Vlãdeasa, blândul apusean

TIPĂREȘTE

De ceva vreme încoace mi-am descoperit pasiunea pentru drumeţii pe munte... trebuie sã recunosc, am şi cu cine. M-am tot gândit şi rãzgândit asupra locului... undeva aproape de Sãlaj (din pãcate în acest judeţ este doar codiţa Carpaţilor, Muntele Meseş) şi-am calculat eu în lung şi-n lat pânã m-am oprit la Masivul Vlãdeasa din Apuseni, mai precis Circuitul Vlãdeasa. Un traseu uşurel, de fãcut în douã zile: prima zi Cascada Vãlul Miresei şi Vârful Lespezi, a doua zi Vârful Vlãdeasa şi splendidele Pietre Albe. Mi-am consultat soţul, mai mult l-am informat despre planul meu şi, altfel spus, aveam confirmarea excursiei.

Într-o frumoasã zi de Sâmbãtã am pornit pe la amiaz din Zalãu spre Rãchiţele (judeţul Cluj), 86 km cap-coadã. Un traseu frumos, umbrit de numeroasele pãduri prin care am trecut. Cu tot cu opriri, poze, mâncat, hrãnit cãţeii de pe marginea drumului, am fãcut vreo 2 ore. Accesul cu maşina se face pânã la poarta de intrare în Parcul Natural Apuseni, pe un drum foarte îngust dar asfaltat recent. Cascada este arhi cunoscutã, s-a tot scris despre ea, e frumoasã tare şi cu o legendã pe mãsurã. Eram singuri cuc, abia mai târziu a mai apãrut o familie cu copii mici. (auzisem cã în weekend e foarte aglomerat, şi nu-ţi tihneşte sã admiri frumuseţea vãlului). N-am zãbovit prea mult şi-am fãcut cale întoarsã pânã la panoul informativ de la intrare, pentru a cãuta marcajul traseului spre Vf. Lespezi. L-am gãsit repede, întrucât zona este foarte bine pusã la punct cu panouri, indicatoare, marcaje pe copaci şi pe pietre.

De la cascadã am urcat pe un drum forestier deasupra ei şi ne-am continuat drumul pânã la cabana Salvamont (o urcare linã de 10 minute). Acolo, ne-a întâmpinat acelaşi panou informativ mare, cu traseele prin zona masivului Vlãdeasa, cât şi un indicator cu „Atenţie la vipere”, scris în limba englezã. N-am întâlnit nici una pe drum şi nici nu cred sã fie multe. Dupã încã un minut de mers apare un alt indicator sub formã de sãgeţi de lemn, care ne arãta direcţia la dreapta spre Lespezi şi marcajele bulinã roşie şi cruce roşie. Urcarea pânã la vârf se face în douã etape: prima este uşoarã, ca o plimbare „la deal” prin pãdure, pe un drum forestier în urcare. Sunt peste tot marcaje de orientare. Aceastã porţiune cuprinde cam 90 % din drum. Cealaltã porţiune este un fel de cãţãrare pe o cãrãruie la dreapta, printre molizi şi brazi, cãlcând pe bolovani şi rãdãcinile copacilor... noroc cã se terminã în circa 10 minute, cu toate opririle necesare pentru tras suflul. Iar sus când ajungi... uiţi de tot efortul şi strãduinţa de a ajunge acolo... te învãluie un peisaj mirific, iar urmele unei cãrãrui peste stâncile albe te îndeamnã sã explorezi mai mult. Meritã sa te aşezi pe un bolovan şi sa meditezi mãcar o clipã. Priveliştea de pe vârf, cascada care a devenit acum minusculã, şoimii pe care îi priveşti de sus în jos, liniştea aceea deplinã şi aerul curat îţi readuc aminte de cât de multe pierdem noi, cei ce trãim printre betoane şi asfalt.

Am coborât de acolo în linişte... impresionaţi şi marcaţi de frumuseţea Apusenilor. Am plecat acasã la Zalãu în seara respectivã, pentru a ne întoarce a doua zi, mai de dimineaţã.

A doua zi... partea a doua a traseului. (pentru cei veniţi de departe, existã multe posibilitãţi de cazare, atât în Rãchiţele cât şi în satele apropiate, chiar şi la Cabana Vlãdeasa, de unde începe urcarea spre vârful Vlãdeasa). Am urmat acelaşi traseu ca şi ieri, dar înainte de a ajunge în Rãchiţele, în localitatea Sãcuieu, am fãcut dreapta spre Rogojel, un sat tipic apusean, cu arhitecturã specificã, cu pajişti şi case rãsfirate. O frumuseţe. Am avut douã opţiuni: sã lãsãm maşina la cooperativa din sat şi sã urcãm la cabana Vlãdeasa pe jos 4 km sau sã urcãm acelaşi drum cu maşina. Evident... lenea e cucoanã mare, am urcat cu maşina. Pe drum mi-a murit motorul de vreo 4 ori, atât de tare îmi bãteau roţile şi toate de parcã şi inima îmi zdrãngãnea într-una. Drumul e groaznic, cu pietre ascuţite şi în unele locuri cu bolovani imenşi. Nu e drum pentru maşinã micã, în nici un caz, cu toate cã am garda destul de mare la sol. Cu o maşinã de teren era altã poveste, chiar se poate urca pânã în vârf. Într-un final am reuşit sã ajungem, am parcat undeva lângã cabanã, rãsuflând uşuraţi cã am scãpat cu bine. M-am dat jos sã vãd dacã mai am roţi. Erau acolo, prãfuite şi încinse. Aşa-mi trebuie!!

Dar cum în tot rãul e şi un bine, ne-am dezmeticit şi ne-am apropiat de marginea platoului de la cabanã sã vedem frumosul peisaj. Norii erau foarte joşi iar printre ei se zãrea din ce în ce mai mult un albastru intens. Am fãcut o pauzã de masã privind mereu în zare şi minunându-ne iar apoi am pornit spre vârf. Urcarea începe undeva pe un drum pietruit între cabanã şi clãdirea Salvamont, apoi drumul continuã mai abrupt pe lângã marginea pãdurii (este cea mai grea porţiune). La un moment dat întâlnim structurile de la telescaunele care din pãcate nu au mai fost montate niciodata şi mergem împreunã cu ele, pânã când drumul intrã în pãdure (la dreapta) iar telescaunele continuã în faţã. Le lãsãm la stânga. De acolo trebuie urmatã cãrarea care e foarte vizibilã, pânã la Staţia Meteorologicã şi vârful Vlãdeasa. Per total e o urcare de câteva ore, n-am calculat exact câte, dar sã fie vreo 3, cu tot cu opriri, poze, devieri de la drumul principal pentru a vedea şi în alte direcţii peisajul. Un drum excelent, reconfortant, uşor accesibil. Pe mãsurã ce urcãm peisajul se schimbã, molizii sunt înlocuiţi de jnepeni şi ienuperi, iarba devine un muşchi gros, apare vegetaţia alpinã. Am întâlnit familii întregi care urcau, copii şi chiar vârstnici. Trebuie permanent urmãrit marcajul bulinã roşie, care se regãseşte pe copaci sau pe pietre. Chiar în apropierea platoului cu staţia meteorologicã Vlãdeasa soţul meu a gãsit zãpadã... avea cel puţin 1 m grosime. Ne-am bulgãrit ca doi copii.

Dupã toatã aceastã urcare am ajuns entuziasmaţi la Staţia Meteorologicã. Chiar la marginea platoului era montatã o bancã... singurã cuc şi privea spre munţi. Oare cui i-a venit ideea asta genialã? Am luat un loc pe ea şi am incremenit privind splendoarea ce mi se aşternea în faţa ochilor. Câtã perfecţiune... mi-am zis. Vântul ne ardea feţele dar n-a contat. Soarele cobora timid spre asfinţit. Nu mã mai puteam dezlipi de bancã. Aş fi rãmas acolo pentru totdeauna. Pânã la urmã am cedat insistenţelor, cã mai avem mult drum de fãcut, cã vine noaptea, cã vin lupul, ursul, râsul, vipera şi toate lighioanele pãdurii aşa cã m-am urnit cumva, cu toate cã abia atunci am simţit durerile de picioare. Ne-am continuat drumul spre vârf, o urcare exprem de linã pânã la cota 1836 m. Aici poze, poze, poze şi alte poze. Era ca un trofeu câştigat cu trudã.

Urmãtoarea porţiune de traseu a fost o coborâre, mai acceleratã sau mai lentã, în funcţie de relief. Ne-am rãtãcit puţin şi prin pãdure, din neatenţie, dar am ajuns într-un final şi la Pietrele Albe, o formaţiune muntoasã splendidã. Am ocolit printr-o pãdure”a Spânzuraţilor” am zis noi, pe nişte serpentine instabile din muşchi şi rãdãcini, urcându-ne peste trunchiuri cãzute sau târâş pe sub ele... printre stânci ascuţite proptite în trunchiurile cãzute, parcã era o junglã, molizii o luau la vale datoritã multitudinii de izvoare care strãpung stânca pe care stau. Dar am reuşit sa coborâm la un drum forestier şi de acolo am regãsit marcajul bulinã roşie la dreapta. (De fapt nu l-am gãsit singuri, am întrebat un nene ce venea cu maşina spre noi). Odatã ajunşi, am admirat peisajul vãzut de sus de pe pietre, preferatul lui Sorin, soţul meu. Ne-am plimbat puţin pe muchia subţire, dar se însera aşa cã am amânat distracţia pe altã datã. Ultima parte de traseu, întoarcerea la cabanã, am parcurs-o pe drumul Rogojanului, un drum forestier care intersecteazã multe izvoare ce trebuie trecute (foarte amuzant). În spatele nostru cerul era roşu, molizii din ce în ce mai închişi, am iuţit pasul cu ceva emoţii. Cabana nu mai apãrea! Pânã într-un final când am zãrit lumina unui bec şi ne-am liniştit. Era searã deja când am ajuns la maşinã. N-am scãpat de drumul spre Rogojel însã, dar de data asta l-am coborât încet, calculând atentã fiecare metru înaintat. Parcã cineva mai aruncase din pietrele alea. A fost mult mai bine. Pe la jumãtate ne-au întâmpinat douã cãprioare mari care stãteau neclintite si nepãsãtoare pe mijlocul drumului. N-am vãzut niciodata o cãprioarã adult atât de aproapte.

Cam asta a fost prima noastrã drumeţie mai serioasã, ce vi-o recomand şi vouã cu mare drag. Poate mulţi dintre voi aţi bãtut cãi şi mai abrupte, şi mai sãlbatice şi mai interesante, dar pentru început, dacã nu v-aţi descoperit încã aceasã pasiune, Vlãdeasa este o ocazie minunatã, e un munte prietenos, accesibil şi foarte împãdurit (încã).

---

VIZUALIZĂRI: 2640 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI