Sibiu și centrul său istoric

TIPĂREȘTE

Ce încheiere mai potrivită aș fi putut alege pentru serialul „Mărginimea și Transilvania ce o-nconjoară” decât Sibiul, un oraș fermecător pentru care am o mare slăbiciune, cu toate că de el mă leagă și amintiri nu tocmai plăcute, ca și multe regrete?

Să mă explic.

Amintiri neplăcute: în anii 1980 am fost nevoită să fac destul de dese deplasări acolo în interes de serviciu, și invariabil alegeam ca mijloc de transport calea aerului. Nu știu câți dintre voi ați zburat cu Antonovuri sovietice, faimoasele AN 24. Culoarul peste Carpați era ceva de filme horror, avionul se zgâlțâia din toate încheieturile și când ajungeam la destinație, îmi venea să îngenunchez ca papii și să pup pista de fericire că am scăpat cu viață...

Regrete: de cele mai multe ori delegațiile erau de o singură zi, și câteodată nici nu apucam să ajung în oraș, căci întreprinderea unde aveam treabă se afla pe traseul dintre aeroport și centru și îl rugam pe șoferul shuttle busului să mă lase să cobor acolo.

Ce rezultă din această povestioară? Că în acea perioadă n-am avut mai niciodată timp de vizite, și în chip aparent paradoxal, deși am mers de multe ori la Sibiu, în fapt nu cunoșteam aproape deloc orașul.

Eram, prin urmare, foarte curioasă să revăd măcar zona veche, despre care știam că fusese masiv restaurată cu ocazia alegerii Sibiului drept Capitală Culturală a Europei în 2007. Dar oare puteam să-mi umplu toate lacunele în circuitul din august 2025? Categoric nu. Însă programul agenției de turism promitea câteva ore care urmau să fie petrecute în centrul istoric al Sibiului, acea arie de 80 de hectare care așteaptă din 2004 să fie inclusă pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Și asta era cât de cât suficient pentru mine.

De la bun început vreau să precizez că nu intenționez (și nici n-am cum) să-i fac concurență colegului @AZE, ale cărui reviewuri numeroase și excelent documentate pot fi, cu siguranță, folosite drept surse de informații de către toți colegii de pe AFA. Mă voi mărgini la ceea ce am văzut cu ochii mei și fotografiat cu telefonul din dotare, adică la orașul vechi, și în special la porțiunea cuprinsă între cele trei piețe principale ‒ Mare, Mică și Huet, cu exemplele lor de arhitectură gotică, renascentistă, barocă, la care se adaugă și câteva construcții remarcabile din secolele XIX și XX.

Dar mai înainte, câte ceva despre istoria Sibiului.

Orașul a fost înființat în a doua jumătate a secolului al XII-lea, în timpul domniei regelui maghiar Géza II, de coloniști sași proveniți din zona Rin-Mozela, fiind menționat pentru întâia oară, sub numele Cibinium, în 1191, pentru ca în 1223 să apară în acte oficiale ca Villa Hermanni iar în 1366 ca orașul Hermannstadt.

În secolele XIV-XVI a devenit un mare centru comercial, cu nu mai puțin de 19 bresle meșteșugărești, și cea mai importantă cetate din Transilvania. Aici s-a tipărit în 1544 prima carte în limba română ‒ Catehismul calvinesc sau Catehismul de la Sibiu, din care nu s-a păstrat însă niciun exemplar. Între 1692-1791 a fost sediul guvernului Transilvaniei, o perioadă de mare înflorire pentru oraș, marcată prin construirea unor edificii emblematice, printre care Palatul Brukenthal și Biserica Sfânta Treime.

Punctează și cu alte câteva premiere: înființarea celei dintâi fabrici de bere de pe teritoriul actual al României (1717); apariția primului ziar din Transilvania ‒ Siebenburger Zeitung (1784); inaugurarea primului teatru din țară (1788); prima linie de cale ferată din Transilvania, Sibiu-Copșa Mică (1872).

În a doua jumătate a veacului al XIX-lea, odată cu fondarea asociației Astra vezi impresii, devine un important centru de promovare a tradițiilor și culturii românești, păstrând în același timp o comunitate săsească activă, puternic implicată în viața orașului, semnificativ redusă însă numeric în anii comunismului și după.

Astăzi, Sibiu e unul dintre cele mai vizitate orașe din țară, cu multe clădiri istorice bine conservate și muzee de artă, etnografie, istorie, științe naturale etc. care atrag turiști români și străini.

Autocarul ne-a lăsat într-o parcare, în umbra zidurilor cetății, pe care aveam să le studiez la întoarcere. Îndrumați de ghidul Mădălin, am pornit spre centrul orașului, oprindu-ne preț de câteva clipe în fața unei „case cu ochi” . Mai întâlnisem astfel de exemple de arhitectură specifică secolelor XV-XIX și știam că ferestrele tăiate în acoperiș (lucarnele) serveau drept sistem de aerisire și ventilație pentru podurile caselor, unde erau depozitate alimente perisabile sau fân pentru a se evita umiditatea din pivnițe.

De o parte și de alta a străzii Gheorghe Lazăr, pe care am înaintat apoi, am admirat aleile pietruite și înguste ale burgului medieval și după câteva minute am trecut prin fața Colegiului Național Gheorghe Lazăr, înființat în 1692 ca școală iezuită, și a doua instituție de învățământ ca vechime din oraș după cea de pe locul actualului Colegiu Brukenthal, pe care aveam să îl văd mai târziu.

În scurt timp am ajuns în Piața Mare, inima orașului, unul dintre cele mai vaste și mai impresionante scuaruri din Europa (142 x 93 m), pe care nu mă sfiesc să îl compar ca arhitectură și atmosferă cu cele din Italia Renașterii. M-a încântat ambianța vibrantă din această versiune autohtonă de piazza maggiore, încadrată de clădiri vechi și emblematice, dar și de magazine de suveniruri, cafenele și restaurante.

Piața Mare datează din 1366, după finalizarea celei de-a treia centuri de ziduri de apărare, și atestată documentar din 1408. A jucat rolul de piață de cereale, loc de desfacere a mărfurilor pentru comercianți, dar și de adunări publice, târguri și execuții, cu o spânzurătoare și un stâlp al infamiei. Iar între 1724 şi 1757 aici a fost amplasată o „cuşcă pentru nebuni” , în care erau expuşi spre luare aminte în timpul zilei cei care tulburau noaptea liniştea publică.

O găsesc schimbată mult în bine, cu toate clădirile meticulos restaurate și o fântână arteziană nouă, amplasată în centru, spre deliciul copiilor și al amatorilor de fotografii. Prind și eu câteva cadre cu ape țâșnind din „pământ” și porumbei dându-i ocol.

Mult mai interesantă este însă povestea unei alte fântâni din piață, la care nu rezist și-mi fac un selfie. Menționată pentru întâia oară în 1538 ca bazin cu apă unde femeile spălau rufele și caii se adăpau din jgheaburi, Fântâna cu grilaj sau Fântâna Falkenhayn/Reiherbrunnen a fost cadorisită cu grilaj metalic în 1798. În perioada interbelică s-a considerat că stârcul și șarpele din vârful grilajului simbolizau înfrângerea armatei române de către cea germană, iar în 1948 fântâna a fost demolată, fiind înlocuită în 2006 cu o copie.

Clădirile ce mărginesc piața ilustrează istoria orașului. Piața a fost amenajată pe parcursul mai multor secole, începând cu latura nordică în 1466, prin construirea clădirii Breslei Croitorilor și a altor clădiri civile.

Pe aceeași latură, între 1726-1733, iezuiții au ridicat o biserică și un seminar în stil baroc timpuriu vienez, devenită între timp Biserica parohială romano-catolică Sfânta Treime, la care a fost adăugată în 1738 un turn de 47 m înălțime care adăpostește trei clopote masive și un ceas cu două cadrane. Are o faţadă spectaculoasă, decorată cu elemente sculpturale elaborate și cu statui de sfinţi și alte personaje religioase.

Pe latura vestică a pieței, pe locul a două case mai vechi, baronul Samuel von Brukenthal, guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei între 1777-1787, a dispus construirea reședinței oficiale și spațiu de expunere a colecțiilor sale de artă. Prin generozitatea proprietarului, Palatul Brukenthal, ridicat între 1778-1788 în stil vienez târziu după modelul celor din capitala austriacă, și-a deschis porțile pentru vizitatori încă din 1790 (cu trei ani înaintea Louvrului). Prestigiosul muzeu găzduiește în prezent Galeriile de Artă Europeană și cea de Artă Națională.

Lângă palat se află Casa albastră, cu pasaj boltit și ancadramente gotice târzii, datând din secolul al XV-lea, dar cu masive intervenții ulterioare. Aici funcționează o parte din departamentele Muzeului Brukenthal.  

Casele de pe colțul nord-vestic al pieței au fost demolate la începutul secolului al XX-lea și în 1906 a fost ridicat, în stil eclectic cu elemente Art Nouveau, sediul Băncii de Credit Financiar, o clădire elegantă ce găzduiește acum Primăria Municipului Sibiu.

Pe laturile sudică și estică găsim clădiri viu colorate, cu o arhitectură spectaculoasă și diversă, în funcție de perioada construcției, o parte din ele cu „ochi” , blazoane sculptate și alte elemente decorative. Au aparținut elitei orașului și poartă numele foștilor proprietari: Casa Haller (secolele XV-XVI), Casa Hecht (secolul al XV-lea), Casa Lutsch (secolul al XV-lea), Casa Weidner (secolul al XVI-lea), Palatul Filek (începutul secolului al XIX-lea), precum și Casa Generalilor (secolul al XV-lea), unde și-a avut sediul între 1784-1904 Comandamentul General al Trupelor Austriece din Transilvania.

În aceste clădiri funcționează în prezent hoteluri și restaurante, și la o terasă – Amber Cafe – am poposit și eu la un moment dat pentru o binemeritată pauză de odihnă și hidratare, ziua fiind foarte călduroasă.

Piața Mare este gazda Târgului de Crăciun și a altor evenimente culturale și artistice, a unor festivaluri de muzică și a manifestărilor în aer liber ale Festivalului Internațional de Teatru.

Pentru a admira de la înălțime piața, puteți urca cele 141 de trepte din Turnul Sfatului, un simbol al Sibiului de 73 m înălțime care face legătura, printr-un gang, cu Piața Mică. A fost ridicat în secolul al XIII-lea în stil gotic ca parte a celei de-a doua centuri de fortificații a orașului, dar nu păstrează din construcția originală decât parterul și primele două etaje, suferind ulterior modificări și fiind folosit pe rând ca turn de pază, adăpost pentru clopotul orașului, închisoare și depozit de arme și de arhive.

Mai notez existența în piață a statuilor baronului Brukenthal și a cărturarului Gheorghe Lazăr.

Ne-am îndreptat apoi, cu ghidul Mădălin în frunte, spre Piața Huet. În drum am trecut pe lângă Muzeul de Istorie „Casa Altemberger” , adăpostit în ceea ce este considerat a fi cel mai important ansamblu de arhitectură gotică civilă din Transilvania. Poartă numele lui Thomas Altemberger, primar al Sibiului, care a ridicat-o la finele veacului al XV-lea lipită de Turnul de Poartă (1330-1366), parte din a treia centură de fortificații. În 1545 casa a devenit sediul primăriei, care a funcționat aici până în 1948.

Și iată-ne ajunși într-unul dintre cele mai pitorești și mai cunoscute locuri din oraș: Pasajul scărilor. A fost construit din piatră și cărămidă în secolul al XIV-lea ca parte a celei de-a treia centuri de fortificații și făcea legătura dintre Orașul de Jos și Orașul de Sus prin două șiruri de scări și arcade care înconjurau Biserica Evanghelică. De-a lungul său s-au păstrat patru clădiri din secolele XV-XVI.

Coborâm mai întâi în strada Turnului, unde remarc câteva cafenele drăguțe, dar și case cu tecuiala scorojită, după care urcăm Scările Sag spre Piața Huet, trecând prin Turnul scărilor. A fost construit în secolul al XIII-lea ca parte a primei centuri de fortificații și e considerat cea mai veche clădire din Sibiu.

Iar sus, în fața turnului, ne întâmpină o scenă de Ev Mediu: tineri îmbrăcați în meșteșugari de pe vremuri fac demonstrații de dulgherie în fața unei asistențe entuziaste formată în mare parte din copii. Foarte frumos!

Pătrundem acum în vasta Piață Albert Huet, după numele comitelui care a amenajat aici în 1592 biblioteca bisericească și pe cea a școlii. Piața s-a format pe traseul primei incinte fortificate a orașului și este dominată de amplul edificiu în stil gotic al Catedralei Evanghelice Sfânta Maria, cu turn clopotniță pe șapte nivele de 73,34 m înălțime (al doilea din țară după cel al Bisericii Evanghelice din Bistrița) și patru turnulețe pe colțul acoperișului cu țigle colorate.

Aspectul actual al lăcașului de cult datează din 1520, însă se știe că a fost ridicat pe locul unei basilici menționate documentar în 1322, din care s-au păstrat părți din cor și transept.  În fața bisericii a fost amplasată statuia episcopului Georg Daniel Teutsch, dezvelită în 1899.

Viavi de catedrală se află Colegiul Național Samuel Brukenthal, care păstrează elemente arhitectonice din cea mai veche școală din Sibiu (1380), și totodată prima din această parte a Europei.

Alte clădiri importante din piață sunt Casa parohială, una dintre cele mai vechi din oraș (sfârșitul secolului al XV-lea), și Biserica Azilului, aflată pe locul unde a existat o construcție din piatră, menţionată ca spital (primul din România) într-un document din 1292.

Părăsiți pentru moment de ghid și lăsați să bântuim de capul nostru, am ales să mă îndrept spre Piața Mică, trecând peste Podul Minciunilor, una dintre atracțiile principale ale Sibiului și loc preferat de promenadă atât de localnici, cât și de vizitatori.

Reconstruită în stil gotic în anul 1859 pe locul uneia mai vechi din lemn deasupra străzii Ocnei, această pasarelă pietonală lungă de cca. 11 m are piesele de rezistenţă decorate cu rozete si cu câte un brâu de elemente înscrise în cercuri descrescătoare ornate cu motive vegetale şi geometrice neogotice.

Este cel mai vechi pod din fontă aflat încă în funcțiune de pe teritoriul României. Și fiind primul nesusținut pe piloni, i s-a mai spus „podul culcat” (Liegenbrücke în limba germană). Cum prima parte a termenului semăna ca pronunție cu Lügen (minciună), localnicii i-au spus Podul Minciunii sau Podul Mincinoșilor, iar pe seama sa au început să circule diverse legende, toate având la bază ideea că structura se va cutremura și se va prăbuși dacă cineva va spune o minciună atunci când o traversează.

Mai importantă decât aceste legende e însă panorama ce se deschide de pe pod spre Piața Mică. Clădirile ce o înconjoară dateză din secolele XIV-XVI, sunt dispuse circular, legate între ele prin pasaje cu arcade, la parter au loggii boltite și semideschise iar pe acopeiș „ochi” . Timp de secole, după dărâmarea zidurilor de fortificație ca urmare a creșterii populației, aici și-au construit ateliere meșteșugarii, negustorii prăvălii iar breslele sedii, și respectând tradiția, acum am găsit tarabe cu diverse produse de artizanat și suveniruri. În plus, atmosfera plăcută era amplificată de numeroasele cafenele, cofetării și restaurante.  

În piață funcționează actualmente sediul Astra Film Fest; Casa Artelor (în fosta hală a măcelarilor, documentată din 1370, care a fost preluată ulterior de bresla postăvarilor și mai apoi a servit drept depozit de cereale și sală de teatru); Sala cu Frescă și Muzeul de Istorie a Farmaciei, ambele aparținând de Muzeul Brukenthal; Casa Luxemburg, formată dintr-un corp gotic din secolul al XV-lea și unul baroc din secolul al XIX-lea, restaurată cu sprijinul Marelui Ducat de Luxemburg și denumită așa după vizita din 2004 a Marelui Duce Henri de Luxemburg şi a Marii Ducese Maria Teresa de Luxemburg.

M-am întors prin gangul Turnului Sfatului în Piața Mare, unde, așa cum vă spuneam, am făcut o pauză de hidratare la Cafe Amber, apoi am pornit să străbat o arteră pe care o știam destul de bine din deplasările din 1980, însă pe care aproape că n-am recunoscut-o după restaurările premergătoare declarării Sibiului drept Capitală Culturală a Europei.

Strada Nicolae Bălcescu, ce leagă Piața Mare de Piața Unirii, datează din perioada parcelării Orașului de Sus (secolul al XIV-lea), fiind menționată prima dată în anul 1492 sub numele Platea Heltensis. Vechile clădiri au fost în mare parte demolate și în locul lor au fost construite altele, în majoritate în secolele XVIII-XIX, în stil baroc sau eclectic, având curți interioare închise pe toate laturile, porți masive și ganguri.

Printre clădirile vechi care au supraviețuit se numără Casa comitelui Valent Frank von Franckenstein  (datată din secolele XV-XVI, cu modificări din secolul al XVII-lea), Casa baronului Michael von Brukenthal  (secolul al XV-lea, cu modificări din 1786-1790), dar și Hotelul Împăratul Romanilor, atestat documentar în 1555, reconstruit în 1895.

Povestea hotelului sună așa: un hangiu luxemburghez a luat în 1772 în arendă hanul „La steaua albastră” . A cumpărat clădiri din vecinătatea hanului și le-a renovat cu scopul de a găzdui întruniri politice și spectacole teatrale, punând astfel bazele celui mai vechi hotel din Sibiu, inaugurat cu ocazia vizitei din anul 1783 a împăratului Iosif II și denumit „La Împăratul Romanilor” . În două sau trei rânduri am avut onoarea… de a dormi și eu aici – nu știu dacă în apartamentul împăratului. Oricum, clădirea a fost atent restaurată iar în față am văzut că s-a amenajat o terasă la care mai mulți clienți sorbeua tacticos din halbele cu bere.

Strada Bălcescu este principala arteră comercială a Sibiului, cu magazine de îmbrăcăminte și încălțăminte, marochinărie, bijuterii, florării, agenții de turism, farmacii și sedii de bănci, dar și cu câteva patiserii și cofetării care își scoseseră afară vitrinele frigorifice cu înghețată. De prisos să adaug că era plină de localnici ieșiți la plimbare sau cumpărături, ca și de turiști pofticioși, avizi să adulmece aerul încărcat de aromele ispititoare ale plăcintelor și prăjiturilor.

După atâta aglomerație, m-am îndreptat către o zonă mult mai liniștită – strada Cetății. O plăcuță indicatoare din capătul său o recomandă drept „cea mai frumoasă stradă din Sibiu” .

De-a lungul acestei căi de acces către cetatea Sibiului se înșiră ceea ce a mai rămas din cea de-a treia (și cea mai bine conservată) centură de fortificaţii a Sibiului, construită în secolele XIII-XIV şi refăcută în secolul XVI, și anume zidul de cărămidă şi trei turnuri de apărare (Turnul Archebuzierilor, Turnul Dulgherilor și Turnul Olarilor) . Pe măsura dezvoltării orașului, strada a căpătat importanță comercială, adăpostind, în afară de locuințe, și ateliere de meșteșugari și magazine.

În 2004 Filarmonica de Stat din Sibiu și-a mutat sediul pe această stradă, în sala Thalia, o bijuterie arhitecturală cu două balcoane și lojă construită în anul 1787 în Turnul Gros din centura de fortificații, inițial pentru a găzdui reprezentații teatrale. Clădirea a fost avariată de două încendii, în 1826 și 1949, dar a fost de fiecare dată refăcută.

Am încheiat plimbarea pe strada Cetății, făcută în ritm agale și nescăpând din ochi casele viu colorate și înghesuite, cu un alt popas, pentru o cafea espresso excelentă la una din cofetăriile simpatic decorate, după care am coborât prin parcul de la poalele zidurilor spre parcarea unde mă aștepta autocarul.

Fusese o vizită mult prea scurtă pentru a bifa mai mult decât o mică parte din obiectivele de neratat din Sibiu, dar reușisem totuși să petrec câteva ore foarte frumoase într-un oraș „cu lipici” la turiști care păstrează un aer de vechi burg medieval, fiind în același timp puternic ancorat în prezent și plin de viață.

Și cum acest review este pentru mine ultimul nu doar din serialul „Mărginimea Sibiului și Transilvania ce o-nconjoară” , ci și din 2025, vă urez un 2026 cu sănătate, bucurii și doldora de excursii lungi și frumoase.

La Mulți Ani tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 56 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI