Excursie de o jumătate de zi în Vama Buzăului

TIPĂREȘTE

V-am povestit deunăzi despre un loc minunat, ce a reprezentat „scena”ultimei noastre minivacanțe, și anume pensiunea Vama54 Boutique. Azi o să vă spun cam ce puteți vizita în imediata apropiere, într-o excursie de o jumătate de zi (sau mai mult, dacă doriți).

În prima zi am lenevit pe lângă pensiune -- eu, că Tati a fost ocupat toată dimineața, iar după masa de prânz n-a mai avut niciun chef de condus. Oricum, declaraserăm împreună relaxarea drept obiectiv principal al micului sejur, așa că n-am protestat defel. În a doua dimineață însă, după micul dejun, ne urcăm în mașină. Am identificat deja vreo două locuri în care suntem curioși să ajungem!

Pensiunea noastră se află în plin Parc Natural Ciucaș, de aceea drumul ce trece prin fața sa nu e asfaltat. Pe GoogleMaps îl găsiți sub numele de 103A și leagă satul Dălghiu de Zizin, Tărlungeni și Brașov. Deși gazda noastră ne-a spus că ăsta nu-i drum de autoturisme normale, am zis să înaintăm totuși un pic pe el, căci am tot văzut mașini trecând. Așa că o luăm în stânga, iar după vreo 500 m dăm de Moșia Vânătorului, o pensiune drăguță și rustică. Din punctul ăsta drumul începe să urce în serpentine, îl zărim în zare cam desfundat, nu ne forțăm norocul, ne întoarcem.

Continuăm 4,5-5 km pe drumul neasfaltat, pe alocuri extrem de cariat, care ne-a speriat puțin cu două seri înainte, la venire. Acum parcă nu mai pare așa de fioros, mai ales că soarele scaldă în lumină pajiștile pline de flori și colinele împădurite, peisajul e splendid, de un verde fraged strălucitor!

Din loc în loc se fac ramificații laterale, multe destinate doar pasului uman. La numai câteva sute de metri de Vama54 Boutique, pe partea opusă, se află o casă frumoasă –proprietate privată, după câte mi-am dat seama. Imediat după ea începe un traseu turistic, Pârâul Sasului am văzut scris pe micul indicator. Puțin mai departe, se face o potecă în dreapta;un panou informativ ne anunță că de aici se pătrunde în inima ariei protejate a Masivului Ciucaș. Înaintăm încă un pic și descoperim un drum forestier, de data asta spre stânga;mergând pe el 1,5 km, am ajunge la pensiunea Valley21 (care nu arată rău deloc, din câte am văzut din pozele de prezentare de pe net).

Cântecul zglobiu al pârâului Dălghiu însoțește permanent șoseaua, mai aproape sau mai departe. Într-o poieniță mai mare remarcăm un mic camping improvizat;în afară de îngrădirea parțială a spațiului, nu mi se pare că oferă cine știe ce facilități. La umbra unor copaci, pe un mic tăpșan deasupra râului, au adăstat 2 rulote.

Drumul nostru își schimbă brusc denumirea (49A) imediat ce capătă asfalt, la intrarea în civilizație (satul Dălghiu, care ține de Vama Buzăului). Înaintăm doar puțin, la bifurcație o cotim dreapta, după cum ne îndrumă indicatorul spre Cascada Urlătoarea. De data asta râul Buzău e cel ce ne însoțește –subțirel și săltăreț în zona asta. Ne atrage atenția o poartă monumentală de lemn, o vedem deschisă spre animația dinăuntru. Intrăm și noi să aruncăm o privire: două iazuri, unul mai mare și altul mai mic, zeci de oameni pescuind sau foindu-se de colo-colo, locuri de grătar și picnic, câteva rulote și corturi. La intrare am văzut scris Iazul din Vamă, dar pe GoogleMaps îl găsiți sub numele de Camping Oliver.

Mergem mai departe, nu mult, în curând virăm iar dreapta și imediat parcăm într-o zonă largă, lângă alte mașini. Continuăm pe jos vreo câteva sute de metri, la început urcăm ușor, apoi drumul e relativ plat. Desigur, alt pârâu ne însoțește, n-am reușit să aflu cum îl cheamă. Lunca acestuia a fost transformată într-un imens spațiu amenajat destinat relaxării, cu zone de picnic (băncuțe, mici foișoare, vetre de foc, coșuri de gunoi) și campare. Vremea frumoasă și umbra proaspătă a pădurii au scos oamenii din case;deși abia e trecut de 10, nu găsești niciun loc liber! Rețeaua de telefonie mobilă funcționează brici în zona asta și, implicit, datele mobile.

Cascada apare cumva fără preaviz, mă așteptam ca prezența să-i fie anunțată de tunetul specific ce s-ar fi amplificat pe măsură ce ne-am fi apropiat! Dar nu, Cascada Urlătoarea e una mai atipică. Un imens perete oblic de tuf calcaros de culoarea mierii, cu accente roșietice, pe care se preling, ramificându-se, câteva firicele de apă. Citim pe un succint panou informativ din apropiere că pânza de apă subterană, aflată sub conglomerate datând din Cretacicul Inferior, alimentează cele 7-9 izvoare cu debit și temperatură constantă tot timpul anului.

Poți traversa un podeț peste râu și te poți plimba printre izvoare (am citit că tuful imprimă oarece rugozitate, nu aluneci), dar noi nu facem asta, mergem mai departe pe drumeag, pe sub cetină umbroasă. După 2-300 m întâlnim o a doua cascadă, foarte asemănătoare primeia, dar ceva mai mică. Aici se cam sfârșește zona de campare, drumul se subțiază și se transformă în cărare, gazda noastră ne-a spus c-am putea face drumeții prin munți. Nu e chiar ceea ce ne-am propus pe ziua de azi, așa că ne întoarcem fix pe unde am venit.

Ne uităm pe hartă și constatăm că, dacă am continua drumul no name în amonte de râul Buzău, am ajunge mintenaș la o păstrăvărie. Și la încă un obiectiv, conform indicatorului turistic din apropiere: Festung. Dintr-un străfund de memorie, parcă-parcă acest cuvânt îmi spune ceva... Întorcându-ne spre Dălghiu, mă ajută prietenul Google. Festung, în germană, înseamnă „fortăreață”. Se știe că Vama Buzăului a fost cândva (aprox. 1700-1918) localitate de graniță între Transilvania (la vremea aceea parte a Imperiului Austro-Ungar) și Țara Românească și se pare că termenul se referă la ruinele celor 7 bastioane, foste tabere militare. Nu știu ce-o mai fi rămas din ele în prezent... Abia acasă aveam să descopăr un articol din 2016 https://www.bizbrasov.ro/2016/04/05/ruinele-vechii-granite-transilvaniei-cu-tara-romaneasca-din-vama-buzaului-vor-fi-scoase-la-lumina/, referitor la faptul că Primăria comunei intenționa la acea dată să acceseze o finanțare nerambursabilă pentru a reabilita acest obiectiv. S-o fi întâmplat?! Urmează să se întâmple?! Vom afla când vom reveni în zonă... Poate...

Există însă o relicvă a acestui sistem defensiv care s-a păstrat destul de bine, chiar la intrarea în Vama Buzăului, semnalizată cu un indicator: vechiul post de grăniceri. Dacă te cațeri pe malul de pământ și privești peste gard, descoperi o casă scundă gălbuie, cu tencuiala pe jumătate căzută, cu intrarea ascunsă de un mic pridvor. Deasupra, pe o plăcuță roșie, scrie: „Școala Primară –Com. Vama Buzăului, Satul Vama de Jos, Jud. Buzău”. Așa se explică, probabil, de ce această clădire încă stă în picioare. Tot articolul cu pricina zice de ceva muzeu al localității ce ar putea fi adăpostit în vechiul post de grăniceri, dar acestuia cu siguranță nu i-a venit vremea.

Ne continuăm plimbarea, înaintând printre gospodării frumoase și cuiburi de berze. Curând după ce intrăm în următoarea localitate, Acriș, parcăm pe marginea șoselei, căci GPS-ul ne înștiințează că suntem în apropierea celuilat obiectiv de pe ordinea de zi: Rezervația Valea Zimbrilor. În realitate, trebuie să mai mergem puțin până la intrare. Un afiș uriaș ne întâmpină pe poarta dată într-o parte: program de vizitare –zilnic, orele 9-20;prețul biletelor: 10 ron/adult, 5 ron/copil 3-14 ani, mititeii intră gratis, cu mențiunea că banii colectați sunt considerați donație, acoperind o parte din cheltuielile de întreținere ale „pensionarilor”parcului.

Ne strecurăm printre mașinile ce încearcă să-și facă loc să intre (vom descoperi în curând adevărata parcare dedicată, în interiorul complexului, destul de încăpătoare) și înregistrăm pe retină, spre dreapta, imagini cu spațiul de joacă pentru copii încadrat de ronduri de flori frumos amenajate. Ne atrage însă clădirea din stânga, Centrul de Informații Turistice și intrăm, laolaltă cu alți curioși. În cele două încăperi este organizat un mic muzeu, rețin un razboi de țesut și mai multe animale împăiate, între care un zimbru. Pereții sunt acoperiți cu afișe publicitare și fotografii, la dispoziția turiștilor sunt mai multe tipuri de pliante, din care ne servim și noi întru o mai bună documentare. Ne atrage atenția (și cred că merită reținut pentru viitor) pe cel care prezintă Punctele gastronomice locale din Vama Buzăului. Remarcasem deja, pe la unele porți, sigla reprezentând o farfurie pe care este desenat un cocoș, încadrată de o lingură și o furculiță;pe spatele pliantului sunt enumerate cele 10 adrese, cu numerele de telefon aferente (gastrolocal.ro). La final, vizităm toaletele –extrem de curate, dotate inclusiv cu soluții de dezinfectare a mâinilor.

Din nou pe alee, înaintăm puțin și întâlnim, în sfârșit, chioșcul unde putem lăsa și noi micul nostru obol acestui loc ce pare păstorit de oameni gospodari. Primim bilete personalizate, de mărimea unor cărți poștale;pe o parte sunt fotografii cu animalele din parc, pe cealaltă o hartă pe care este poziționată rezervația.

Pe partea opusă aleii se află două tonomate, unul pentru cafea, altul cu gustărele și băuturi;cunoașteți genul, bagi bănuțul în fanta dedicată și-ți cade para mălăiață. Un pic mai în față, pe o latură a parcării, zărim un șir de căsuțe de lemn, pe una scrie „Produse de la munte 100% naturale”–închise de data asta.

În sfârșit, am ajuns în perimetrul rezervației propriu-zise, dincolo de împrejmuirea sârmoasă, un cerb își poartă mândra podoabă capilară și pozează ca o adevărată vedetă (ce e) ! În imediata apropiere descoperim un panou informativ și ne oprim câteva minute în dreptul lui.

Rezervația Valea Zimbrilor a luat ființă în nov 2008, oferind adăpost, pentru început, celor 6 exemplare de zimbri importați din alte zone ale Europei (2 austrieci, 2 elvețieni și 1 italian). Acestora li s-au adăugat, după numai un an, 5 francezi, pentru ca în 2016 populația să crească la 34 de indivizi. Primul zimbru născut în rezervație a fost numit Gențiana. Obiectivul principal al Asociației „Valea Zimbrilor”este să conserve această specie rară (bison bonasus) și să conștientizeze oamenii asupra importanței sale.

Populația de zimbri, cândva ocupând pădurile din întreaga Europă, a început să scadă vertiginos odată cu dezvoltarea agriculturii și cu diversificarea tehnicilor de vânătoare. Se estimează că șansa de a întâlni un zimbru era minimă în Galia (actual, Franța și Belgia) în sec. 8, în Suedia în sec. 9, iar în Anglia în sec. 12. Au supraviețuit însă câteva exemplare în Ardeni și Vosges până în sec. 15. Ultimul zimbru din Transilvania a murit în 1790. La începutul sec. 20, se mai puteau întâlni în sălbăticie câteva exemplare în Polonia (ultimul a fost ucis în 1919) și Caucaz (1927).

În 1923 a luat ființă Societatea Internațională pentru Ocrotirea Zimbrului, care a cartografiat datele celor 66 de exemplare ce trăiau la acea dată, adunându-le în Cartea de Pedigree a Zimbrilor (EBPB –European Bison Pedigree Book). Specia a fost recunoscută ca fiind „pe cale de dispariție”în anul 1965 și au luat ființă numeroase nuclee de conservare, mai ales în zona Carpaților (Polonia, Ucraina, Slovacia România). Datele EPBP din 2014 arată destul de optimist: 5555 zimbri în total, din care 1610 în captivitate, 402 în semilibertate și 3545 în libertate.

Rezervația din Vama Buzăului este inclusă în Strategia de Conservare a Zimbrului din România. Ca întindere, e a patra din țară, ocupând aproximativ 10 ha de pășune (se dorește extinderea până la 80 ha). Scopul final este repopularea cu zimbri a Munților Carpați.

Cât despre personajul principal al poveștii noastre, aflăm că este un animal ervibor și necesită zilnic apă. Atinge 2,1 –3,5 m lungime, 1,6 –2 m înălțime și poate cântări 300 –540 kg (femelele) și 400 –920 kg (masculii). Puiuții au la naștere 15 –30 kg. În captivitate trăiesc până la 30 de ani, în libertate mai puțin. Femelele au o perioadă de gestație de 264 de zile și de obicei nasc doar un vițel. Zimbrii trăiesc în turme mixte (8-13 bucăți) sau în grupuri de câte 2-3 masculi. În sălbăticie, preferă pădurile de foioase ce includ cel puțin 20% pășuni, situate la altitudini medii de 800 m.

Ne începem, în sfârșit, vizita, nu înainte de a arunca o privire în stânga și în dreapta și a remarca zonele de relaxare plasate din loc în loc –băncuțe, leagăne de lemn, foișoare, din care poți admira animalele pe imensa pajiște din față. De asemenea, la baza gardului de sârmă, au fost plasate micuțe ronduri cu flori. După ce pozăm cerbul în fel și chip (se vede că-i învățat cu atenția oamenilor, căci rămâne minute bune în aceeași poziție!), ne orientăm spre dreapta.

Trecem pe lângă o seră în care deocamdată nu se cultivă nimic și ne abatem puțin de la traseul ce înconjoară pășunea pentru a saluta... renii lui Moș Crăciun, adăpostiți într-un țarc special! De fapt, doar unul ne onorează cu prezența, pe ceilalți îi ghicim în hambarul în care-și au culcușul.

Revenim pe potecă și, pe latura sudică, ajungem în sfârșit în zona zimbrilor. Superbele animale nu par să se sinchisească de noi, își văd în continuare de treaba lor: unele pasc agale (se aude cum rup firele de iarbă!), altele se tăvălesc în noroi, altele se odihnesc pe pajiște, vreo 4-5 vițeluși se învârt pe lângă mamele lor. Îi pozăm îndelung, îi admirăm, mergem mai departe.

Pe partea opusă intrării constatăm că se poate coborîspre râul Buzău, câțiva turiști chiar au făcut-o, se plimbă pe țărmul pietros, unii s-au descălțat și încearcă apa. Noi mergem mai departe, ocolind zona împrejmuită. De menționat că gardul este electrificat, poate v-ați gândit deja la asta, există și un înscris explicit în acest sens. Remarcăm că pe partea nordică nu sunt animale și observăm că de fapt pășunea este delimitată în mai multe sectoare, probabil că mută periodic turmele de pe o pășune pe alta. Ne întoarcem până în punctul de unde ne-am început vizita și, odihnindu-ne puțin pe o bancă, observăm și parcarea de biciclete din spatele nostru;se pot închiria la prețuri accesibile (10 ron/oră pentru adulți, 5 ron/oră pentru copii).

În concluzie –o plimbare plăcută prin natură, câteva lucruri noi învățate. Exact ce trebuie pentru o zi de odihnă (activă) ! ???? Dacă ajungeți în zonă, nu ocoliți aceste două obiective, nu veți regreta!

---

VIZUALIZĂRI: 3403 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI