Vacanță în Munții Apuseni (II)

TIPĂREȘTE

A doua parte a sejurului nostru în Munții Apuseni ne-a dus către satul Roșia, în județul Bihor.

Alegerea destinației s-a datorat unui articol ce făcea referire la un loc considerat a fi foarte atrăgător pentru drumeți.

Odată ajunși acolo am început să conștientizez – pe zi ce trecea – că zona este una” de vis, de vis, de vis!” (vorba Adrianei când dă peste locuri ce o fac să se minuneze). Mult peste ce îmi puteam închipui parcurgând rândurile articolului.

Am avut parte în zilele cât am rămas acolo de un trai atât de liniștit și de minunat, am fost învăluiți de calm, de o atmosferă atât de plăcută cum rar îți este dat să întâlnești.

Așa cum am pomenit în rândurile scrise despre cazare, la sosire am fost întâmpinați cu urarea de” Bun venit în Rai!” . Nu știu cum e pe acolo și nici dacă voi afla, însă dacă se aseamănă măcar parțial cu ce am întâlnit noi la Roșia, dedați-vă la fapte bune de îndată ca să vă treceți încă de pe acum pe lista de rezervări pentru tărâmul fericirii veșnice…

Oameni buni, atât de mult ne-a plăcut că nici nu găsesc cuvinte sau expresii – darămite fraze – care să mă ajute a vă transmite starea de beatitudine, și nu exagerez deloc, trăită pe timpul șederii noastre.

De la oameni și până la peisaje, totul s-a prezentat la superlativ! Și sunt sigur că și pe viitor va fi la fel.

Stau acum, la un an și ceva de la acea experiență, și încă nu îmi iese de la suflet doamna de la pensiune care ne gătea niște bucate de salivez și cu laptopul în față, cum nu îmi ies din minte momentele în care ședeam pur și simplu pe iarba moale și roteam privirile de la stânga la dreapta, repetând neîncetat mișcarea, pentru a cuprinde tot spațiul vizual desfășurat cu atâta generozitate și consistență peisagistică în fața noastră.

Nu știu cum sunteți voi cititorii, dar eu pot sta zeci de minute legate strâns unele de altele pentru a savura cu nesaț culmile verzi ale dealurilor, casele vechi și răsfirate care pe unde i-a venit proprietarului ideea să o ridice, grajdurile sau fânarele cocoțate în vârf din rațiuni administrative temeinic argumentate sau șoseaua îngustă ce parcă se prelinge de pe coama dealului până în vale, atentă să deseneze pante line pentru a nu deranja contemplarea în cazul plimbării cu autoturismul.

Nu am cum omite copacii sau florile multicolore împrăștiate peste iarba grasă, animalele ce pasc molcome, nederanjate sau puzderia de fluturi ce dansează prin fața noastră, trasând parcă invitații pentru a-i urma spre locuri și mai atrăgătoare.

Ne-am plimbat pe margini de grădini și de drumuri de țară străjuite de pomi din care atârnau fructele într-un hal fără de hal. Adică mere și prune în cantități atât de mari încât puneau în pericol integritatea copacilor.

Nu cred să mai fi văzut pe undeva așa ceva. Livezi cu pomi încărcați da, există și au existat, dar abundență ca aici la Roșia mie nu mi-a fost dat să văd în jumătatea de secol ce o împlinesc cât de curând.

Și atunci cum să nu îți pună gazdele noastre sticla cu rachiu în față și să te cinstești din ea după dorință și putință… Că materie primă există…

Altceva ce nu am mai pomenit până acum l-a reprezentat cura de mure. Rugii erau întinși pe orice zid, pe orice deal, pe orice gard de aveam impresia că suntem conduși de aceștia pe oriunde am fi dorit să mergem.

Murele au reprezentat jumătate din cantitatea zilnică de hrană înfulecată în răstimpul sejurului. Iar la munte se cunoaște că apetitul devine mai accentuat. Nu râdeți…

Vorbesc de munte și de dealuri, probabil ați observat și voi, fără a mă dumiri, de fapt, ce formațiune de relief este cea mai adecvată a fi utilizată.

Dacă mă iau după harta geografică a României, ne aflam încă în perimetrul Munților Apuseni. Dacă îmi rotesc privirile observ dealuri așa cum le știu de ani de zile, totuși ceva mai înalte și cu pante mai abrupte pe alocuri.

Indiferent ce o fi – clar că nu-i câmpie sau deltă – simți nevoia să te oprești locului, să tragi adânc aer sănătos în piept, să șezi pe iarba verde și să încerci să uiți de posibilul necaz din zilele anterioare sau de incertitudinea celor viitoare.

Apoi să te plimbi agale pe cărările ce trec pe după gardurile de lemn ale proprietăților sătenilor, să nu te schimonosești prea urât dacă firul mai înalt al ierbii îți gâdilă piciorul mai sus de șosete, de gambe și să încerci să te încarci cu energia acestor meleaguri.

Că odată revenit în actualitatea cotidiană, bateria se descarcă destul de repejor…

Într-un asemenea loc, pe Platoul Runcuri, a ales un investitor să amenajeze câteva case tradiționale, încă nefinalizate toate în momentul trecerii noastre prin ograda lui.

Iar cele finalizate arătau atât de îmbietor și îmi aminteau de interioarele bunicilor încât îmi venea să închiriez doar pentru a dormi un somn de amiază în ele. Norocul nostru l-a reprezentat faptul că proprietarul se afla chiar pe acolo și astfel am avut prilejul aflării amănuntelor care altcumva ne-ar fi rămas străine, dar și al permisiunii de a vizita toate căsuțele, unele dintre ele aflate în activitatea de pregătire pentru primirea unor noi oaspeți.

Urcându-mă în șura cu fân și văzând lepedeie întinse peste el m-a cuprins instantaneu nostalgia nopților petrecute astfel la țară, cu toate că înțepăturile cotoarelor mai groase de iarbă ne cauzau neplăceri în timpul somnului adânc, specific copiilor. Pentru cei care nu cunosc semnificația cuvântului” lepedeie” îi ajut eu și le transmit că acestea sunt niște pături țesute de bunicile noastre la războaie, puțin mai subțiri iar termenul l-am folosit întrucât așa mi-a venit instantaneu, plus că pe vremea copilăriei noastre nu aveai cum petrece nopțile în saci de dormit. Erai la țară…

Și era un praf în fânul acela!! Aspect pe care l-am conștientizat doar mai târziu…

Pentru cei care doresc să și viziteze arealul – printre care ne-am aflat și noi -, în apropiere se găsește Peștera cu cristale de la Farcu, cu un traseu astfel conceput încât să ofere impresia unei priviri aruncate spre fundul pământului, iar punctul final al vizitei îl reprezintă un balcon de unde poți admira discurile de Farcu, devenite celebre, și alte formațiuni, precum” libelulele de cristal” .

Aveam să aflăm că aceste cristale cresc 1 mm în decursul a 15 ani și că grăsimea de pe degete – în cazul în care le atingi – le dăunează extrem și devin mate în 3 săptămîni de la atingere.

Cristalele se formează în peșteri închise, fără aer și cu o temperature constantă, iar peștera de aici a fost descoperită accidental, în urma unei explozii la săpat galerii.

Orarul de vizitare al acesteia este între 11 – 16, cu excepția sâmbetelor și duminicilor când ai acces între 10 – 16, tariful este de 25 lei/persoană iar durata vizitei este de aproximativ 30 minute și se intră doar însoțit de ghid, la fix și din oră în oră.

Următorul nostru obiectiv l-a reprezentat o altă peșteră din zonă, cea de la Meziad. Drumul de unde lași mașina până la intrare e foarte bun, excepție ultimele sute de metri care sunt pe pietre.

În interior, diferitele forme poartă nume cu rezonanță românească, precum cușma lui Decebal, căpița de fân, conturul hărții României de la jumătate spre nord, scheletul ursului Vlăduț – fără a se aminti cine a fost respectivul – sau alte teme religioase ori forme ce amintesc de animale.

Intrarea costă 25 lei/persoană iar programul este leit cu al peșterii menționate anterior. Toată lumea era obligată a purta mască iar vizitatorii arătau ciudat rău…

De aici plecăm spre Valea și Cheile Cuților, un alt traseu de bucurie pentru plimbăreți.

Să umbli, să te bucuri că poți face asta, să privești în jur și să mulțumești cuiva că ai parte de asemenea privilegii mărunte dar atât de însemnate afectiv și spiritual.

Recomand cu toată căldura acest traseu celor care se află prin preajma lui.

La întoarcerea din circuit nu mica ne-a fost mirarea când o mașină s-a oprit în dreptul nostru iar șoferul ne-a poftit să urcăm pentru a ne duce la locul în care ne lăsasem autoturismul. Era taman proprietarul casei în fața căreia parcasem, iar el știa că ne aparținea!

Ca să vezi câtă atenție dau străinilor! Dar și sprijin, după o umblătură prin chei…

Am fost plăcut surprins! Vine ca un pansament amabilitatea acestor oameni de la țară, străini de egoismul vieții din marile sau micile orașe, mai ales că aveam de urcat per pedes niște pante abrupte cu o lungime mai mare de 1 kilometru și în plin soare la ora 14 a unei zile din miez de august…

Următoarea zi ne îndreptăm spre Cetățile Ponorului, de asemenea un obiectiv turistic superb, dar, din păcate, rămas în memorie cu un mare minus, datorat execrabilului drum de 2,5 kilometri de la șosea spre Glăvoi, cale de acces străbătută zilnic – în sezon – de zeci, dacă nu sute de mașini, nevoite să se căznească peste bolovani și pâraie pentru a ajunge la parcarea dinaintea începerii drumeției.

Este ceva strigător la cer! Orice nație având conducători normali și nu marionete sau trepăduși politici ar fi amenajat acest drum ce te conduce spre minunățiile oferite cu dărnicie de natură.

Dar, din păcate, odată ajunși la ciolan, sunt interesați doar de burdihanul lor, văduvind o țară întreagă de utilități contemporane.

Degeaba traseul a fost minunat, cu unele cățărări sau coborâri atât de abrupte încât erai nevoit să te prinzi de lanțuri, cu priveliști și senzații extraordinare, cu pietroaie așezate de-a valma la picioarele tare și cărarea strecurându-se printre ele, pentru mine veșnic va persista amintirea acelui drum de coșmar și revolta împotriva celor care ne conduc, indiferent de culoare politică, atâta vreme cât sunt toți o apă și un pământ.

Am petrecut o zi de drumeție adevărată, care ne-a pus la încercare rezistența și abilitățile, și am parcurs până la capăt traseul propus. Nu a fost ușor dar împlinirea unor idealuri îți dă o senzație de mulțumire care pune stăpânire pe tine și te îndeamnă spre alte provocări.

Și e atât de minunat să pășești liber pe cărările Carpaților noștri!

Faceți-vă puțin timp pentru ei! Rupeți-vă din cotidian o fărâmă pentru a-i cunoaște și a le umbla potecile! Bucurați-vă că vă sunt atât de aproape!

---

VIZUALIZĂRI: 1155 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI