Trei ore în Nurnberg

TIPĂREȘTE

Cum nu sunt curse directe din România la Marrakesh, când am hotărât să mergem acolo o problemă destul de importantă a reprezentat-o zborul, respectiv aeroportul de pe care să plecăm şi locaţia escalei.

Cam două zile – bineînţeles nu întregi - am legat cap la cap plecări, sosiri, companii aviatice şi escale, rezultatul final reprezentându-l un bilet Sibiu – Nurnberg – Marrakesh şi retur, cu escală în Germania de 5 ore şi jumătate la dus şi 3 ore la întors, plecare marţea şi întoarcere sâmbăta.

Am ales această variantă de zbor întrucât se pleca din Sibiu la o oră convenabilă, la amiază, e cel mai apropiat aeroport de Mediaş şi aveam timp să dăm o geană şi prin oraşul german.

Coborâţi din avion, căutăm parcarea P1 despre care luasem informaţii că pune la dispoziţia călătorilor loc de depozitare pentru bagaje (2 bagaje de 55x40x23 într-o căsuţă la preţul de 5 euro/24 ore), coborâm la metrou pentru linia U2 şi mergem până la gară, în imediata apropiere a uneia dintre porţile de intrare în oraşul vechi.

Pentru călătoria cu trenul subpământean ai posibilitatea achiziţionării unui evantai de genuri de bilete, noi preferându-l pe cel pentru 4 călătorii la tariful de 5,80 euro. Adică două spre centru şi tot atâtea înapoi, exact pentru ce ne trebuia nouă.

Deşi nemţii se laudă cu ajungi cu metroul în 12 minute din aeroport în centru, nu a fost chiar aşa, cel puţin la dus. Asta pentru că, om cu suflet mare, conducătorul garniturii aştepta pe toată lumea să urce, chit că abia atunci se ivea în celălalt capăt al peronului. Într-o staţie o mămică ce împingea un cărucior, în alta o persoană într-un scaun cu rotile iar în alta, pur şi simplu, doi îndrăgostiţi ce se ţineau de mână şi alergau aşa spre garnitură. Să mai zică vreunul că nu sunt sensibili teutonii...

La întoarcere, promisiunea reprezentanţilor firmei de transport au fost respectate aproape cu stricteţe, traseul fiind parcurs în 12 minute şi 10 secunde, cu ochii pe ceas!!

Oraşul bavarez, recunoscut prin numărul mare al fântânilor şi frumuseţea acestora, ne-a întâmpinat cu o vreme foarte posomorâtă şi cu un frig destul de pătrunzător, de -6 grade, dar şi cu aroma puţin trecută a sărbătorilor de iarnă. Pomi pe care atârnau frumos rânduite salbe de luminiţe aprinse, aranjamente de crengi de brad şi globuri roşii la ferestrele caselor şi căte unu panou care amintea de Moş Crăciun iar în centru se vinde încă turtă dulce.

De altfel, de cum am ieşit din staţia de metrou de la gară, pe partea stângă cum o iei spre centrul istoric, am dat şi intrat într-un loc care în decembrie sunt sigur că înseamnă raiul celor mici, locaţia în care se ţine târgul de Crăciun, cu mici magazine de artă şi delicateţuri.

O luăm apoi pe Konnigstrasse către centrul oraşului şi ne oprim în Lorenzerplatz, acolo unde se află Biserica Sf. Lorenz şi Tugendbrunnen, una dintre cunoscutele fântâni, dar care nu a putut fi admirată întrucât era captivă unei cutii de scânduri menite, probabil, a o proteja de vremea de afară.

Biserica Sf. Lorenz (Sf. Laurenţiu pe româneşte), care domină piaţa prin înălţimea şi frumuseţea arhitecturală, reprezintă alături de Biserica Sf. Sebald cele două mari biserici din oraş şi este unul dintre cele mai impunătoare edificii de cult ale Bisericii Catolice din Bavaria. Lăcaşul de inspiraţie gotică a fost bombardat în timpul celui de-al doilea război mondial, fiind restaurat şi adus la forma de azi câteva decenii mai târziu, cu o atenţie foarte mare la detaliile sculpturale ce dau o notă de măreţie catedralei.

În perioada Evului Mediu, oraşul imperial liber Nurnberg era împărţit în partea de nord, grupată în jurul Bisericii Lorenz, şi în partea de sud, grupată în jurul Bisericii Sf. Sebald, graniţa celor două domenii fiind trasată de râul Pegnitz.

Continuându-ne plimbarea, trecem râul Pegnitz pe unul din multitudinea de poduri pietonale şi avem prilejul să admirăm arhitectura clădirilor ce se înşiruie ordonat pe cele două maluri ale apei.

Pe o Plobenhohstrasse destul de pustie la ora trecerii noastre – nemţii erau cu siguranţă la muncă – ajungem în Hauptmarkt, piaţa centrală a oraşului, o întindere vastă pavată cu piatră şi străjuită pe laturi de clădiri solide de câte 3 sau 4 etaje şi de Biserica Frauenkirche.

În secolul XII pe locul actualei pieţe se afla cartierul evreiesc şi o sinagogă. Era, la acea vreme, o zonă mlăştinoasă situată la periferia ambelor zone ale oraşului imperial deşi, geografic, se situa taman între ele. Când s-a luat hotărârea unirii într-un singur oraş acest loc a devenit centrul localităţii iar consiliul orăşenesc a luat decizia ridicării unei mari pieţe, solicitând şi permisiunea lui Charles IV, împăratul Sfântului Imperiu Roman.

În calitate de împârat, Charles IV avea datoria să se îngrijească de toţi cetăţenii imperiului său, printre care erau şi evreii. Cum însă poziţia sa pe tron nu era sigură, el a făcut unele concesii conducătorilor din Nurnberg, să persecute evreii care locuiau în zonă. Împăratul s-a ales cu avuţia evreilor iar germanii au primit permisiunea de a-i scoate în afara oraşului şi, în decembrie 1349 au purces la un pogrom soldat cu 562 evrei ucişi.

Acelaşi împărat a decis ca pe locul în care au locuit evreii să fie ridicate o piaţă şi o biserică, aşezământ de cult care nu a servit doar scopurilor religioase ci şi celor politice. Biserica a fost şi ea avariată grav în 1945 dar mai apoi lucrările de renovare întinse pe durata a 8 ani au readus-o la forma şi impozanţa în care se prezintă astăzi.

Iată cum acest oraş este legat de viaţa evreilor. Roata istoriei se închide, tot aici fiind judecaţi sute de ani mai târziu cei care s-au dedat la alte crime împotriva acestei naţii. Printre obiectivele avute în vedere a fi vizitate nu s-a numărat şi tribunalul în care a avut loc judecata, considerându-l un loc cu o încărcătură negativă peste limita suportabilităţii unui concediu. Exact la fel ca atunci când am fost în Polonia şi am evitat lagărele...

Într-unul din colţurile aceleiaşi pieţe ridicate în mlaştină se află poate cel mai fotografiat obiectiv din oraş, Schonner Brunnen, fântâna de 19 metri înălţime ridicată la sfârşitul secolului XIV.

În drumul către castelul cocoţat pe vărful dealului şi vizibil din aproape orice punct al oraşului, trecem pe sub o arcadă corespunzătoare unui pasaj de trecere între două clădiri aflate faţă în faţă de o parte şi de alta a unei străzi, detaliu arhitectonic observat în multe alte oraşe.

Din interiorul unui restaurant răzbate ademenitor mirosul de cârnaţ iar proprietarul, în speranţa unui aflux consistent de muşterii, a aşezat pe băncile de afară blăni de urs pentru a te înfofoli cu ele şi ţine la oarecare distanţă frigul celor câteva grade coborâte sub 0.

Urcând pieptiş pe o pantă foarte înclinată, intrăm pe sub poarta castelului, a palatului imperial mai corect spus, şi îl găsim în renovare.

Ne învârtim prin zona exterioară permisă accesului, privim oraşul de sus şi ne dăm seama de ordinea aranjării caselor şi dispunerea străzilor în burg apoi lăsăm picioarele să hoinărească la vale, puţin spre dreapta palatului tot înspre partea veche a oraşului. Din palat poţi urma şi 2 tuneluri care te scot în oraşul nou.

Şi aveam să ajungem în cea mai frumoasă zonă a oraşului, în apropierea casei lui Albrecht Durer, în piaţa care poartă numele pictorului german, probabil cel mai cunoscut cetăţean al urbei de vreme ce şi aeroportul îî poartă numele.

Nu mă săturam să mă minunez de frumuseţea clădirilor extrem de curate, albe cu bârne roşii sau a altora mult mai colorate, dar într-o paletă imagistică deloc supărătoare ochiului.

Tot în această piaţă aveam să descoperim Historicher Kunstbunker, un muzeu în care au supravieţuit bombardamentelor cele mai importante comori ale artei din oraş şi pentru vizitarea căruia îţi puteai lua bilete de la bancomatul aflat la intrare şi nu de la casa de bilete ca la mai toate instituţiile.

Am fi vrut să intrăm la Biserica Sf. Sebald dar am ajuns acolo exact la ora la care ceasul bătea de închidere şi cătinel – cătinel am revenit pe un alt drum spre gară de unde urma să luăm metroul către aeroport. Dacă eşti în criză de timp, îl poţi lua şi din Haumpmarkt.

Revenim la punctul iniţial de plecare în explorare pe nişte străduţe frumoase şi foarte curate, mai animate acum după ora 16, semn că proletarii au ieşit de la muncă.

Nu aveam cum să nu intru şi în gară, acolo unde am fost surprins de numărul foarte mare de trenuri care pleacă spre diferite zone ale Germaniei. Într-un interval de 15 minute plecau 8 trenuri, ceea ce înseamnă excelente conexiuni cu toată ţara.

La fel de bună era conexiunea şi cu aeroportul, aşa că luăm metroul către acesta la capătul unei scurte dar interesante escale în oraşul bavarez.

---

VIZUALIZĂRI: 1837 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI