Drumuri gorjene (II) sau descoperind România profundă

TIPĂREȘTE

De la Târgu Jiu, spre nord-vest, peste Jiu, se deschide drumul către Bârsești, cu fabrica lui de ciment, care, decenii a suflat cu praful său peste oraș. Cu ocazia asta, am aflat că Târgu Jiu are o șosea de centură, față de care Bucureștiului ar trebui să îi fie rușine. Iar dincolo de Bârsești, peste Șușița, micul râu pe malurile căruia vin la scaldă, deopotrivă, localnici și orășeni, intri într-o altă lume, cu păduri, văi și sate rupte de timp. Iar muntele străjuiește orizontul nordului...

Șoseaua este bună, fără gropile de acum doi ani, dar încă destul de vălurită. Și te poartă, ea, șoseaua, până departe, spre valea Cernei. Dar nu aceea a fost ținta călătoriei mele din acea frumoasă zi de iulie, ci, mai aproape, la unul dintre primele lăcașuri de cult de pe aceste meleaguri latine nord-dunărene, mânăstirea Tismana. Care te așteaptă acolo, în mijlocul pădurii, poate din lemn de tis, cu care a fost întărit, din vechime, subsolul mânăstirii (cel puțin așa se povestește, dar nu am citit nimic în sensul ăsta – deși, se pare, chiar numele așezământului provine de la acest lemn). Cert este că regiunea este una aleasă, sub muntele, el însuși sfânt, pentru că sârbul Nicodim, după ce a trecut Dunărea înot pe la Orșova (parcă pentru a anticipa martiriul atâtor anonimi din anii de tristă amintire ai regimului apus) și după ce a înălțat, la chemarea Domnului, biserica Vodița, adică Cea de la Locul cu Apă, a simțit nevoia unei și mai de seamă ctitorii. Pe care a desăvârșit-o (sau, mai corect istoric, a început-o a zidi) sub munte, la Tismana. De altfel, în stânca ce domină cetatea (căci o cetate întărită este azi mânăstirea), se află ceea ce se zice a fi peștera în care Nicodim sihăstrea. Bine, acum totul este acoperit de construcția care, la un moment dat, se va constitui în intrarea la un monument (chiar dacă acel moment este anunțat pompos ca fiind august 2013, mă îndoiesc asupra veridicității sale, deși, zău, îmi doresc din tot sufletul să greșesc și, măcar de Hram, adică de Sfântă Mărie Mare, să putem păși, cu bucurie și sfienie în grota lui Nicodim).

Deocamdată îi putem admira mormântul, după ce urcăm pe aleea asfaltată, alături de, din păcate, mașini ale căror șoferi nu vor să priceapă că este loc de parcare uriaș la intrare, după ce trecem pe lângă zidul pe care scrie, într-o spărtură ce se vrea poartă, fântâna Basarabilor (ceea ce îmi amintește de povestea unei înrudiri cel puțin stranie a sârbului Nicodim cu acei Basarabi cumani ce au condus destinele unui neam latin, atât de diferit de sângele lor turanic, dar istoria acelui început de mileniu al doilea creștin este tare tulbure pe aceste meleaguri)... Interesantă este așezarea monahal-turistică din vale, de lângă râu, pe care o vezi de sus, pe partea stângă a drumului ce urcă spre biserică, construcție frumoasă și curată, care îmbie la relaxare și meditație.

Iar biserica, străjuită de un al doilea zid de apărare, se ridică frumos, mândră dovadă de arhitectură româno-slavonă, dintr-un veac în care românii și slavii luptau umăr la umăr pentru apărarea creștinătății europene. Spun asta, gândindu-mă la ironia acestei istorii, care a făcut din mânăstirea-cetate loc de ascunziș pentru tezaurului României, la finalul celui de-al doilea război mondial, în fața asaltului impetuos al unor hoarde dintr-o țară zisă a Sfaturilor. Zadarnic și temporar refugiu...

În această vară, biserica este închisă pentru reabilitarea picturilor, unele de o valoare inestimabilă, așa că slujba se ține în spate, în muzeu. Dacă dai ocolul bisericii, nu se poate să nu rămâi uimit de pleiada de flori, cu niște cupe frumos colorate, dar și de expoziția de cactuși, de o frumusețe rară, dinspre Altar.

Dacă treci prin gangul de la muzeu, ajungi în cimitir, modest, cu ale sale cruci așezate în ordine, sub care se odihnesc figurile de marcă ale ortodoxiei adevărate românești, fără fast, fără televiziuni avide de senzație, chiar acolo, sub muntele unde a meditat sârbul Nicodim, devenit, prin vrerea Domnului, Sfântul Român Nicodim de la Tismana.

Mai sus de parcare, pe malul râului, se află o pensiune și, de la baza tunelului hidrocentralei, adică acolo unde drumul asfaltat se termină, începe calea către munte, pentru cei dornici de aventură. Frica de albinele care roiau în jurul nenumăraților stupi (deh, eu, orășean get-beget, am unele frustrări, spre rușinea mea!) m-au determinat să fac, însă, cale întoarsă și să traversez din nou sătucul Tismana, cu pensiunile sale turistice și să revin pe drumul care leagă Tîrgu Jiu de Baia de Aramă.

Am pornit înapoi, doar pentru ca, la centrul comunei Peștișani, să o fac la dreapta, spre Hobița. În afara indicatorului rutier, nu cred să fi observat vreo notificare asupra locului Sacru (da, chiar așa, cu majusculă) spre care mă îndreptam. Căci, printre case frumos construite, în țara constructorilor de case, ajungi în satul Hobița, care pare a fi, păstrând proporțiile, un cartier al Peștișanilor, pentru că nu există delimitare între cele două.

Apare, la un moment dat, o intersecție și o parcare, pe partea stângă. Printre ierburi, în spațiul viran de lângă parcare, se ridică o statuie, din marmură neagră, a unui personaj ciudat, cu barbă și pălărie.

Constantin Brâncuși...

Cum? Cine? Oare, acolo, la intersecția din centrul comunei Peștișani, oamenii de la birt, care adăstau într-o siesta eternă, știau cine e? Sau îl considerau, așa cum au făcut-o (și o fac) toți contemporanii, o ciudățenie, un fel de urs pe care îl mai scoți, când și când, la un bâlci?

Pentru că acolo, la Casa Memorială Brâncuși, persoana care se ocupa, în acea zi, de turistul de ocazie, era foarte supărată pentru decăderea memoriei unui geniu. De altfel, casa însăși, o comoară din lemn sculptat, care păstrează, în forme ancestrale, toate simbolurile brâncușiene, de la creșterile și descreșterile Coloanei Infinitului, până la zborul Pasărei Măiastre, nu este casa în care a copilărit Maestrul, care a fost distrusă, ci una, transmutată din satul de alături, construită, e drept, de tatăl lui Brâncuși, el însuși fiu de cioplitor în lemn. Pentru că sora sculptorului a refuzat să vândă casa fratelui său regimului de tristă amintire, în anii ’70. Chiar și așa, conștientizând valoarea lemnului modelat de cel care și-a transmis gena viitorului geniu, nu poți decât să taci, mângâind, senzual, formele cioplite. Iar prețul vizitei este modic, 2,7 lei, adică puțin peste o jumătate de euro... Chiar așa, ce atâta preț pentru o curte pierdută în ierburi, pentru o căscioară cu trei camere și o magazie, în care găsești toate cele necesare traiului? Păi, cum, doar toate astea se află în orice casă, de aici, până peste deal, în Săuca aproape pustie, azi și până în Câlnicul ăla atât de bogat odinioară, pe drumul Mehedințiului.

Mare lucru!

Da, mare, dacă ai răbdarea să citești în cartea de onoare și dacă poți stăpâni limbile europene, ca să înțelegi prosternarea plină de recunoștință a nenumărați turiști din lumea care l-a înțeles și unde operele sale se vând la prețuri amețitoare. Știați că, pentru a-i prelua creația, pe care un stat comunist aberant de incult i-a refuzat-o, Franța a trebuit să îi acorde cetățenia, pentru că altfel nu o putea face?

Drumul m-a purtat, înapoi, prin istorie, către Rezervația Naturală Cheile Sohodolului, un teritoriu de vis și de poveste, de amintiri cu haiduci, pentru că, adevărate sau nu, acolo s-au turnat nenumărate scene din filmele noastre de aventură. Păcat, cum altfel, că nu știm să profităm de un relief pe care numai peste Ocean îl mai întâlnești. Păcat că, de pe drumul spre Baia de Aramă, nu se ridică indicatoare cât un zgârie-nori care să te trimită, obligatoriu, către Chei. Cine nu știe, trece lejer de intersecția cu pricina. Pentru că și drumul spre Chei este îngust, dar nici măcar îngustimea lui nu te poate face să înțelegi ce te așteaptă după ce treci podul și căsuța pustie a celor care ar trebui să fie gardienii Rezervației, să te taxeze pentru că intri și să îți dea sacii de gunoi pe care trebuie să îi umpli și să îi lași în locul de campare. Pentru că drumul, mărginit pe stânga de munte și pe dreapta de valea râului, abia permite trecerea unei mașini. Și, probabil, abia aici înțelegi că există un Dumnezeu al șoferilor, pentru că, de câte ori am traversat acel drum, nu am întâlnit o altă mașină din sensul opus decât în cele puține locuri mai late, unde te poți refugia.

Ultima oară când am ajuns acolo, acum doi ani, valea era seacă, precum în cântec, pentru că apa râului alimentează orașul și, din cauza asta, dispărea la ieșirea din munte, ceea ce făcea ca întregul defileu să capete un aspect marțian, sinistru sub soarele năucitor și ecoul fiecărui pas, reverberat la infinit de stânci. Anul acesta, însă, datorită și verii ploiase, am anticipat existența apei în Chei, ceea ce a fost adevărat. După cum adevărată a fost și aglomerația, în fiecare loc remarcabil al văii. Dar am găsit și noi, la ieșirea din defileul stâncos, la intrarea în munte, în locul numit al Nărilor, adică acolo unde apa a săpat două peșteri în stâncă, în curgerea ei, un petic de pământ pe care să ne punem stindardul și să îl marcăm al nostru, în acea zi. Chiar la intrarea râului în cele două Nări...

Prilej să admirăm frumusețea divină a naturii și să ne întrebăm cum a fost posibil și cât timp i-a luat acelui firicel de apă să sape un canion, dar și să ne crucim în fața celui care este chintesența evoluției, omul. Pentru că, alături de noi, la adăpostul ceaunului înălțat pe un trepied profesionist și al grătarului demn de o legiune romană din vechimea acestor locuri, o altă legiune, descălecată din vreo cinci mașini, după ce au defrișat o pădure ca să facă rost de lemn de foc, tăia cu foc o oaie (chiar a fost o oaie, întreagă, cu cap și coadă), golind litri de țuică autohtonă (chiar sper ca femeile acelui grup să fi avut carnete de conducere, căci, altminteri, refuz să îmi imaginez cum au ajuns acasă). Ceea ce ne-a făcut să ne simțim mici, îndărătul grătarului nostru de unică folosință, pe care l-am descoperit în Vondel Park-ul din Amsterdam, cândva, într-o vară frumoasă. Pe care grătar ”sfârâia” niște amărât de piept de pui...

Bine, o scurtă, dar demnă divagație. Nu cumpărați grătarul de unică folosință de la Kaufland-ul din Târgu Jiu, deoarece va trebui să aveți îndemânarea strămoșilor în aprinderea focului prin frecarea bețigașelor. Pentru că proprietarii franșizei de la Târgu Jiu, bazându-se, probabil, pe disprețul local față de ”lucruri femeiești”, au importat aceste grătare din China și le-au ținut în Jiu până să le vândă, astfel încât hârtia, special tratată să ardă ușor, care învelea cărbunii, ei înșiși luați, cred, dintr-o mină preistorică, nu numai că nu se aprindea, dar stingea cu obstinație orice tentativă de a lua foc. Deci, vă recomand grătarele de unică folosință made in Germania sau chiar pe cele românești (adevărul e că mărcile românești sunt, dacă ai încrederea să le cumperi, cu câteva ordine de mărime peste ceea ce crezi că ar fi, dacă te iei după toți ifosiții de aiurea!)

Pentru ca tabloul suprarealist să fie complet, nu pot să trec cu vederea o întâmplare luată direct din piesele lui Ionesco... Mergeam pe drum, spre munte, uimit de schimbarea bruscă de relief, de la canionul pietros, la pantele line, pline de vegetație. Atârnat de gât, se bălăngănea un modest aparat de fotografiat, vechi de 5 ani, fără ”tunuri” sau alte accesorii. Pe lângă mine coboară un Logan alb, pe care l-am admirat, ca, de altfel, pe orice produs al firmei Dacia. Loganul a oprit în dreptul meu și tânărul de la volan (eu, fiind pe partea stângă a drumului) m-a întrebat unde sunt campat și câte persoane suntem. Observând ecusonul de la piept, am înțeles că este gardianul rezervației, cel pe care nu îl observasem la intrarea în Canion. I-am spus că, mai departe, după un colț, sunt foarte mulți turiști și că acolo voi ajunge și eu. Bun, trebuie să plătim 5 lei de persoană, ceea ce mi-a smuls un zâmbet, gândindu-mă la reacția hoardei cu oaia... Dar știu eu că nu am voie să fac poze, dacă nu am achitat taxa de 300 de lei? 300? Întreb, zicându-mi că, deși în vigoare de opt ani, românii încă nu sunt în stare să citească valoarea înscrisă pe bancnotele locale, pe care, într-o ignoranță ingenuă, le numesc RON (deși Ron Weasley era doar prietenul celebrului Harry Potter, nicidecum denumirea monedei românești). Da, adică 3 milioane, îmi explică cel din dreapta. Bun, măcar el putea să facă conversia între leii noi și leii vechi. Adică reclama gratuită costă? Să nu mă supăr, m-a luat cel din dreapta, după ce a coborât din mașină, taxa se referă la cei care fac poze profesionale, pentru reviste sau televiziuni, eu pot să fotografiez în continuare...

L-am reîntâlnit pe acela la două Nări, cu chitanțierul. I-am plătit taxa și mi-a dat tichetele, pe care scria, incredibil, Nordul Gorjului de Vest, ceea ce mi-a adus în minte teoria chibritului... Adică, dacă Gorjul de Vest era împărțit în cele patru puncte cardinale, atunci nu cumva Nordul Gorjului de Vest își avea propriile patru puncte cardinale? Care, la rândul lor, de ce să fie private de ale lor puncte cardinale? Și tot așa, la infinit, într-o reitarare autohtonă a pildei lui Ahile Cel Iute de Picior și a Broaștei Țestoase...

Doar că ei, gardienii Cheilor, au uitat să ne lase, contra cost, sacii de gunoi.

Mai contează?

---

VIZUALIZĂRI: 2361 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI