De la Mărășești pân'la Agapia. Hanu Ancuței și Cetatea Neamț

TIPĂREȘTE

Nu știu voi, dar eu am avut parte de o toamnă complicată, determinată de aspirația propășirii, altoită și pe dorința de a mă da mare. 

Abia ce venisem din ieșirea de la Insula Mică a Brăilei (vezi impresii) că Adrianei i-a venit ideea să modificăm bucătăria. Ca să se știe, aia veche n-avea nimic, doar că se învechise, nu se mai poartă gresie pe podea și faianță pe pereți, electrocasnicele nu mai erau vârf de gamă și alte alea. Mofturi și moftangii. Eram convinși că, în câteva zile, maximum 5, vom avea bucătăria visată așa că, plin de entuziasm, am demolat tot ceea ce agonisisem noi pân-atunci cu un elan pe care l-am mai găsit în poporul nostru imediat după 1990, când am demolat frumusețe de fabrici și combinate de le aveam ca să le putem vinde pe nimic ălora de ne învățau că nu e bine să fii gospodar.

Am demolat cu bucurie doar pentru extazul de-a reconstrui. Dar, ca orice român, avem în ADN-ul nostru o ramură de Meșeterul Manole.

Legenda Meșterului Manole pare să fie vie și în zilele noastre pe orice șantier, unde orice construcție parcă cere sacrificii... dar mai ales sacrificiul timpului și al nervilor! Fiecare zi începe cu optimismul că azi se va termina treaba, dar cumva, la prânz, totul pare să fie la fel ca ieri, doar cu mai mult praf și câteva discuții în contradictoriu pe tema „cine a făcut măsurătorile greșit” .

Echipa de muncitori pare să-l invoce pe Manole de fiecare dată când ceva nu se potrivește: 'Păi, dacă nu ați măsurat bine, ce să-i faci, e blestemul construcțiilor! '. La finalul zilei, mai ales când fundația pare să cedeze din nou, toți își spun: „E clar, fără Ana noastră nu se ridică nimic!” Acuma, asta cu sacrificiul” Anei” nu vreau să opereze în cazul construcției mele, mie mi-e dragă Adriana mea, așa cum este ea acuma, nu aș vrea să o am zidită, că am înțeles că se pătează, în timp, peretele unde ar fi zidirea...

Când, în sfârșit, ai terminat construcția și te bucuri că ai scăpat de praf și de echipa de muncitori, începe adevăratul test: mobila! Te aștepți ca totul să fie perfect, mai ales c-ai dat comandă la firmă de profesioniști, ăia s-au jucat cu AUTOCAD-ul pe proiectele tale, au făcut un proiect de cazi pe spate de frumos ce-arată!

Pe urmă, după ce dai comanda, achiți sumele respective, începe bucuria: nu mai avem blatul ăla, contrablatul îl avem dar nu se potrivește, coloana de ascuns centrala nu e la dimensiunea de lucrăm noi, mașina de spălat vase nu se mai potrivește la dimensiunea inițială... Cu răbdare, ceva dumnezei și alți sfinți invocați la modul peiorativ, bașca ceva părți anatomice bărbătești și feminine stabilite drept destinație, toate astea se rezolvă și, în sfârșit, ai mobila acasă! Care, deși arăta superb în magazin, refuză cu încăpățânare să intre pe ușă, de parcă ar avea personalitate proprie. Mai ales frigiderul, care trebuia să se potrivească „la fix” , ajunge să ocupe prea mult spațiu, deși nu e vreo marcă rusească, c-am înțeles din evoluția geo-politică actuală că Russia nu prea mai are spațiu vital.

Masa din bucătărie pare să fie prietenă cu peretele, căci oricum nu o mai poți muta odată ce ai pus-o la locul ei, lângă riflajul la care ai sperat și pe care l-ai montat deja. După ce te chinui să găsești soluții, ajungi la concluzia că, deși mobila nu se potrivește perfect, măcar construcția e terminată și ai scăpat de bătăile de cap... sau cel puțin așa credeai!

Vin, apoi, ornamentele, noua veselă și muuulte alea de-s un must have în opinia Adrianei care-mi toacă apoi nervii până sunt de acord, în totalitate, cu părerile ei. Hm, acuma mi-e ciudă că n-am ascultat sfatul zidarilor cu sacrificiul de trebuia făcut, cică au apărut varuri lavabile și alte vopseluri cu care acoperi multe pete de pe perete !

În final am terminat, exact în termenul anticipat, vă spuneam că noi credeam că-n 5 zile terminăm totul. Da, am început pe 1 septembrie și am terminat pe 10 octombrie, aproximativ 5 săptămâni. Noroc c-a fost vremea frumoasă și am putut folosi bucătăria de pe terasă, că altfel crăpam în noi numai conserve și iaurt.

De aia spui, odată terminată corvoada, ne-am dat seama că afară e o toamnă frumoasă și, de frumusețea ei, trebuie să facem o ieșire în natură. Mai ales că, prin aceeași perioadă , se întâmplă să fie și ziua de m-am născut io și am vrutără să sărbătorim, cum am și făcut, veți vedea imediat.

Am ales să ne mutăm grațioasele corpuri de le avem în dotare spre zona montană a județului Neamț, din motive de nu stau io să vi le explic, așa am vrut io, nah, e bine?

Zilele de toamnă în zona muntelui sunt de o frumusețe aparte, cu peisaje ce par desprinse din povești. Aerul este proaspăt și răcoros, iar culorile pădurilor se transformă într-un spectacol vibrant de auriu, roșu și arămiu. Soarele blând strălucește printre frunzele ruginii, creând umbre delicate pe poteci. În liniștea muntelui, se aud doar foșnetul frunzelor căzute și cântul vântului, aducând un sentiment de pace și armonie. Totul pare mai curat, mai pur, iar fiecare respirație te apropie de natură și de frumusețea simplă a toamnei. Asta ca să vedeți ce poezie zace-n mine, conform vorbelor lui Alecsandri, nu mai țin minte la ce echipă a jucat, parcă mijlocaș era, și care-a zis că românul s-a născut poet. Da, sunt un poet în devenire, doar că devenirea are demaraj greu și n-ajung la turație.

Pentru că de ce am ales Județul Neamț? Județul Neamț este plin de frumuseți naturale și spirituale, care îți încântă sufletul la fiecare pas.

Cetatea Neamțului, situată pe un vârf stâncos deasupra orașului Târgu Neamț, este o fortăreață medievală impresionantă, încărcată de istorie și legende. Cu zidurile sale masive și priveliștea spectaculoasă asupra împrejurimilor, cetatea rămâne un simbol al rezistenței și al măreției trecutului Moldovei, evocând poveștile eroice ale domnitorilor și ale vitejilor apărători. 

Mănăstirile Agapia și Văratec sunt adevărate oaze de liniște și spiritualitate, cu arhitectura lor de poveste, înconjurate de grădini îngrijite cu flori care parcă te invită la meditație și reculegere.

Cheile Bicazului, cu stâncile lor impunătoare și serpentinele dramatice, sunt un spectacol al naturii, perfect pentru cei care caută aventura și frumusețea sălbatică. Iar Lacul Izvorul Muntelui, cunoscut și ca Lacul Bicaz, se întinde ca o oglindă albastră între munți, oferind peisaje de o serenitate aparte, ideale pentru plimbări cu barca sau simple momente de contemplare. Aceste locuri din Neamț au o poveste, fie că te afli în fața unui peisaj spectaculos, fie într-un loc sacru, încărcat de istorie, poveste ce abia așteaptă să fie spusă.

Și, nu în ultimă instanță, pentru Piatra Neamț. Piatra Neamț, supranumit adesea „Perla Moldovei” , este un oraș încântător, încadrat de munți și străbătut de râul Bistrița, oferind peisaje de o frumusețe rară. Cu o combinație armonioasă de istorie, cultură și natură, orașul atrage vizitatori atât prin patrimoniul său, cum ar fi Turnul lui Ștefan cel Mare și Curtea Domnească, cât și prin atracțiile moderne, cum ar fi telegondola ce oferă o panoramă spectaculoasă asupra orașului.

Am plecat de acasă, eu cu Adriana și fiie-mea, Luminița ,cu bărbat-su, din orașul istoric , în care mă întreb de ce am domiciliul, sâmbăta dimineața, pe la ora 9, adică exact așa cum planificasem, doar că mai târziu cu o oră, ce vreți, fetele trebuiau să se dichisească.

Am mers, auto, pe relația oraș istoric-Bacău-Roman-la intersecția cu Iași am luat-o spre Suceava și-am ajuns, pe la ora 11,30, la Tupilați. Cum, ce este la Tupilați de Neamț?! 

„Hanu Ancuței” , din comuna Tupilați, este un loc de poveste ce pare să îmbine farmecul vechilor hanuri moldovenești cu deliciile culinare autentice. Atmosfera de aici te transportă într-o altă epocă, unde poveștile se spuneau la focul din sobă, iar oaspeții se bucurau de ospitalitatea Ancuței și de bucate alese. Astăzi, Hanu Ancuței a devenit o destinație de neocolit pentru gurmanzi, care vin să guste din preparatele tradiționale moldovenești, pregătite cu aceeași dragoste ca pe vremuri.

De la sărmăluțele fierbinți în foi de viță, la plăcintele poale-n brâu, până la ciorba acră de burtă sau tochitura moldovenească, meniul este o veritabilă călătorie gastronomică prin inima Moldovei. Hanu Ancuței nu este doar un loc unde mâncarea îți încântă simțurile, ci și o adevărată incursiune în cultura și tradițiile regiunii, oferindu-le vizitatorilor o experiență completă – gusturi, povești și amintiri de neuitat.

Am adăstat, deci, la han și am fost băgați în seamă de gazde cu care am purtat o agreabilă discuție și ne-am ales, fiecare dintre noi, cu câte-o ciorbă, c-așa-i moldoveanul, la masa de prânz musai trebuie o zamă: băieții ne-am orientat spre o ciorbiță de carne de văcuță (coadă de vițel, chiar), fetele au ales, una o ciorbă de pasăre, ailaltă o ciorbă de fasole cu afumătură. Totul cu turte pe plită, și cu tot ceea ce se mai pune la așa mâncare:ardei iuți, smântînă , ceapă roșie și sare grunjoasă, din aia, călcată de cocoș. Servire rapidă, mâncare buuună- rău, am dat strachinile îndărăt curate de linse ce erau. Prețul ultradecent, mâncarea de v-o spusei și două beri” Staropramen” = 171 de lei, achitați cu cardul. Douăj'de lei, tipsul pentru ospătar l-am dat cu bani naturali.

După această agreabilă oră petrecută aici, am continuat drumul. Am ajuns la Moțca și, la intersecția respectivă am cârmit spre Tg. Neamț, care se afla la 13 km de noi.

Că de ce la Tg. Neamț?! Pentru Cetate, evident!

Singurul păcat al acestei cetăți este amplasarea ei, sus„pe-un deal. Pân'acuma urcam, per pedes, cu oareșce eforturi de respirație, dar aveam spor. Acuma, urcând spre Cetate, parcă mergeam cu spatele, așa spor aveam! Bașca faptul că aerul nu mai era în preajma mea, de spuneai că fac implozie!!!

Până la urmă am ajuns, am plătitără biletul de ne-o lăsat p-ormă să intrăm. Mie, mereu, mi-a plăcut acest muzeu. Mihai nu mai fusese aici așa că m-am umflat un pic și-am făcut-o pe ghidul, am făcut și niște fotografii, mă rog, ca mai tot turistul.

Acuma, după ce am coborât de pe Cetate, chiar jos, la poalele ei, este o terasă, minunat fie-i numele ăluia de-a construit-o acoloșa, de se cheamă” Terasa Casa Arcașului” : bere rece, mici și pastramă de oaie, lăudate fie darurile dumnezeiești de le-a dat pentru oamenii din apropiere de-și hodinesc oasele după cumplita urcare spre Cetate! Știu că abia ce crăpasem în noi la Hanu Ancuței, dar aromele de pluteau în aer erau generatoare de căderea în păcatul lăcomiei, iar noi, ca oameni,  am fost slabi, am păcătuit! Dar, ce ne-a plăcut !!!

Ne-am continuat drumul spre Mănăstirea Agapia, nu de alta dar, dacă tot lăcomisem ne-am zis să mergem la biserică unde să facă Doamne-Doamne o blajinătate și să ne ierte. Așa am și făcut și am și ajuns, doar că povestea de aici o s-o v-o spui al'dată, adică imediat după review-ul ăsta. Agapia și Văratec merită povești separate iar eu chef de vorbă am, doar voi s-aveți chef să m-ascultați.

Acuma plec, vă las să înțelegeți ce-am scris io, știu c-am un stil minunat de artistic și voi abia așteptați să vă exprimați admirația. Nu, înjurăturile nu-s pentru admirație și nici blestemele! Haide, băi , chiar așa, mama e moartă de când hăul ?!

Haidi, pa!

---

VIZUALIZĂRI: 417 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI