Valladolid - oraşul lui Zorilla

TIPĂREȘTE

Cu toate că programul oficial al echipei era clar bătut în cuie de antrenor, noi, însoţitorii, nu aveam obligaţia de a participa în totalitate la derularea lui ad litteram.

Drept pentru care, încă de acasă am proiectat un traseu pentru cea de a doua zi şi am închiriat o maşină. Nu puteam să merg într-un loc nou şi doar să tăbăcesc scaunele unor terase din Valladolid.

Prima zi, de fapt după amiaza acesteia, am alocat-o preumblării la pas domol prin oraş, cel despre care aveam să aflu că la inceputul sec. XVII a fost capitala Imperiului Spaniol înainte ca aceasta să fie mutată definitiv la Madrid şi gazda căsătoriei regelui Ferdinand cu Isabella.

Cum hotelul ce ne găzduia era excelent poziţionat în centrul oraşului, obiectivele turistice cât de cât importante erau situate la mică distanţă.

Cunoscute încă de acasă intenţiile şi planurile mele, la faţa locului acestea au atras şi alţi membrii ai delegaţiei, astfel încât un grup de 6 persoane am pornit, pe un soare cald şi ce împrăştia o lumină arămie peste tot, în explorarea per pedes a celui de-al treisprezecelea oraş ca mărime al Spaniei.

Cum ieşi din hotel ai în faţă statuia lui Cristofor Columb, înaltă şi clar profilată pe albastrul cu petice albe al cerului, omagiu adus celei mai cunoscute personalităţi care are o legătură cu Valladolidul. Marele navigator plecat în căutarea unei rute spre Asia şi la capătul căreia a descoperit un alt continent, America, şi-a dat obştescul sfârşit pe aceste meleaguri acum mai bine de 5 secole.

În capătul opus al Calle Acera de Recoletos se află Plaza de Zorilla, în mijlocul căreia tronează statuia celeilalte celebrităţi a oraşului, Jose Zorilla, marele poet şi dramaturg spaniol născut aici.

Nu sunt un pasionat al literaturii spaniole pentru a aprecia prestigiul şi faima acestuia, însă nu pot rămâne decât surprins de cinstea care i se acordă acestuia post mortem: statui, nume de strada şi piaţă, staţie de autobuz, până şi stadionul local îi poartă numele.

Pe de altă parte şi apreciez patriotismul local, mândria localnicilor care-i cinstesc pe cei plecaţi de aici şi ajunşi cunoscuţi.

Din Plaza Zorrila ţi se deschide în faţa ochilor cea mai cunoscută ilustrată din Valladolid, şi anume imensa fântână arteziană din faţa Academiei de Caballeria, construită începând cu anul 1921 şi având drept sursă de inspiraţie Palacio de Monterrey din Salamanca.

O alt nume cunoscut de care se leagă viaţa şi obiectivele turistice ale oraşului îl reprezintă Miguel de Cervantes, cunoscut pentru lupta sa cu morile de vânt, un precursor al multora... Municipalitatea de aici a transformat în muzeu casa în care acesta a locuit vreo trei ani, împreună cu familia sa.

Ajunşi în Plaza Mayor, denumire care există, cred, în toate localităţile spaniole, rămânem surprinşi de coloristica vie şi alinierea aproape de perfecţiune a clădirilor care a încadrează pe cele patru laturi. Spre nemulţumirea mea, în mijlocul acesteia trona un imens brad metalic, încă neîmpodobit, care reducea simţitor frumuseţea peisajului.

Aveam să vedem şi aici, ca şi pe alte străzi, case vechi cu etaje întregi părăsite, acestea fiind întreţinute, cred, de primărie pentru frumuseţea artihecturală.

Intenţia noastră a fost de a şi în cuibul funcţionarilor municipali, numai că gardianul de la intrare ne-a zădărnicit planurile, permiţându-ne doar să aruncăm o privire la primul nivel.

Profităm de căldura soarelui şi ne aşezăm la o bere pe una din terasele existente încă în piaţă la mijlocul lui octombrie. Valladolid nu este un oraş asaltat de turişti iar asta e lesne vizibil stând la o terasă şi aruncând priviri în jur.

Decoraţiunile de sărbători asu fost deja înşirate deasupra străzilor, dovedind o meticulozitate, credeam eu, străină celor de gintă latină.

Cu o hartă a zonei centrale în mână ne mişcăm spre Catedrala Nuestra Senora de la Asuncion, pe străduţe pietonale înguste flancate de magazine, imaginea devenită simbol al fiecărui oraş european. Străzi ale căror capete se termină – sau încep, depinde cum vrei să o iei – cu imobile triunghiulare pe trei nivele.

Catedrala proiectată de cel care a ridicat şi Palatul Escorial din Madrid, privită din faţă, o găsim cumva înghesuită în clădirile aflate în apropierea intrării, senzaţia de libertate apărând doar după ce aproape finalizăm înconjurul ei exterior. Nu am putut intra să îi vedem interiorul şi am avut prilejul doar să îi observăm multiplele lucrări de reparaţie din partea din spate, etapizate în ani, în funcţie de materialele folosite şi clar distinctive.

În spatele catedralei, la o vreo 200 metri distanţă, în bătaia soarelui şi între câţiva brazi se află Iglesia de Santa Maria „La Antigua”, biserică ce mie unuia mi-a plăcut mai mut decât surata sa mai mare.

Sub zona verde ce se întinde pe o arie cuprinsă între cele două aşezăminte de cult şi blocurile din jur a fost amenajată o imensă parcare subterană, rod al unei concepţii administrative sănătoase menite a descongestiona traficul auto din zona centrală.

Întrucât se apropia seara şi nu aveam cum lipsi de la programul stabilit, am rămas puţin dezamăgit că nu am ajuns şi la Playa de las Morelas, considerată a fi o adevărată oază de bronzat şi baie, amenajată ca o plajă cu nisip pe malul râului Pisuerga.

Un alt obiectiv rămas în afara itinerariului nostru a fost şi Parcul Campo Grande, cu atât mai mare necazul cu căt acesta se afla peste drum de hotelul nostru. Însă acestea sunt dezavantajele atunci când grupul este mai numeros...

Dar nu am ratat gara, chiar dacă ceilalţi nu au venit. Oriunde merg, gara se constituie într-un obiectiv principal.

În drum spre hotel, pe aleea paralelă cu gardul parcului mai sus amintit, am avut plăcuta surpriză de a observa câţiva păuni plimbându-se agale printre pietoni, deloc incomodaţi de libertatea lor în mijlocul oraşului. Spre amuzamentul nostru, la sugestia unui coleg, au rămas în memoria noastrp drept “păuni vagabonzi”, aluzie la patrupedele ce se întâlnesc prin toate oraşele noastre.

Finalul itinerariului nostru l-a reprezentat Stadionul Zorilla, o arenă sportivă construită în anul 1982 cu ocazia găzduirii de către Spania a Campionatului Mondial de fotbal.

Nu foarte nou, însă deosebit de cochet, stadionul ne-a impresionat în primul rând prin faptul că oriunde te-ai fi aflat în interiorul lui nu distingeai decât două culori: alb şi liliachiu. Pe holuri, la vestiare, în saloanele de protocol, în tribună sau sala de conferinţă nu exista o altă culoare. Inclusiv toaletele aveau pereţii vopsiţi în liliachiu iar vasele de ceramică erau de culoare albă. Totul în culorile echipei locale.

Ca o concluzie, Valladolidul deşi nu are anvergura turistică a Barcelonei, Madridului, Valenciei sau Sevillei, poate reprezenta un punct de interes dacă vă aflaţi în zonă, poate chiar prilejul unei evadări de o zi din capitala Spaniei. Dacă sunteţi pasionaţi de muzee şi case memoriale, ar fi necesară alocarea unei întregi zile pentru a testa viaţa „tranquila” a capitalei comunităţii autonome Castillia şi Leon.

---

VIZUALIZĂRI: 834 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI