Drumeţie pe Valea Lotrului

TIPĂREȘTE

Ajunşi în premieră pe meleagurile din jurul staţiunii Voineasa, am căutat o listă cu obiective turistice pretabile mersului pe jos, nota predominantă a acestei ieşiri fiind drumeţia. Nu pot să spun că am fost foarte încântat de ce am găsit, însă adunate bob cu bob, de pe net şi din recomandările gazdei a rezultat traseul superb al unei zile petrecute în natură.

Primul dintre acestea se afla la circa 200 de metri de gazda noastră, pe un drum ce se strecura printre casele vechi, la vale către cimitir. Deşi mai peste tot ultimul cămin al nostru se află în vârful dealului, în Mălaia acesta îşi are locul cam în centrul satului. Probabil şi datorită bisericii vechi de lemn, acoperită cu şindrilă, construită încă din anul 1807, cu o pictură murală din 1892 şi inclusă în Patrimoniul UNESCO. Ulterior, satul s-a dezvoltat în sus pe munte iar o locaţie adecvată a fost mai greu de găsit.

Sincer, am fost luat prin surprindere în prima dimineaţă când m-am documentat despre recomandarea gazdei: Cascada Scoruş. Surprinderea a fost iscată de faptul că este cea mai înaltă cascadă din România, 101 metri măsurând căderea apei.

Pentru a ajunge să o vezi pleci din Mălaia spre Voineasa, parcurgi o scurtă distanţă şi vezi indicatorul care te îndrumă să o iei la stânga. De aici şi până la cascadă sunt exact 2,16 km. De voieşti poţi lăsa maşina aici şi o iei la picior, iar de nu, mai mergi pe roţi încă 1 km şi ajungi în parcarea auto. De acolo urmezi traseul marcat cu bulină roşie care urcă pe marginea pârâiaşului sau chiar de-a dreptul prin acesta. Traseul este bine îngrijit iar 4 poduleţe de lemn îţi înlesnesc trecerea peste apă iar tot urcuşul este prin pădure. Numai bun pentru ozonificare...

De nu eşti foarte grăbit – drumul se parcurge în sus cam într-o oră de mers normal şi liniştit iar în jos cam în 45 de minute – îţi poţi face răgaz pentru a aduna mure, tufele fiind din belşug pe marginea văii.

Fiind un traseu accesibil, poţi urca fără grija de a fi atacat de animalele pădurii, în decursul celor 2 ore petrecute în zonă am întâlnit zeci de turişti mai mult sau mau puţin gălăgioşi, zarva lor fiind numai bună pentru alungarea jivinelor.

Cum anul acesta am avut ocazia să ne aflăm faţă în faţă cu multe şi impresionante căderi de apă din Islanda şi Norvegia, cea mai mare cascadă din România am găsit-o impozantă şi oarecum mai tăcută, mai lină în prelingerea apei pe stânci, dar la fel de splendidă.

La coborâre, puţin mai jos de parcare, există o pensiune ce are şi un restaurant la care poţi servi ceva de mâncare sau pentru potolirea setei, totul depinde de bafta în a găsi locuri libere.

Un obiectiv remarcat în perioada scurtă de documentare l-a reprezentat Lacul Petrimanu. La faţa locului aveam să aflăm că drumul din Ciungetu spre acumularea aceasta de apă e plin de gropi şi nu se pretează pentru micuţul nostru Peugeot 206.

Drept pentru care la intersecţia din satul Ciungetu nu am mai continuat drumul respectiv – lăsându-l, poate, pe altădată pentru pedalat – şi am virat uşor dreapta, am mai mers câteva sute de metri apoi am lăsat maşina pe marginea drumului şi am pornit pe jos.

Continuăm pe un drum paralel cu un pârâiaş, printre munţi acompaniaţi de libelule şi o puzderie de fluturi foarte coloraţi şi jucăuşi.

Cumva surprinsă, ne iese în cale şi o veveriţă, ne priveşte câteva momente apoi se pierde în faţa noastră într-un copac, ageră sau, poate, doar flămândă şi în căutare de merinde.

În ritm destul de vioi ajungem la un izvor de apă – un alt izvor din sumedenia celor întâlnite – iar până Adriana face plinul sticlelor de 0,5 l eu intru în vorbă cu proprietarul unei pensiuni care se întrerupe din tăiatul lemnelor când îl întreb de Strategica.

Dublă bucurie pentru noi. Drumul construit de nemţi în timpul primului război pentru o retragere rapidă în cazul unei înfrângeri se află în munţi taman deasupra noastră şi, în plus, omul îşi lasă treaba pentru a ne trece de nişte câini care s-ar fi dat la noi pe drum.

Şi uite aşa, schimbare de itinerariu. Nu aduce ziua ce aduce clipa. Ne bucurăm fără a ştii ce ne aşteaptă...

Ce urcare pieptişă!! De ceream mai multe informaţii cred că urcam singur, Adriana ar fi refuzat. Cu o viteză puţin superioară celei a unui melc furios urcăm. Şi iar urcăm... Pentru ca în clipele când privim în jos să fie nevoie a ne ţine de trunchiul copacilor pentru a ne restabili echilibrul.

Undeva deasupra pădurii din care am ieşit, prin faţa ochilor ni se deschid plaiuri de poveste, meleaguri de vis, zări de visări. A meritat!

Strategica seamănă cu un drum de ţară ce se unduieşte pe culmile muntoase. Instantaneu îl transform într-un vis, acela de a-l parcurge cu bicicleta. E de la sine înţeles că pe loc am captat nişte cadre şi le-am trimis companionilor mei biciclişti de acasă cu expunerea proiectului.

Ne tragem sufletul pe un covor multicolor de iarbă grasă şi flori de munte în apropierea unor săteni urcaţi atât de mult în vârful muntelui pentru a întoarce fânul. Vreţi să ştiţi ce miros degaja iarba uscată aranjată în căpiţe? Nu am cuvintele la mine, ci doar simţurile...

Coborârea e mai uşoară clar, deşi aproape la fel de abruptă, însă folosim poteca sătenilor şi scurtăm binişor distanţa.

Picioarele ne merg singure pânâ la maşină iar de acolo cele patru roţi ne conduc spre cazare.

Unde ajungem nu înainte de a urca şi mica pantă până la Mănăstirea “Înălţarea Sfintei Cruci” a cărei piatră de temelie a fost pusă în anul 2012 pe un teren donat de unul dintre primii oameni cu bani despre care am auzit după revoluţie.

Ziua următoare intenţionam să intrăm şi în Voineasa, dar imaginea dezolantă a imensului hotel ne determină să ne continuăm drumul şi ajungem la Vidra unde, spre stupoarea noastră, nu găseşti o aleea sau măcar o cărare să te conducă până la marginea imensului lac. Şi gândul fuge la Colibiţa. Şi ambele sunt în România. Şi în România e haos...

Ne îndreptăm spre Transalpina. Din nou amintiri din concediul nordic de astă vară, drumul care şerpuieşte în zig-zag pe muntele chel amintindu-ne un traseu despre care voi scrie zilele viitoare.

Rămân mirat de numărul mare de turişti aflaţi în zonă, de coada foarte mare la tocana de miel servită de o cârciumă aflată pe marginea drumului, de nesimţirea celor care îşi lasă liberi măgarii ce împietează asupra circulaţiei dar şi de lipsa oricăror locuri de parcare. Atât aici cât şi mai jos, la Obârşia Lotrului, unde întâlneşti o ruşine a ceea ce poate însemna turism în această ţară. Nu văd rostul unui minister al turismului... nu tu parcare, nu tu trotuare, se mănâncă la marginea drumului în gazele de eşapament ale sutelor de maşini ce se târâie prin faţa blidului tău de zamă sau tocană.

Gândurile acestea sunt, din păcate, exprimarea unor sentimente de dezgust care umbresc cele două zile petrecute în cadrul natural sălbatic al ţării noastre. Unde omul nu a ajuns e superb în România, acolo unde a pus stăpânire e dezgustător prin ceea ce face, umbreşte frumuseţea acestei patrii.

Nu aşa e normal să se încheie un week-end. Bine că nu mă îndrept spre Bucureşti că mai sporeau şi condiţiile de trafic mica revoltă!

---

VIZUALIZĂRI: 2363 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI