarea aceea vrăjită, strecurându-ne fiori de emoție, pentru că asfaltul era acoperit deja cu o pojghiță subțire de gheață, peste care mașina noastră, neechipată de iarnă, a trecut din fericire fără probleme.

Am făcut un scurt popas la Barajul Vidraru pentru că nu puteam abandona acele imagini superbe ce se cereau imortalizate pe aparatele foto. Lacul avea o culoare albastră profundă, așa cum nu l-am mai văzut niciodată. De jur împrejur pădurea golită de frunze părea ca o coroană de bronz care încununa deopotrivă cerul, dar și apa lacului, iar în depărtare se zăreau crestele înzăpezite ale Făgărașilor. Soarele lumina din plin această panoramă monumentală, oferindu-mi cadrul perfect pentru niște poze care mie mi-au plăcut tare mult!

Nu erau mulți călători pe baraj, dar nici noi nu eram singurii. Poate de accea am avut pentru prima dată șansa să asistăm la un neașteptat salt de bungee-jumping de pe platforma special amenajată pe baraj. Din păcate zborul a fost atât de scurt, încât n-am reușit să-l captez pe camera foto.

Am pornit din nou la drum …. și am mers, tot am mers fără să ne oprim, până dincolo de Piscu Negru. Pe acea vreme însorită, drumul excelent pe anumite porțiuni (abia se turnase asfaltul), răzuit pe altele, adică pregătit de plombare, și de-a dreptul dezastruos pe alte tronsoane, nu ni s-a părut a fi unul prea rău, chit că la volan era fiul meu și el nu prea se omoară să evite gropile.

Puțin mai departe de Piscu Negru, adică la poalele muntelui, acolo de unde începe adevăratul urcuș pe serpentine, am făcut un scurt popas ca să…odihnim Loganul! Nu de alta, dar eram conștienți că urcarea urma să pună la încercare motorul bietei mașini, în condițiile în care pe drum deja întâlnisem numeroase porțiuni cu polei.

Ei bine, deși anticipasem dificultățile drumului, ceea ce am descoperit urcând pe pantele serpentinelor, avea să ne depășească orice imaginație! Îndată ce am ieșit de sub primul semitunel de pe traseu, peisajul s-a schimbat 100%. Nu știu cum să descriu mai bine acea barieră invizibilă dintre toamnă și iarnă. Era ca și cum cineva trăsese o linie clară pe șosea și spusese: până aici este îngăduită domnia toamnei și tot de aici, până sus peste munte, este patria iernii. Atenție, cei ce vă încumetați să treceți hotarul!

Și nu erau mulți cei ce se hazardau să meargă mai departe. Sub acoperișul tunelului erau oprite multe mașini, parcate frumos una în spatele alteia, ca într-o autentică parcare subterană. Trecând pe lîngă ele chiar ne-am întrebat de ce s-or fi oprit acolo, pentru că drumul fusese foarte bun, nu ne pusese probleme. Răspunsul a venit repede, în momentul în care, așa cum spuneam, am ieșit din semitunel și…ne-am întâlnit dintr-o dată cu iarna!

Cum e începutul de iarnă pe Transfăgărășan? Mărturisesc că e taaare frumos, dar și taaare primejdios! Șoseaua era acoperită cu un strat destul de gros de zăpadă înghețată tun (cca 10-15 cm), iar mașina noastră, nepregătită de iarnă, a început să derapeze vizibil și să ne facă inima cât un purice, căci în dreapta se căsca prăpastia muntelui, iar spațiu de întoarcere nu exista. Eram în pantă, gheața nu îngăduia o aderență prea bună, șoseaua era îngustă, prin urmare orice manevră de a întoarce era sortită eșecului și chiar primejdioasă.

Așa că, încet, încet, ne-am continuat drumul, depășiți fiind la un moment dat de un suv ca un tanc, echipat cu lanțuri și purtând pe acoperiș mai multe perechi de schiuri. Tenacitatea noastră a fost răsplătită curând, când am ajuns într-o porțiune de drum plană, mărginită de o pajiște acoperită și ea cu zăpadă, dar din fericire suficient de lată pentru a putea întoarce mașina, căci era clar: mai departe nu puteam risca să mergem!

Ne-am oprit așadar acolo și în timp ce soțul meu întorcea mașina spre sensul de întoarcere, eu și fiul meu am luat-o binișor pe jos în continuarea șoselei, spre cabana Capra. Am ajuns la al doilea semitunel, transformat și el în parcare pentru o mulțime de autoturisme ce nu se încumetau să ducă drumul până la capăt. În acea zonă iarna era la ea acasă, iar podoabele ei de gheață străluceau în lumina soarelui la tot pasul: țurțuri înlemniți pe un podeț de lemn din apropiere, frunze încă verzi și chiar flori îmbrăcate în veșmânt de gheață, pudră de zăpadă imaculată pe culmile munților, panglica șoselei acoperită cu un covor instabil de gheață semitopită și cristale mari de zăpadă, iar în fundalul acestui peisaj de poveste se zărea mică, parcă pierdută de lume, cabana Capra, de fapt Complexul turistic ”Capra”. Cu acoperișul său roșu, era o pată de culoare care ne chema spre ea. N-am ajuns însă până acolo, căci nici încălțările noastre nu erau potrivite ascensiunilor pe timp de iarnă și deja începuseră să ne înghețe picioarele.

După vreo jumătate de oră, ne-am întors la mașină. În locul în care parcasem se mai adăugaseră câteva autoturisme, iar pasagerii se aflau pe drum ca și noi, încercând să străbată pe jos distanța până la complexul Capra. Când noi eram deja pregătiți să plecăm, alături a oprit un…Matiz! Nu era echipat cu lanțuri și venea dinspre Bâlea. Fără să-și ascundă surprinderea și admirația, soțul meu l-a întrebat pe șoferul mașinii de unde vin și cum este drumul. Din povestirea ce a urmat am înțeles prin ce coșmar cumplit au trecut bieții oameni, fiindcă veneau tocmai de la Sibiu și în niciun caz nu se așteptau la asemenea condiții de traversare. După cum spunea omul, mașina avea cauciucuri de iarnă, el însuși avea ceva experiență de condus pe Transfăgărășan în astfel de condiții, căci mai făcuse drumul de câteva ori, în aceeași perioadă a anului, dar emoții ca în această superbă zi plină de soare nu avusese niciodată. Era fericit că ajunsese cu bine până acolo și când a înțeles că puțin mai la vale începe iar toamna, ne-a mărturisit că abia așteaptă să schimbe volanul cu tovarășul lui de drum și să-și ofere un premiu constând într-o palincă tare.

Am pornit-o și noi pe drumul de întoarcere. Pe parcurs am mai oprit o dată pe marginea șoselei în dreptul cabanei Cumpăna pentru a mai face niște fotografii, apoi jos la poalele versantului pe care se înalță Cetatea Poenari. Acolo ne-am potolit foamea și ne-am mai înviorat puțin inspirând aerul pur al muntelui.

Am ajuns la Pitești obosiți, dar tare încântați că, iată, am reușit s-o facem și pe asta: să vedem de aproape Transfăgărășanul înzăpezit! Pentru unii nu e o performanță, dar pentru noi, în condițiile date, chiar a fost!

---

VIZUALIZĂRI: 3504 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI